Chipul lui Iisus
*
E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat,
Biserica e plină de cei carie-au plecat
Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune.
Sunt Paștile: Văzduhul e parcă-o rugăciune
Şi totu-i sărbătoare pe văi şi pe câmpii,
Cu flori şi cu isvoare, cu glas de ciocârlii.
El, El dă zilei farmsc şi farmec dimineţii,
El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!
*
Dar colo, într-o casă, la margine de sat,
Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr, în ceasul învierii,
Cu faţa pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi, de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul
În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina
De când ѳ măritată: că Domnul îi va da
O fată drăgălaşă, cu ochii de cicoare
Ca tată-său, şi blândă şi veşnic zâmbitoare
*
Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!
Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.
O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă
Şi-i creşte fata, creşte, bujur şi ghiocel,
Și uite cum se-ncearcă să steie copăcel
Şi bâlbâie, şi cade, dar râde şi se scoală.
Ce veselă-i, când vine să şi pună capu-n poală
La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.
Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
Cât mă-sa e de-naltă, şi-ajunge la zăvor
Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.
O vede-n gând şi râde, şi tremură nevasta:
O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!
*
Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,
Să-i frângă rostui vieţii şi sufletu-i să-i frângă
Prin zbuciumul durerii; de două săptăâni
Copila mamii n-are răsuflet în plămâni
De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.
Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
Şi slujbele-s degeaba, şi macu-n aşternut,
Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.
Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă
Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil,
Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil!
*
E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.
E prea păcat de morte ca nimeni să nu fie
Din casă la-nviere, şi s-аr fi dus și ea,
Dar azi se liniştise copila şi dormea,
Cum stă aşa, pe leagăn, cu frutea pe o dungă,
O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,
Pe-ncetlea-nchide ochii: e cald şi e frumos
Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,
Şi ea, de nedormire, ѳ galbenă şi frântă,
Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…
*
Ah, iată cum aleargă, de-a lungul unui plai,
Copila mamii albă ca îngerii din rai
Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă,
E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă
Şi fete-n haine-albastre ca cele de-mpărat
Se joacă-n scânteierea văzduhului curat.
Pe sus, năluci încinse cu fulgere încinse.
Copila mamii-n zarea câmpiilor întinse
Tot face semn să vină şi mamă-sa la ea.
Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă
O ţintă-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!
*
Dar uite-acum! Din vale, vin popi, cădelniţând,
Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:
Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii-nainte,
Ei sunt bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte
Abia răsar din gură şi-apoi pierdute mor
Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate
Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate
Şi mama-si face cruce, s-apropie un pas,
Dar când zăreşte mortul, rămâne fără glas,
Copila ei pierise şi-o vede că-i aproape:
*
Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte
Copila, o ridică din leagăn, o priveşte
În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi, ca de pământ,
O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,
O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrudă,
Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi, să-ţi răspundă
Şi-o strânge furtunatic, un urlet a gemut,
Era durerea mamii, căci ei i s-a părut
Că-aude roata morii şi roata stă deodată.
*
Se uită lung în juru-i, se-ntoarce spăimântată,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
De-un fulger: parcă vede, în casă-aici ascuns,
Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.
*
„Să nu ne laşi, măicuţo!”, îi zice, de la piept,
Copila ei cea moartă. „Nu, nu!”, răspunde biata,
„Te apără măicuţa pe tine şi pe tata!”.
Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate,
Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate,
Aleargă, ţine dramul bisericii şi-n drum
Se dau creştinii-n lături, cruciți că văd acum
Ce n-au văzut în viaţă: vă groaza şi păctul,
Dr ea aleargă-ntruna, să-şi apere bărbatul,
Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi
Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.
*
Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,
Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,
Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:
Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila.
Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila
Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,
Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
*
Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate
Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun
Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,
Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.
*
Ea însăşi buimăcită, în jurul ei privea,
Căci îşi pierduse capul și nu mai pricepea
Cărările; în fața bărbatului pierdută
Privea în altă parte, el mut și dânsa mută.
Iar când el zise-n urmă „E moartă?”, ca din drum
Un om grăbit, ea silnic răspunse: „D-apoi cum?.
Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
Și buzele jucară de-un tremur fioros:
Văznse cruci şi facle, şi chipul lui Christos.
El, azi, omoară moartea cu veşnica viaţă,
E sfânt şi e puternic, şi stă aici, de faţă
Cu mine şi cu tine, eă toţi suntem ai lui:
Iar dacă plângi, el tace; sub pază-i de te pui,
El tace: şi durerea când urlă şi te face
Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!
*
Şi ea, lăsând copila din mână-a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: „Da, cât nu l-am rugat!
Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plâsul,
Lui preoţi și biserici, şi toate pentru dânsul!
Că zece bani de are un biet de pe cărări,
În loc să-şi iee pâine, îi dă рe lumânări,
Рѳ fumuri de tămâie; el toate ni le cere
Şi-n schimb ne dă-ntunerec, şi foame, şi durere”.
*
Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,
Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt
Şi sta cu ochii-n ceri şi galben ca paharul:
Părea că s-aprinsese de trăznete altarul.
„Dar cine-l pune, oare, să fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-l, nu mă lasă!”.
*
Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.
Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
Aşa-necată urlă, la Crist cătând mereu:
„Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îl doare numai!”, şi iarăşi e curmată
De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
Şi mulţi se dau în lături şi mulţi se-ngrămădesc,
Iar Crist rămâne singur, căci toţi, acum, privesc
La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,
Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea de sub mâini
Ca fulger se întoarce spre-altar cu ochi păgâni
Şi geme ca junghiată: „De-al altora nu-l doare:
Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”.
*
Au scoa-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat
Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
Bărbatul ei, în urmă, având copila moartă
La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist.
E soare-n cer, puternic şi mândru ca un Crist,
E linişte pe dealuri şi ca o rugă sfântă
Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
Cu zâmbete şi jocuri, şi risuri de copii,
Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare
Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare.
*
George СOȘBUC
*
Chipul lui Iisus
*
(Tribuna poporului, Anul V, Nr. 61, 31 maartie / 13 aprilie 1901)
