Dragusanul - Blog - Part 996

Muzeul Bucovinei aşteaptă campania electorală

Muzeul asteapta campania electorala

*

Cu preşedinţi de Consiliu Judeţean diferiţi, Constantin-Emil Ursu a izbutit să restaureze şi Cetatea Sucevei, şi sediul fostei Căpitănii (prefectură) austriece, devenită, peste timp, Muzeul Bucovinei. El, Ursu, şi nu altcineva, deşi preşedinţii îşi pot împărţi meritele de a nu-i fi pus prea multe piedici. Atât şi nimic mai mult. Lucrările de restaurare sunt gata şi în interior (am fost, am văzut), şi în exterior, unde constructorii păstrează, de ochii lumii, doar câteva barăci şi resturi de materiale de construcţii, împrejmuite incitant de transparent. Practic, Muzeul Bucovinei ar putea oricând redeveni reşedinţa reală a Culturii Bucovinene, dar autorităţile judeţene trag de timp cu tradiţionala ţeapă electorală a tăierii panglicii, eveniment oficial care trebuie dus cât mai spre miezul primăverii, când se vor trezi şi natura şi neaşteptatul interes al politicienilor pentru cultură.


Primul Război Mondial, în caricatură: 1914, oct.

1914 octombrie 6 FURNICA coperta

*

1914 octombrie 6 FURNICA Episod din razboiul austro rus

Contele Tisza: No, când reghimente al nostru ajuns la colţ de pădure, ale Muscale tras cu toţii în aer!

Frant Iosef: De frichi, coane Ianoş?

Contele Tisza: Teremtete! Ale ruşi tras în aer fiingcă toţi maghiarii de la reghiment urcat în copacii din părure!

*

1914 octombrie 6 FURNICA Eroii de la Terasa Bucuresti

Textul de sus:

Oratorul: Da, domnilor, neutralitatea susţinută de domnul Ionel Brătianu e o ruşine! Noi nu suntem claponi… pardon!, am vrut să zic: noi nu suntem neutri, noi vrem război!

*

1914 octombrie 6 FURNICA La cei trei patrioti

Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu: Ce opoziţie murdară! Ne face laşi şi ţipă mereu că nu vrem să intrăm în acţiune, şi noi, de atâta vreme, stăm până în gât în acţiuni!…

*

1914 octombrie 6 FURNICA O revansa

Textul de sus:

De câte ori flota engleză întâlneşte un vas german, îl scufundă.

Textul de jos:

Kaizerul Wilhelm: Ce faceţi, acolo, peşti mizerabili?

Peştii: Destul ne-aţi mâncat voi, nemţii, marinată, acum ne-a venit nouă rândul, Kaizere, să mâncăm… marina-Ta!

*

1914 octombrie 7 FURNICA coperta

Carol al II-lea: Papa, s-a lăsat frigul şi mi-e frică să nu răcesc.

Regele Ferdinand: Curios, Karl: căciula asta din cap are atâtea găuri şi, totuşi, ţine mult mai cald decât un chipiu!

*

1914 octombrie 7 FURNICA Kaizerul la oglinda

*

1914 octombrie 7 FURNICA Pe campul de razboi telegrama

*

1914 octombrie 8 FURNICA Artilerie de asediu

– Haide, Miţo, lasă-l în pace: ştii bine că mie nu-mi plac nemţii!

– După ce-l cunoşti, maşer, că-i german?

– Uită-te la nasul lui: curat obuzier de 42 centimetri!

*

1914 octombrie 8 FURNICA Binefacerile neutralitatii

*

1914 octombrie 8 FURNICA Chilipir de Sf Dumitru

Frantz Iosef, contelui Tisza: Mult noroc avem, Ianoş, pe onoarea mea: spuneai că hodoroaga noastră de casă e gata să se dărâme şi, când colo, uite cum vin chiriaşii, cu bagajele în spinare!

*

1914 octombrie 8 FURNICA Coperta

Frantz Iosef: Adevărat, Kaizere, că, la Anvers, soldaţii belgieni au rupt stăvilarele şi v-au inundat?

Wilhelm: Nene Franţ, a fost ceva groaznic: uite, parcă şi acum simt umezeală la picioare!…

*

1914 octombrie 8 FURNICA Iorga si Printul Carol

*

1914 octombrie 9 FURNICA Ce este razboiul

Ce este războiul? Ca şi tâlharul de drumul mare, el cere părintelui punga… şi fiului său, viaţa!

*

1914 octombrie 8 FURNICA Neutralitatea Italiei

*

1914 octombrie 9 FURNICA coperta

*

1914 octombrie 9 FURNICA Neutralitatea

Ministrul de Externe: Uşier, mi se pare că iar ai aţâţat focul cu hârtiile mele, de pe birou!

Uşierul: Da, domnule ministru; da’ să n-aveţi nici o grijă: am întrebuinţat numai foile scrise, iar de hârtia albă nici nu m-am atins de ea!

*

1914 octombrie 9 FURNICA O noua victorie ungureasca

– Trăiţi, dom’ ghinărar, dumneavoastră făgăduit şaizeci de mii de coroane premiu cui aduce întâi un steaghe rusesc. Poftim steaghe!

– Bravo, Ianoş, felicitările mele: eşti un mare şi viteaz patriot! Te rog, însă, un lucru: fiindcă am cheltuit toţi banii cu războiul, să aştepţi, să-ţi dau recompensa după ce-l vom isprăvi.

– Trăiţi, dom’ ghinărar, io aştepte: dar ăla soldat muscal, care mi-a dat steaghe, este afară şi cere musai partea lui, de trezeci de mii de coroane!


Eminescu, în vreme de război

1915 Eminescu ROMANU august 8

*

În vreme ce provinciile româneşti înstrăinate, Ardealul şi Bucovina, pe care Eminescu le-a iubit atât, sângerau pe brazde, dobândind compasiunea ipocrită a Regatului României şi a presei dâmboviţene, în vreme ce românii ardeleni şi bucovineni se prăbuşeau prin Galiţia, prin Serbia, prin Italia sau prin Bucovina, Eminescu însemna, pentru acei nefericiţi luptători, după cum o mărturisesc scrisorile lor, publicate trunchiat de cenzuri prin gazetele de acasă, şi demnitate naţională, şi speranţă. În Regat, Eminescu se scufundase în uitare, presa culturală menţionându-l vag, în rubricile „Miscellanea” („Viaţa Românească”, de pildă) sau nici măcar atât, deşi grupuri de oameni de cultură încă mai organizau sărbătoriri ale spiritului neamului, dar menţionate, precum în „Adevărul”, doar la mica publicitate. Singura publicaţie din ţară, care-şi mai amintea de Eminescu, datorită „asediului” cu peniţa al refugiaţilor ardeleni, era „Universul literar”, care, în firească asociere cu memoria lui Alecsandri, cum s-a întâmplat, inclusiv în Ardeal şi în Bucovina, până după Unire, când, încet, încet, Alecsandri a fost abandonat, în favoarea veşnicei lustruiri în exces doar cu Eminescu.

*

În vremea Primului Război Mondial, Eminescu era trăit, iar recursurile la memoria lui şi a operei lui erau recursuri la „gândurile lui mari”, la „tainele geniului”, la „viziunea artistului conştient”, care „a presimţit viitorul naţiunii sale”, un „poet al rasei româneşti”, un profet capabil „să asimileze cugetarea, credinţa, pasiunile, energia tuturora, a întregului neam românesc, ca, în forma unui europenism idealist, să prepare naţiunea românească la viitorul său”. Eminescu devenise speranţă şi identitate, demnitate şi îndumnezeire doar acolo unde curgea sângele şi unde picurau lacrimile, adică departe de lasciva neutralitate regăţeană, copleşită de confortul modest al mediocrităţii.

*

L-am tot căutat pe Eminescu, în zorii tulburi ai unei prime aparente istoricităţi româneşti – aparente, pentru că şi astăzi ne pietrificăm în matricea stilistică preistorică, şi ca spirit, şi ca făptuire, şi ca viaţă –, iar ce am găsit, vă înfăţişez în paginile care urmează, separând textele cu fotografii, din 1915, ale refugiaţilor bucovineni, cu convingerea că fiecare dintre noi poate desluşi singur parcursul de la lustruire cu Eminescu, la trăire întru Eminescu:

*

REALITATEA ILUSTRATĂ din 1916; foto: I. Berman

REALITATEA ILUSTRATĂ din 1916; foto: I. Berman

„În vremuri războinice, cei ce rămân acasă cultivă frumosul. Niciodată durerea n-a cântat atât de sincer ca acum, pe gura fiecăruia – florile amintirii cresc în suflet, închizând în potirul lor magic trecutul luminos şi privirile rătăcite în beznă, se ridică înlăcrimate în soare… Cei ce au murit. Ne aducem aminte de ei, faţa lor palidă, fiinţa lor uitată răsare ca o fantomă strălucită, cuvinte dispărute şi stinse de uraganul morţii se înfrânează ca întâiele cântece de ciocârlie şi cei dispăruţi vin acasă… Tu, care ai avut tată şi pe care ţi l-a smuls viforul din braţe, îl aştepţi cu aşternut proaspăt şi cu vinul lui Hristos pe masă, tu, care ţi-ai pierdut copilul ori logodnicul pe cărările negre ale Jainei, îl aştepţi să vie acasă, cu toţii avem pe cineva care ne-a părăsit şi care, totuşi, este ai nostru, îl vedem în soare şi-l simţim în bucuria noastră, într-o lacrimă îl purtăm micşorat, şi un oftat ni-l duce, şi cinismul materialist, care ne făcea apatici faţă cu marile neînţelesuri ale vieţii, ni se cristalizează într-un atavism religios…

În vremuri războinice, cei care rămân cultivă frumosul.

*

Neamul nostru este încercat de cele mai grele lovituri. Transilvania cea frumoasă este, astăzi, pe stepele Galiţiei şi cei mai buni ai noştri se luptă şi mor pe pământ străin. Am dat ce am putut mai mult: un neam întreg şi puterea lui întreagă. Am trimis în oastea împăratului întregul trecut şi poate viitorul Ardealului. Ne-am făcut datoria, răsplătind cu sânge iubirea de neam şi cu mormintele tăcute am cumpărat statornicia bordeielor noastre.

Neamul nostru este încercat de cele mai grele lovituri.

Şi cei ce rămân acasă trebuie să cultive frumosul. Poate niciodată nu a fost atât de aproape sufletul nostru de sufletul celor ce ştiau plânge frumos, ca acum. Adevărată consolare pentru cugetarea şi simţirea noastră ne-o dă, astăzi, opera poeţilor noştri mari, care simţeau, cu intuiţia genialităţii, momentele ce or să sosească pentru noi: momente de durere şi înălţare, prilejuri lungi de suferinţă, ce tot mai multă jertfă cer.

*

Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat

Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat

*

Mihail Eminescu. Luaţi în mâinile voastre operele lui şi veţi vedea cât de mare poate fi un poet în înţelegerea micilor dureri ale unui neam. Pe vremea lui Mihail Eminescu, neamul românesc nu era ameninţat în existenţa lui. Alte principii preocupau, atunci, suflarea românească. Societatea românească, plămădită din efortul primitivismului şi din puterea sleită a bizantinismului, era la începutul dezvoltării. Pe malurile Dâmboviţei nu fluierau fabricile şi în pădurile seculare nu suna securea electrică a Societăţii „Lotru”. „Standard Oil” nu-şi trimitea profitul, în stoc de aur, Americii hrăpăreţe şi Comisiunea internaţională dunăreană nu stabilise, încă, limitele navigaţiei româneşti, în faţa tunurilor moscovite… Teatrul românesc era vodevilul, presa reprezentată prin „Evenimentul” lui Eminescu, părea a fixa nechibzuirea elementului românesc, în Bucureşti nu se înălţau încă strălucitoarele turnuri de cultură ale zilelor noastre – şi Eminescu cu viziunea artistului conştient, cu bogatul colorit al fantaziei, cu îndrăzneala prodigioasă a talentului, a presimţit viitorul naţiunii sale. Poate nici un poet al nostru, nici al generaţiei trecute, nici al celei mai tinere, n-a fost atât de sensibil, în profeţirile sale, ca Eminescu. Eminescu sim­ţise, pe la 1880, că luptele de clasă, ce erau, atunci, or să devină lupte de rasă pentru o viitoare generaţiune, şi solidaritatea naţională, înţeleasă, la el, ca un sens metafizic al conservării tradiţiunilor şi aspiraţiunilor noastre, i-a fost nu numai cea mai preţioasă, dar şi cea mai puternică lozincă.

*

Refugiaţi bucovineni, în Sala de revizie a vămii Burdujeni

Refugiaţi bucovineni, în Sala de revizie a vămii Burdujeni

*

Mihail Eminescu era, totdeauna, un poet al rasei româneşti. Până când Alecsandri ori Bolintineanu reprezentau spiritul românesc prin individualism naţionalist, Eminescu încerca să asimileze cugetarea, credinţa, pasiunile, energia tuturora, a întregului neam românesc, ca, în forma unui europenism idealist, să prepare naţiunea românească la viitorul său. Eminescu era poetul instinctului, dar instinctul era genial: nu a dat greş. Vremurile triste, presimţite de cel mai mare poet al nostru, s-au adeverit. Cumpăna sorţii, pe care s-a pus întreg trecutul şi viitorul neamului românesc, este pusă în mişcare. Procesul de examinării dacă, într-adevăr, este matură naţiunea românească pentru a-şi conserva existenţa a sosit. Intuiţia genială a lui Eminescu se luptă, în Galiţia, şi-şi prepară viitorul. Păcatele zbiciuite de Eminescu au dispărut din organismul românesc, virtuţile care l-au făcut optimist în judecată sunt în deplină putere. Este, prin urmare, o datorie naţională a răsfoi „Biblia” eminesciană, în momentele acestea, în care se adeveresc, din punct, în punct, toate prognozele genialului poet.

Răsfoiţi-l pe Eminescu.

*

Din imaginile bogate, scânteietoare de fantazie şi colori, din cuvintele magice, vărsate din tezaurul unui Croessus, din verbul mitic al lui Eminescu, noi, cei ce am rămas acasă, ne putem găsi mângâierea. Poetul care a presimţit viitorul neamului românesc zace, şi astăzi, sub lespedea de piatră a unui cimitir şi soarele nu zâmbeşte pe bronzul statuii lui… Versul lui, însă, a prins rod în sufletul tuturora şi în al celor ce se luptă, sub cer străin, şi în al celor ce visează sub nucul obârşiei…

*

Mihail Eminescu a fost un profet, căci ne-a proorocit viitorul strălucit” (Românul, V, nr. 162, Arad, 26 iulie vechi – 8 august nou 1915).

*

Grup de refugiaţi bucovineni, la frontieră

Grup de refugiaţi bucovineni, la frontieră

În nemurire, Eminescu şi Alecsandri. Era prin august 1846, când visătorul de la Mirceşti împrăştia, din lumea muzelor, flori de lumină ca acestea:

 

Căci amorul e un soare

Şi-a mea inimă o floare,

Şi-a mea viaţă-un dulce vis.

Căci iubita mea Niniţă,

Cu-o zâmbire, cu-o guriţă,

Mie cerul mi-a deschis!

 

Inspirat de ţărmul Bosforului legănat de visuri, acolo de unde ne trimetea versurile amintite, nu le putea împrăştia visurile acestea decât dintr-un suflet trăit în pururea lumină.

Şi tot acelaşi îi este visul, cu cinci ani mai târziu, când, în sărbătorescul Paris, întâlneşte pe vestita Dridri, pe care o cântă:

 

Prin orice mişcare,

Prin a sa cântare,

Prin a sa fiinţă, vesela Dridri

Seamănă a floare

Cu mici aripioare

Ce zbura prin aer ca un colibri…

*

Inima-mi e plină

De-amor, de lumină,

Şi vrea să iubească până ce-o muri;

Sufletul meu râde,

Raiul se deschide,

Se deschide-n glasul veselei Dridri.

 *

Acesta-i visătorul de la Mirceşti, aşa cum răsare limpede din cântecele lui, aşa cum mi l-a prins admirabil, în „Epigonii”, geniul eminescian:

*

Şi acel rege-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,

Înşirând mărgăritare pe a stelei blândă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri.

*

A fost sufletul vesel al românului, în care vioiciunea dactilică a latinului e acordul covârşitor. O zâmbire îi deschide tainele cerului şi-i era plină inima de lumină şi iubire, iar sufletu-i trecea prin viaţă râzător.

Şi vrea să iubească până ce-o muri!

Spovedania lui în stihuri luminoase e cea mai dreaptă mărturie a vieţii sale. De-aceea ne pare atât de străin în „Steluţa”, unde, totuşi, durerea visătorului nu e capătul de jos al zădărniciei, ci suprafaţa uşoară, duioasă, a unei mâhniri:

*

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,

Stea dulce şi iubită a sufletului meu,

Şi care-odinioară luceai atât de vie

Pe când eram în lume tu singură şi eu…

*

Şi n-au rămas cântece de acestea multe de la Alecsandri. Speranţa râdea zgomotos în ochii lui mari şi adânci, iar soarele-i năvălea prin firea întreagă, îl făcea să vibreze de sănătate ca o Rodică chipeşă şi voinică din Mirceşti. În această atitudine i-a stat, totdeauna, viata, în aceeaşi ipostază îşi visează el neamul şi ţara, când îi cântă măreţiile şi podoabele, aşa cum Eminescu l-a înţeles, parcă pentru toţi.

*

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de virgină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele

Şi iubind-o fără margini, scrie visul de poet.

Sau visând cu doina tristă e voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi al stâncelor cărunte,

Visul salbelor bătrâne de pe umerii de deal

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El evocă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbru sumbru şi regal.

*

Şi i-a fost în putere să facă aceasta, să trăiască aşa cum a trăit. Vioiciunea sufletului său a găsit mediul prielnic, în care s-a putut desfăşura cu toată plenitudinea forţelor sale. Aceasta i-a ajutat ca, într-o vreme, tot atât de nelămurită ca şi zilele noastre, să creeze o operă uriaşă, după o muncă de titan. „Princeps interpares” al unei pleiade de eroi, lui Vasile Alecsandri i-a slujit destinul să vadă aievea roadele semănăturilor, din care făcea parte şi el, să binecuvânteze, în zilele amurgului său, neprihănirea izvoarelor, din care au sorbit nemurirea contemporanii lui.

Şi cum n-ar fi fost vesel şi fericit acest erou?

Potrivit în lumina faptelor sale, zilele lui Alecsandri se confundă aproape cu zilele în care s-a făurit cel mai strălucit capital al istoriei neamului: înălţarea, ale cărei binefăcătoare roade le trăim în zilele noastre.

Iată pentru cei noi, epigonii, trebuie să-l vedem în nemurire a lui, aşa cum i-a strălucit lui Eminescu, în „Epigonii”.

*

Cercetarea refugiaţilor bucovineni de către reprezentanţii autorităţilor noastre româneşti

Cercetarea refugiaţilor bucovineni de către reprezentanţii autorităţilor noastre româneşti

*

Destinul lui Eminescu a fost zbuciumat ca adâncul mărilor, dar gândurile lui mari au izbucnit din tainele geniului, aşa cum răsar mărgăritarele din fundul mărilor… Din adâncul geniului zbuciumat, artistul a cules mărgăritarele cugetării şi astfel a ars, istovindu-se lumina care i-a ţinut loc de viaţă:

*

Când de-odată tu-mi răsărişi în cale,

Suferinţa ta, dureros de dulce,

Până-n fund băui voluptatea morţii ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i.

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării.

*

Iată-l, încărcat de gânduri, vieţuitor într-o vreme care venea greoaie, după gloria zilelor de muncă ale pleiadei lui Alecsandri, vreme care părea obosită ea însăşi de povara unui trecut atât de solemn, iată-l pe Eminescu.

Luminos în negura gândurilor sale, mare în micimea zilelor lui, bogat în sărăcia contimporanilor săi,  Eminescu a fost un întârziat sau poate că trebuia să vină mai târziu. De aceea, faptele lui sunt gândurile lui şi numai gânditorul viforelnic ca viată, răzvrătit ca suflet, ne-a rămas în versurile lui rebele şi profunde ca el.

Niciodată, gândirea lui Alecsandri n-ar fi putut atinge culmile eminesciene, pentru că socoteala vremii era alta şi altul temperamentul unuia sau a celuilalt.

Dacă Alecsandri a fost vioiciunea latină a neamului românesc, în Eminescu s-a zbuciumat visul lui Galerius, Dacia lui Decebal.

Şi astăzi, în nemurire, ei strălucesc deopotrivă ocrotitori ai patriei, pe care amândoi au cântat-o cu strălucire, iubind-o cu înflăcărare. Să disputăm valoarea unuia sau a celuilalt e o impietate” (Leontin Iliescu, Universul literar, XXXI, nr. 37, Bucureşti, 13 septembrie 1915, p. 3)

*

Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni

Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni

Două comemorări: Alecsandri şi Eminescu. Se împlinesc, astăzi (14 iunie 1919), o sută de ani de la naşterea marelui bard naţional, Vasile Alecsandri.

Cu acest prilej, s-a organizat, pentru astăzi, la Iaşi, o mare serbare, la care vor participa delegaţiuni din toate provinciile româneşti.

Scrierile lui poetice, proza, ca şi lucrările dramatice, pe care le-a scris Alecsandri, sunt îndeajuns de cunoscute publicului românesc, ca să mai stăruim asupra lor.

În împrejurările prin care trecem, vom releva că Alecsandri, pe lângă un mare poet, a fost unul dintre acei bărbaţi politici care a dezvoltat o vie activitate la Paris în formarea Principatelor Române. Graţie acţiunii, dusă de el, alături de alţi bărbaţi de stat români, s-a putut înfăptui Unirea Principatelor sub un singur domnitor, Alexandru Cuza.

Unirea, care s-a înfăptuit atunci, a pus bazele României moderne şi a dat putinţă românilor să lucreze, mai departe, pentru unirea tuturor românilor, ideal realizat, astăzi. Se cuvine să aducem prinosul nostru de recuno­ştinţă bardului de la Mirceşti, căruia îi revine o parte din meritul formării României Mari.

*

Se împlinesc treizeci de ani de la moartea lui Mihail Eminescu. La Cernăuţi, leagănul copilăriei lui, s-a organizat, pentru mâine, o serbare în amintirea lui.

Mihail Eminescu a fost unul din luptă­torii neînfrânţi pentru cauza naţională şi lui i se datorează întreţinerea unui viu curent în Bucovina, ţară pe care a iubit-o şi a cântat-o, în versurile lui.

E un semn bun al vremii că ştim a ne cinsti bărbaţii cu care se mândreşte întreg neamul românesc” (Românul, VIII, nr. 37, Arad, 14 iunie 1919).

*

Refugiaţii trec, pe jos, un punct de frontieră

Refugiaţii trec, pe jos, un punct de frontieră

*

„Se împlinesc 30 de ani, de la moartea celui mai mare visător al neamului nostru. Cititorii de la sate nu vor fi auzit multe despre Mihail Eminescu, pentru că, pe vremea când îşi semăna dânsul roadele minţii sale în ogorul tiparului, slova românească nu era atât de răspândită, ca astăzi. Vor fi văzut, însă, de atâtea ori, pe domnişoara popii din sat, cum îşi depăna după-amiezile de duminică, stând la măsuţa de sub frăgar şi răsfoind o carte, cu foile galbene de atâta folosinţă… Vor fi pândit-o cum adânceşte şirele pestriţe, cum stă, apoi, gânditoare, visează şi oftează de plăcere, din toate baierele inimii.. Ori vor fi auzit pe subţirelul student, de la şcolile Blajului, cum cântă, în serile cu lună, şi cum se înduioşează, alintându-şi dorul tânăr:

*

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutură frunza de nuc,

Se Iasă bruma peste vii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

*

Vedeţi, şi domnişoara popii, şi tinerelul flăcău cu carte, se însufleţeau şi se fermecau de poeziile lui Eminescu. Eminescu a fost poet, cântăreţ pe struna meşteră a cuvântului, glăsuitor al simţirilor omeneşti, erou al sufletului zbuciumat de furtuni. El culegea, în inima lui largă şi cuprinzătoare, toate dorurile şi durerile, de care se învălurează simţirea anilor de tinereţe, le trecea prin pojarul sufletului său şi le turna în formă de cântec înaripat, încât zguduia şi fermeca pe oricare cunoscător de carte. Rânduri întregi de oameni şi-au ţesut visurile de dragoste tinerească din versurile lui pătrunzătoare. A fost un doinitor, cum licăresc atâţia pe lanurile mănoase dintre Nistru şi Tisa, vara la secere, sau iarna lângă cusătura leliţelor îndrăgostite. Doinitor, lămurit prin puterea învăţăturii şi prin scânteia dumnezeiască a talentului, a darului deosebit.

Dar Eminescu nu a fost numai un cântăreţ al dragostei cu dureri, ci a fost şi un filosof, un gânditor adânc, care îşi fărâmiţa nopţile în zbuciumări singuratice, lângă o săracă masă de brad, storcând aur de înţelepciune din mintea sa neodihnită. Căr­ţile lui sunt pline de preţioase mărgele de gândire, a căror strălucire uimeşte un colţ de lume.

Nenorocit, ca om, căci sărăcia cea mai neagra i-a păscut viaţa întreagă, a fost atât de darnic, ca român. Născut în Bucovina cea plină de fagi (dacă autorul se referea la „naşterea” spirituală, se poate spune şi aşa – n.n.), el a hoinărit prin toate ţinuturile locuite de români, a văzut, a simţit şi a cules, apoi s-a coborât în trecutul neamului, a stat de vorbă cu cronicarii şi cu diaconii scriitori de cazanii, a cunoscut mărirea trecutului şi-a măsurat micimea zilelor lui, scoţând tunete de năcaz şi de durere, ca acea minunată doină, în care spune, cu blestem de prooroc învolburat:

*

De la Nistru, pân’ la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că el nu poate  străbate

De-atâta străinătate.

 

Deci:

 

Cine-a îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

 *

În marea lui iubire de neam şi în aşteptarea învierii poporului său, el spărgea fulgere în capul trădătorilor.

Prin puterea darului său, prin dulceaţa şi bogăţia limbii pe care o stăpânea, Eminescu era un apostol, dintre aceia care nu mor niciodată.

Eminescu a fost şi gazetar, muncitor nerăsplătit cu peana şi cu gândul, care a povăţuit, a certat, s-a războit pentru binele neamului şi pentru înaintarea lui. S-a ofilit în aerul închis din preajma maşinilor de tipar, câştigându-şi, mai pe urmă, cea mai dureroasă şi mai tirană boală: nebunia.

El doarme, acum, în cimitirul de lângă Bucureşti. Doarme somn lin şi potolit. La capul său străjuiesc ramurile teiului iubit de el şi versurile sale aşa de dulci şi aşa de împăcate:

*

Reverse dulci scântei

A tot ştiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei

Să-şi scuture floarea.

Ne mai fiind pribeag

De-acum, înainte,

Aduceri aminte

M-or coperi cu drag”.

*

(A. Melin, Unirea Poporului, XXIX, nr. 137, Blaj, 3 iulie 1919)


Primul Război Mondial, în caricatură: 1914, sept.

1914 septembrie 4 FURNICA Apropo de Bucovina si Transilvania

Frantz Iosef: Uite la mojicul ăla de român, ce voios joacă, pe când pe mine m-a prăpădit ploaia asta de gloanţe!

Dorobanţul: Păi de, moşule, vorba ăluia: între două, nu te plouă!

*

Toamna anului 1914 începea, pe toate fronturile, cu bătălii nimicitoare, iar veştile din război erau din ce în ce mai dureroase. Condamnând războiul, Şirato şi Murnu pun în paginile revistei “Furnica” dezlănţuiri de culoare şi linii, prin care condamnă, în egală măsură, şi războiul, dar şi laşa neutralitate a României, impusă de un rege bolnav, care avea să moară, pe la sfârşitul lunii, dar şi de un Ionel I. C. Brătianu care se pusese pe negustorie şi cu Rusia, şi cu Austria, prin intermediul fratelui său, Vintilă, care întreţinea relaţii de afaceri fabuloase cu comandantul jandarmilor din Bucovina, colonelul Fischer. Dar să lăsăm istoria prin cuvinte, chiar şi abia schiţată, şi să ne reîntoarcem la naraţiunile caricaturii de calitate:

*

1914 septembrie 1 FURNICA Adversarii lupta cu multa caldura

Buletin meteorologic: 36 de grade la umbra… morţilor.

*

1914 septembrie 1 FURNICA coperta

Moartea: Stăpâne, am obosit… lasă-mă să mă odihnesc niţel…

Kaizerul Wilhelm: Nu se poate, baborniţo, seceră înainte: nu vezi câte guri am de hrănit?

*

1914 septembrie 1 FURNICA Din ispravile lui dom capitan Ata

Ministrul de Externe: Ce înseamnă asta, domnule căpitan?

Căpitanul Aţă: Trăiţi, Excelenţă, dom’ Brătianu mi-a ordonat să strâng porumb, pentru armată, în caz de război…

Ministrul de Externe: Păi, aici ţi-ai găsit să-l pui, în cabinetul meu de lucru?!

Căpitanu Aţă: Fireşte: nu eşti ‘mneata “Porumbaru” guvernului?

*

1914 septembrie 1 FURNICA Pedagogie svabeasca

Textul de sus:

În urma înfrângerii suferite la Şabaţ, austriecii au declarat că ei nu au voit să ocupe Serbia, ci numai s-o pedepsească (Telegramă din Viena).

Textul de jos:

Europa: Ce faci, acolo, doamnă profesoară?

Austria: Dumneata nu vezi: dau copilului ăstuia o lecţie… de rezistenţă!

*

1914 septembrie 3 FURNICA coperta

Kaizerul Wilhelm: Jesus Maria! Da’ de unde vii, tovarăşe Frantz, în halul ăsta, că, aseară, erai sănătos tun?!

Frantz Iosef: Păi, fusei, de dimineaţă, de le mai trăsei o bătaie sârbilor şi ruşilor!

*

1914 septembrie 3 FURNICA Prietenie a la Tisza

Textul de sus:

Ungurul, în timpul războiului: No, draghe catane, fiindcă te duci la război pentru noi, eu premii acum la tine să porţi steag românesc…

Textul de jos:

Ardeleanul, după război: Păi bine, frate maghiar, aşa ne fuse vorba?

Ungurul: Valah prost ce eşti! Tu nu ştiai că steagul are două capete?

*

1914 septembrie 3 FURNICA Profetii asupra razboiului

Împăratul Wilhelm: Ce faci, acolo, mă muscalule?… Eşti nebun?

Ţarul Rusiei, Nicolai: Scumpe verişor, văd că-ţi merge prost de tot, cu firma veche: vreau să ţi-o schimb, că poate îţi va merge mai bine!

*

1914 septembrie 3 FURNICA Razboiul european

Moartea: Ce de bagaj!… şi eu, cu gemăntănaşul ăsta: trebuia să-mi iau un cufăr!

*

1914 septembrie 3 FURNICA Telegrama ilustrata de pe campul de razboi

Telegramă de pe câmpul de război: … l-a luat!…

*

1914 septembrie 4 FURNICA coperta

Europa: Ce şchiopătezi aşa, Kaizere?

Wilhelm: Păi, dumneata nu vezi cu ce încălţăminte m-au pricopsit… diplomaţii mei?

*

1914 septembrie 4 FURNICA La culesul viilor

Kaizerul: Sărsăilă!… Vinul meu de Rhin s-a schimbat în “Bordeaux” franţuzesc!

*

1914 septembrie 4 FURNICA Se potriveste si asa

Neamţul: Aooo-o-leo, al dracului muscal: m-aaa prăpădit în Po… po… lonia!

*

1914 septembrie 4 FURNICA Tripla intelegere

Cei doi mezaliaţi au intrat curajoşi în focul… dragostei; iar bărbatul, natural că face pe… englezul!

*

1914 septembrie 5 Coperta

Frantz Iosef: Ce-nseamnă asta, dragă Carol? Precum vezi, Austro-Ungaria e sănătoasă… tun!

Carol I: Văd, Franţ… dar nu prea aveţi aer aici şi m-am gândit că nu i-ar strica o plimbare cu dricul!

*

1914 septembrie 5 Din binefacerile razboiului la Iasi

Alexandru Marghiloman: Ne-a lua dracu’, jupân Ştrul, dacă o fi război: de aceea au şi început să se împuţineze alimentele!

Ştrul: Lasă că-i bine, coane Alecu: în schimb, se înmulţesc falimentele!

*

1914 septembrie 5 Nu se poate razboi fara corbi

Corb… inescu: Mulţumesc amabilităţii prefectului Poliţiei Capitalei, războiul a început mai devreme decât credeau ei!

*

1914 septembrie 5 Propunerea Rusiei respinsa

VODĂ: Zici că ne dai, bată-te vina,

                 Ardealul şi cu Bucovina;

                Dar dumneata, atunci, ce ei?

ŢARUL: Eu? Pivniţele lui Ştirbei!

VODĂ: Pretenţiile-ţi sugative,

                 Condiţiile imperative

                Ce-mi pui, mă indignează, Ţar,

                Rup, deci, orice tratative:

                Nu-ţi dau măcar nici un pahar!

 NOTĂ: Caricatura şi textul comic reprezintă o publicitate, făcută de “Spritzbureau”.

*

1914 septembrie 5 Simbolul teutonic

Textul de sus: Tripla Înţelegere e convinsă că, în cele din urmă, armata Kaizerului va fi bătută prin foame.

*

1914 septembrie 5 Stiri oficiale

Artileria uşoară, înarmată cu proiectile fabricate în celebrele uzine ale domnului S. G. Ardeleanu, sunt gata să ia cu asalt (Ar)Dealul Zorilor! – iarăşi o publicitate dibace, deci.

*

1914 septembrie 5 Telegrama

“Englezii se tot laudă, întruna, că au distrus complet marina de război germană. Totuşi, anunţăm, de pe acum, că o nouă flotă germană a şi plecat, pe căi ascunse, ca să bombardeze Londra”.

*

1914 septembrie 5 Unde-i Kaiserul

*

1914 septembrie FURNICA Cei doi macelari

Textul de sus: Din cauza războiului, carnea se zice că, în unele oraşe ale Germaniei, a ajuns nouă mărci kilogramul.

Wilhelm: Bine, Ioan Şvain, de ce ai scumpit carnea?

Şvain: Fiindă cu se găseşte, Majestate!

Wilhelm: Cum nu se găseşte, măgarule, când eu tai, de atâtea săptămâni, întruna?

*

1914 septembrie FURNICA Deviza Kaiserului

*

1914 septembrie FURNICA Manifestatii francofile

Mochi: Ce faci, moi şoltic?

Hoţul de buzunare: Mochi dragă, păi şi eu sunt franci-ofil!

*

1914 septembrie FURNICA Pe vreme rea

România: Nu-ţi fie teamă, Măria Ta, umbrela e solidă: greu să treacă ploaia de gloanţe prin cele şase sute de mii de baionete, din care e construită!

*

1914 septembrie FURNICA Stiri de pe campul de razboi

Moartea: Cu cât îl voi uda mai mult, cu atât vor creşte… despăgubirile!


Primul Război Mondial, în caricatură: 1914, vara

1914 iulie FURNICA La tara

– Unde ai plecat, Stane?

– Tu nu vezi, vere Ioane? Mi-am prins nevasta în fân şi, acum, îi duc la primărie, să-i închei proces de divorţ!…

*

Din pură curiozitate, am dorit să aflu cum a fost privit primul măcel planetar de caricaturiştii vremii şi am rămas surprins să constat că F. Şirato sau A. Murnu, de la “Furnica”, descriau, în linii umoristice, cel mai adesea şi cu text, mult mai obiectiv realităţile vremii de război decât au făcut-o gazetarii. Apoi, pentru că tot vor sărbători, în acest an, patrioţii naţionali şi locali împlinirea a 100 de ani de la intrarea în… Sfântul Război al Întregirii Neamului – cum poate fi un război sfânt nu am să înţeleg niciodată – mi-am zis că n-ar fi rău dacă aş însăila o cronică umoristică (şi iarăşi sunt primul căruia îi vine… ideea!), pe anotimpuri, a anilor de război. Ca să vă fie mai uşor de lecturat, pun textele care însoţesc desenele şi dedesubt, ca să le puteţi citi fără efort, şi vă invit să parcurgeţi această insolită carte de istorie.

*

1914 iulie FURNICA Incidente de la granita

Nasone: Guleamătă minune, bre: încercarăm să mâncăm curcanul fript şi, când colo, ai noştri au rămas la frigare!

1914 iulie FURNICA Mai spiritist ca Doctorul Istrate

Textul de sus: 

Morţun: Ce faci acolo, doctore?

Doctorul Istrate: Învârtesc mesele, ca să aflu dacă o să reuşesc la alegerea din Bucureşti şi, ale naibii spirite!, nu răspund deloc la chemarea mea.

Textul de jos:

Dr. Istrate: Aoleo, uite ce de mai spirite vin! Măi, să fie al dracului: Morţun “le învârteşte” mai bine ca mine!…

*

1914 august 49 FURNICA coperta

– Jupân Carol, de patruzeci de ani, de când te cunosc ca zaref, tot aşa ai rămas: nu te-ai mai schimbat!

– He-hei, muscalule, eu schimb, dar nu mă schimb!

*

1914 august 50 FURNICA coperta

Wilhelm al Germaniei: Noroc că a murit Eulemburg, căci acum aş fi fost atacat şi pe la spate!

*

1914 august 50 FURNICA Ia l de pe mine ca l omor

Frantz Iosef: Cine a spus că Austria nu-i puternică?… Ia uitaţi-vă câţi ţin în spinare!

*

1914 august 51 FURNICA coperta

Opinia Publică: E adevărat, Măria Ta? Cică nu-ţi place neutralitatea şi-ai vrea să ne dăm cu nemţii?

Vodă Carol I: Ce mai întrebi: dumneata nu ştii că, toată viaţa, am fost cu sacu’ şi cu prusacu’?

*

1914 august 51 FURNICA Razboiul continua cu inversunare

– Mai lasă-i, moarteo!… Tot nu te-ai săturat?

– Atoputernicule, ce sunt eu de vină, dacă ei mor de râs: nu vezi cum se gâdilă cu baioneta?


Pagina 996 din 1,486« Prima...102030...994995996997998...1,0101,0201,030...Ultima »