*
„Moldovenii primesc oricâţi preoţi le-am trimite, numai să le garantăm că sunt preoţi. Cât despre deprinderile lor, ei au aici (în Clujul anului 1584 – n.n.) un nume rău, ca şi cum toţi ar fi tâlhari; încât, cine trece printre ei şi nu este omorât sau jefuit agaţă o tăbliţă de mulţumire la biserică” (Ferrante Capeci, Călători…, III, p. 99).
*
„Originea serbării Paștelor e evriască. Comunităţile creştino-evreeşti îl serbau la al 14-lea Nisan al calendarului evreu, pe când cele greceşti şi romane au hotărât ca să serbeze Învierea într-o duminecă şi, în același timp, să ţină şi alte zile în amintirea suferinţelor lui Iisus Christos.
*
Pe la jumătatea veacului al II-lea după Christos, a început, între şefii bisericilor creştine, o ceartă mare asupra zilei, în care trebuie să se serbeze Paștele. Conciliul de la Niceea (anul 325) a decis să se serbeze în duminica ce urmează după prima lună plină din primăvară şi, dacă această lună plină cade într-o duminecă, atunci să se serbeze în duminica următoare; prin urmare, niciodată înainte de 22 martie, nici după 25 aprilie.
*
Serbarea aceasta a fost socotită, de vechii creştini, ca cea mai potrivită zi pentru botezarea celor care îmbrăţişează religia creştină. În ziua aceea, erau reprimiţi în sânul bisericii şi creştinii excluşi pentru păcate mari. Ei erau numiţi cei căzuţi (lapsi).
*
De la începutul creştinismului, se ţinea postul Paștelor şi se serba, cu mare bucurie, Duminica Floriilor, care, în multe localităţi, era considerată, în acele vremuri, ca întâia zi de primăvară. În veacul al III-lea, Vinerea patimilor era numită Paștele suferinţei (pascha staurosimon), iar ziua Învierii se numea Paștele Învierii (pascha anastasimon).
*
Ziua Învierii era considerată, de creştinii vechi, ca prima zi de bucurie mare. Creştinii se întâlneau, dis de dimineaţă, şi strigau veseli:
– Christos a înviat!
– Adevărat c-a înviat!
Obiceiul acesta n-a rămas decât în biserica ortodoxă.
*
În veacul de mijloc, era un obicei, şi anume Râsul Paștelor (risus paschalis). În ziua Învierii, preoţii amestecau predicele lor cu tot felul de istorisiri hazlii, spre marea veselie a credincioşilor.
*
*
Cuvântul Paşte vine de la vorba evreiască veche „Passah” (mai bine zis, „Pessah”). Evreii mai ziceau acestei sărbători şi „Chag happ, essach”, adică sărbătoarea mântuirii; îi mai ziceau şi „Chag Hammazzoth”, adică sărbătoarea pâinii nedospite. Ea se ţinea în amintirea scăpării din robia egipteană şi a mântuirii primilor copii născuţi.
*
Originea păștii, nedospite şi nesărate, pe care o mănâncă evreii, la sărbătorile Paștelor, datează tot din timpul scăpării lor din Egipt. Fiind nevoiţi sä plece repede, femeile n-au mai avut vreme să coacă aluatul pregătit pentru pâine, ci l-aü luat aşa, nedospit, pe drum. În amintirea acestei întâmplări se mănâncă pască” (Universul literar, no. 14, 3/15 aprilie 1895).
*
În intenţia de a lucra o carte despre Paştele, la români, în baza mărturiilor vechi ale călătorilor străini, dar şi ale întâmplărilor sărbătoreşti mai recente (secolul XIX), cred că nu ar fi rău dacă v-aş prezenta şi dumneavoastră fişele pe care le fac, înlesnindu-vă o insolită călătorie spirituală prin timp.
*
Odinioară, ortodoxia nu era una exclusivistă şi intolerantă, de tip legionar, aşa cum este mai ales astăzi, când fiecare bigot aruncă cu pietre în libertatea spirituală a celorlalţi, deşi însuşi Dumnezeu ne-a oferit dreptul de a alege. Dimpotrivă. Dumnezeu însemna o imensă bucurie, trăită la propriu, uneori chiar vulgar, şi o continuă înseninare a sufletelor.
*
Noaptea Învierii, de pildă, numită “risus paschalis”, adică “Râsul Paştelui”, împletea, inclusiv în slujba religioasă, o încântătoare risipă de umor, încât, pe toată durata slujbei, râdeau bieţii creştini de se topeau, nu alta. Se provoca, practic, o explozie de bucurie, pentru că bucurie şi nu suferinţă este Învăţătura lui Iisus, Calea Lui însemnând Lumină, vibraţie vie, înseninare. Dar, despre asta, va fi vorba în alte şi alte mărturisiri ale vremurilor, pe care le voi încredinţa acestei pagini virtuale.
*
Deocamdată, vă încredinţez o mostră de… umor pascal, vehiculat de “Universul literar”, în a doua zi de Paşte a anului 1895, care picase în 3/15 aprilie. O să aflaţi şi de ce am spus “picase”, citind materialul care urmează şi care, în logica blogului, este cel de mai sus.
Corturarii: Dă şî nie un vot, ca sî-mi ieu o pâne!
*
Pe sarcofagul sinistru din centrul Sucevei, au apărut câteva corturi, ale unor cetăţeni, care nu mai au unde locui. Primăria ar trebui să le ofere câte o locuinţă socială, că doar nu o să le dea câte un palat! Nu de alta, dar ca să nu mai urâţească abulici centrul şi aşa mult prea urâţit şi prea depersonalizat al oraşului.
*
cu Dumnezeu mă am destul de bine,
căci nu mă culc pe lacrima altui,
şi-adeseori el mai trezeşte-n mine
câte un strop din ce e harul lui,
căci viaţa mea, prin cântec închinată
luminilor, îi e cumva pe plac
şi-mi dăruieşte bolta înstelată
când mi-i urât aici şi-aş vrea să scap,
*
dar armonia asta-i otrăvită
de umbrele bigoţilor din drum
care aruncă-n ceruri o clipită
şi-mi maculează sufletul cu fum,
şi-atuncea râd, căci râsul e lumină
în armonia cosmică din jur,
ca să refuz prostia ce se-nchină
doar beznelor cu încâlcit contur,
*
şi evadez, şi mă tot duc hai-hui,
convins că, în ursirile divine,
cum nu mă culc pe lacrima altui,
cu Dumnezeu mă am destul de bine