Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 5

Mihnea Blidariu, într-o lună amară, amară

 

 

 

Inegalabil în proză şi în muzică, dar şi autor de poezie socială remarcabilă, Mihnea Blidariu de la „Luna Amară” şi de la „Bucovina Rock Castle” are punctul de sprijin menit să-l ajute în a clătina Universul: Maria Sofia, o prinţesă înnăscută, care, doar dacă îmi amintesc de ea, îmi înseninează sufletul. Dar peste toate, Mihnea este şi un om de impresionantă verticalitate, la care ţin ca la copiii cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Mihnea, fiu de actor şi de profesoară născută prin aceste locuri, se amuză cu statutul de „fiu” şi al meu, pe care i l-am atribuit, mai ales că Maria Sofia („Fântâna Înţelepciunii”) şi mama ei, Nora, l-au acceptat cu neascunsă încântare, fundamentul real al acestei şugubeţe situaţii constituindu-l prietenia care ne leagă, profundă, onestă şi durabilă.

 

 

În acest nenorocit an planetar, Mihnea Blidariu îşi aniversează naşterea într-o lună amară, amară, de parcă ar avea sufletul crucificat şi fruntea zdrelită de spinii neîndurători ai realităţii. A fost, de curând, la Suceava, doar ca să cânte ierbii din şanţul Cetăţii şi să aducă, astfel, o tulburătoare închinare stării de spirit şi de credinţă adâncă, numită „Bucovina Rock Castle”. Credinţă în creaţie şi în oameni, deci în omenesc şi în dumnezeire.

 

 

La mulţi ani, Mihnea Blidariu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Mihaela Grădinariu, un creator înnăscut

 

Mihaela Grădinariu, primind Premiul “Roman Istrati”, de la directorul Bibliotecii Bucovinei, Dr. Gabriel Cărăbuş

 

 

Pe tărâmul sacru al creației, niciodată populat cu impostori, Mihaela Grădinariu are propriul Eden, vegheat de aura cosmică a poeziei adevărate și întregit, într-o peisagistică pururi proaspătă și primenită de celelalte vocații, care țin de arta plastică, de exegeza critică și, deși încă nemărturisită, de cea narativă, a prozei cu sens și semnificație. Se pare că i-a fost ursit, în acest astăzi de odinioară, să știe păși într-o anume cosmicitate, în care creștinismul primelor veacuri încă risipește lumină, și să culeagă roua iluminărilor, dacă nu cumva roua aceasta i se prelinge pe degete, dinspre suflet și minte, prin concretețea derutantă a cuvintelor, care-și caută calea spre inefabil, atunci când poemele, vorba regretatului Mircea Motrici, își caută poetul. Iar poemele Mihaelei Grădinariu, pe care le-am trăit întotdeauna cu încântare, vizualizează și cântă, devenind concretețea deplină a celor trei dimensiuni prin care ni se arată, clipă de clipă, dumnezeirea. Tocmai de aceea profit de prilej ca să mărturisesc bucuria cu care oameni și opere, precum Mihaela Grădinariu, izbutesc să-mi înfășoare sufletul în mângâietoarea intimitate a respirațiilor surprinzătoare ale durabilității.

 

 

La mulți ani, Mihaela Grădinariu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Atenţie, secol al XIX-lea, se filmează!

 

 

 

Înainte de a păşi noi, recuperatorii de cântece (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu şi sub-nesemnatul), în secolul cântecului neprihănit şi care valora, în întreaga Europa, la fel de mult cât muzica simfonică, trebuie să ne despovărăm de tabieturile zilnice (Doamne, şi cât de greu e ţambalul lui Petrică!), pregătind un amplasament al trupei, în aşa fel încât aparatele de filmat ale lui Gabi Sandu să nu fie copleşite de lumina fundalului. Ca să fiu cinstit, eu mă ocup de treburi de recuzitier (scaun şi pentru Dănuţ Lungu, căci ştiu că-l omoară şalele, scaun şi pentru mine şi alte fleacuri), dar atât de mult îmi place atmosfera de stup din jurul meu, încât mai că aş uita cât de bogat sunt la vârsta mea (am de toate: şi cu inima, şi cu rinichii, şi cu sângele… şi cu ce nu am?), încât instinctual aş pune umărul la toate, iar dacă nu m-ar feri băieţii cu interziceri ferme, chiar aş face-o.

 

 

Noi, Zicălaşii, suntem o familie, adunată cuviincios în jurul cântecului. Noi nu cântăm, noi retrezim la viaţă, iar fiecare cântec are o poveste, pe care o ştim: începând cu lăutarul care l-a creat şi tocmai de aceea îngropat în afara cimitirului satului, existând pe atunci activismul creştin, precum cel de astăzi faţă de rock, prin care se insinua ideea că lăutarii deschid calea spre iad şi îmbrâncesc poporul nostru pravoslavnic în flăcările necuratului. Ştim şi hora care s-a cântat, în 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, drept „Hora Unirii” şi care, de fapt, ca şi „Tricolorul” marca doar identitatea românească, nu şi opţiuni unioniste cu sărăntocul regat de peste Hraniţa, în care erau aduşi la sapă de lemn alţi români. Ştim întâmplări pe care nu le găsiţi în cărţi de istorie, dar pe care cântecele vechi le spun cu sufletul descheiat, ca la spovedania cosmică. Ne reamintim de ele între cântece, dar deocamdată avem treabă – noroc de sprijinul prietenului meu Marcel, doctor în istorie şi şeful serviciului care coordonează ansamblul muzeistic de la cetate, care avea să asculte, după aceea, fascinat cele două concerte cu cântece retrezite la viaţă.

 

 

Există în fiecare din noi o dorinţă atât de trăită de a încerca să aflăm cum a fost cântecul neamului nostru cu adevărat, încât am îndura orice, doar ca să-l putem întâlni. Piedici nu ni se pun, doar marginalizări, dar puţin ne pasă nouă de asta. Noi cântăm firelor de iarbă, aşa cum au cântat Andi şi Mihnea recent – dar rock, ştiind sigur că iarba ciuleşte urechile (doar poartă în ea atâtea generaţii de străbuni şi strămoşi). Dar, gata cu vorba, să lăsăm băieţii să se pregătească, să facă probele de sunet şi de imagine şi să trecem la cântec. Undeva, în afara cimitirelor care nu au vrut să-i încapă, lăutarii vechi ai neamului nostru respiră dumnezeire. În fond, cântecul este una dintre înfăţişările lui Dumnezeu, celelalte două fiind poezia şi arta plastică, după cum pricepuse un alt mare uitat, Mircea Streinul.

 

 


Radu Bercea sau sfinţenia artei prin artişti

 

 

 

Radu Bercea este un mit al sfinţeniei martiriului şi a creaţiei, pentru că aripi de înger sunt şi suferinţa nedreaptă, şi creaţia, amândouă presupunând şi fiind condiţionate de o dumnezeiască demnitate. Iar Radu Bercea, prin demnitatea trăită ca o iluminare a risipit lumină prin sufletele tuturor celor care îl cunoaştem, care îl trăim, care îi respirăm sinceritatea generoasă şi din tuşele penelului, şi din gesturile simple, de fiecare zi, dacă avem norocul să-l şi întâlnim. Radu Bercea e o necontenită prospeţime a spiritului, căreia îi suntem cu atât mai datori, cu cât nu ne cere niciodată nimic.

 

 

La mulţi ani, Radu Bercea,

şi Dumnezeu să ni te ţie 

numai întru bucurie!

 

 


Annamaria Oloieru sau calea artei trece prin Londra

 

 

 

S-a născut la Chișinău, iar de ceva vreme e suceveancă, părinții ei, Petrică și Inga Oloieru fiind artiști instrumentiști ai Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”, absolvenți ai inegalabilului Conservator din capitala Republicii Moldova. Iar ce naște din artiști are calea ursită, universul creației fiind atât de atotcuprinzător încât deslușește chipul cosmic al Dumnezeirii. Prin urmare, peste câteva zile, Annamaria Oloieru se va muta la Londra, cu statut de studentă, pentru că adevărata cale a artei trece curcubeu peste meleagurile inefabile ale Albionului, insulă numit astfel de către vechii druizi, care imaginaseră „Tărâmul Albei”, deci al Lunii, în tainica ivire pământească de pe zarea Europei.

 

 

Annamaria Oloieru, concurenta mea în ascultare și fotografiere de Zicălași, e un lujer de floare care tânjește după deplinătatea luminii, uneori cu o vagă neliniște a sufletului, care pare că își va găsi contururile depline în arta plastică. Cunoscând-o bine și fiind noi și prieteni necondiționați, știu sigur că va răzbi, pentru că s-a întrupat din gena niciodată biruită a sfintei Basarabii.

 

 

 

La mulți ani, Annamaria,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Pagina 5 din 101« Prima...34567...102030...Ultima »