„Cel care vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase”

Celebru, în tinerețe, datorită scenetelor interpretate, în emisiunile de umor ale postului național de radio, de mari actori români, dar și datorită schițelor și aforismelor („însemnările unui trecător”), publicate în  „Urzica” și în presa locală, umoristul Constantin Horbovanu dă contur, de câțiva ani încoace, prin cărțile sale, unui dezarmant „Mare e grădina ta, Doamne!”, care surprinde și caracterizează, cum nu se poate mai bine, lumea în care trăim. Horbovanu râde, ca să nu plângă, dar o face cu eleganță și deloc ostentativ sau arogant, cu înțelepciunea înțelegătoare a unui cronicar, în trecere prin vremuri, izbutind cărți interesante, precum Înțelepciunea umorului, 2014; Cu cărțile pe față, 2016; Așa-i românul!, 2019. Le-am fost martor, le-am înțeles arhitectura ascendentă, de la temelia solidă a aforismelor, până la acoperișul trainic al dezinvoltelor sale schițe, cartea de față, Cu câinele la plimbare, însemnând, de fapt, o preumblare a privirilor înțelegătoare, de umorist înnăscut, peste păcatele lumii în care trăim și în care nimeni nu este infailibil, nici măcar umoristul. De fapt, asta este și principala calitate a literaturii umoristice „marca” Horbovanu: nu judecă pe nimeni, nu se substituie nici unei instanțe pământești sau divine, ci doar înfășură în lumina cuvântului ceea ce poate trece neobservat, în absența unor întăriri ale contururilor.

În scrisul său, mereu însetat de noi începuturi, Constantin Horbovanu este o sinteză existențială, în care „cei care au pășit în Anul Nou cu zâmbetul pe buze, vor zâmbi tot anul”, în cazul de față „Anul Nou” însemnând fiecare proză nouă, fiecare cugetare, care deja lunecă discret spre miniatura satirică, prin care ni se oferă șansa tihnei surâzătoare. Hohotul de râs nu este o țintă a consecințelor lecturii, pentru că surâsul are mai mult bun simț, deci și înțelepciune, pe când hohotul înseamnă o dezlănțuire brutală, o descătușare și o detașare care nu mai lasă loc și meditării, cu sau fără tentațiile moralizatoare, de care ființa umană nu va scăpa niciodată, pentru că știut este că doar „cel care nu iubește, nu are inimă; iar omul fără inimă nu te va încălzi niciodată, nici sufletește nici trupește”. Iar Horbovanu are o inimă cât roata cerului, doldora de dragoste nu doar pentru minunata vremelnicie, pe care o numim viață, ci și față de toate personajele acestei epopei divine, pe care o tot scrie bunul Dumnezeu sau, dacă vreți, soarta ratărilor și împlinirilor existențiale individuale.

Aidoma omului străzii, care cânta, în vreme ce răscolea prin pubele, explicând dezarmant trecătorilor („Cânt pentru că sunt sănătos”), umoristul înseamnă o perspectivă la fel de luminoasă asupra lumii, în care „sunt oameni care ne vorbesc de rău și oameni bucuroși că suntem vorbiți de rău”, neuitând că precizeze că „ultimii sunt mai periculoși”, iar produsele literare ale scriitorului capătă, mai ales în cazul „însemnărilor unui trecător”, dimensiunile unui adevărat roman existențial, în pofida faliilor identităților distincte. Cugetările fac parte dintr-un întreg și narează, deloc epic, dar cu o forță epică uluitoare a întoarcerii în întreg, sensurile care ne scapă, din superficialitate sau din perspectiva unor „oameni care trăiesc din roadele pământului; de aceea sunt și cu banii și cu moralul la pământ”.

În treacăt și în final fie spus, Constantin Horbovanu, scriitorul sucevean de literatură satirico-umoristică, a izbutit, și prin această nouă carte, să se definească drept „Cel care iubește (și) vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase” (I. D.).