1829: Viața lui Dimitrie Cantemir

*

Domnul Moldovei şi prinţ în Împărăţia rusească

*

Prințul Dimitrie Cantemir s-a născut în anul 1673, în 26 octombrie. Tatăl său, anume Constantin Cantemir, era, atunci, numai serdar, adică povățuitorul celor trei provincii ale Moldovei, și a avut patru muieri, dintre care a treia a fost mama lui Dimitrie.

*

În anul 1684, se făcu Constantin principe în Moldova și, fiindcă a cerut Poarta Otomană, adică Curtea Turcească, pe unul dintre feciorii prințului amanet (zălog), a trimis el pe Antioh, feciorul său cel mai mare, cu societate de șase nobili boieri tineri, la Constantinopol (Țarigrad). După trei ani (în 1687 / n. n.), căpătă Dimitrie Cantemir poruncă, de la tatăl său, ca să se ducă la Constantinopol, în locul fratelui său, Antioh.

*

Constantin Cantemir

În vremea aceasta, era principe în Țara Românească Constantin Brâncoveanu, care, nu știu din ce pricină, nu viețuia în iubire cu familia Cantemirilor. Acest Brâncoveanu, scriind vizirului turcesc, zicea cum că acest de curând trimis tânăr nu ar fi Dimitrie, feciorul lui Constantin Cantemir, ci alt nobil boier tânăr din Moldova, pe care l-a trimis Constantin în locul lui Dimitrie, numai ca să-și poată scoate pe feciorul cel adevărat, Antioh.

*

Pentru aceea, cercetând vizirul lucrul cu de amănuntul, porunci să se aducă Dimitrie înaintea lui; după care, vizirul zice: „Cum se poate ceva așa nedrept să se arate înaintea stăpânirii, când toată persoana tânărului Dimitrie arată tocmai pe tatăl său, adică pe Constantin?”. Cu un cuvânt, Dimitrie făcu, la întâia sa arătare, atâta luare aminte înaintea vizirului și dădu atâtea semne despre coapta minte și înțeleapta sa purtare, încât numai prin aceea se învrednici a se numi feciorul unui părinte cum era Constantin.

*

Dimitrie rămase în Constantinopol, până la anul 1691, în care, fiind el iară schimbat, adică răscumpărat prin fratele său, Antioh, se întoarse la tatăl său. În timpul poposirii sale la Constantinopol, s-a sârguit a învăța limba și muzica turcească, întru care, cu vremea, la atâta perfecțiune și vrednicie a venit, încât prin el s-au introdus și s-au așezat mai din toate notele muzicale la turci, și a făcut deosedite cântări muzicale, care, până în ziua de astăzi, cu mare bucurie se cântă la dânșii.

Antioh Cantemir

*

În anul 1692, când a fost înconjurat serascirul Daltaban orașul Soroca cu arme, a urmat și el tătâne-său la oaste, unde mare cinste a primit de la turci.

*

În următorul an, 1693, în 14 martie, muri tatăl său, care, fiind încă în leagănul morții, chemă pe feciorul său și pe boierii țării la sine și în rugă ca, mai înainte de ce se va muta el, din cele lumești, la cele veșnice, să aleagă pe următorul principe, ca să știe și el pe cine va să aibă de moștenitor în scaunul stăpânirii. Deci boierii, cu o inimă și cu o înțelegere, aleseră de principe pe Dimitrie. Muribundul părinte se bucură, după această înștiințare, și se mângâie cu cugetarea cum că și Sultanul (Împăratul turcesc) va învoi și va întări această alegere. Însă banii mai mare prețuire și mai mare putere avură la Curtea otomanilor, decât meritele credinței și ostenelile tatălui și vrednicia feciorului. Deci se puse altul în Scaunul principatului, iar Dimitrie fu silit a-și părăsi patria și a se duce în Constantinopol, la fratele său, deoarece datorința feciorilor de principi, după moartea sau scoaterea din domnie a principilor, era a se duce și a șede la Constantinopol.

*

După aceasta, la anul 1697, a trebuit să meargă, după porunca înaltului vizir, la bătaia de la Genta, pe Tisa, însă, fiindcă a fost mers el numai de bunăvoie, nici a fost silit a sta în bătaie cu dânșii, așadar nici n-a pierit, ci a fugit, cu turcii, îndărăt, și a venit, iar, la Constantinopol.

*

Dimitrie avu mare cinste și înaltă prețuire, la toți curtenii împărătești. Nu numai lăngă turcești, ci și arabi și perși din fundament l-au învățat. Prin buna sa purtare în societate și prin deșteptata înțelepciune, și-a câștigat, la toate societățile de petreceri, cea mai mare iubire, așa încât, în toată Curtea era vrut și cu totul plăcut. Temându-se, dară, Brâncoveanu ca nu cumva să-și părtinească și să îmblânzească Cantemir pe Sultan, întru atâta, încât să se înalțe, astăzi, mâine, în scaunul Principatului Țării Românești, nu neglijă mjloacele prin care cugeta a putea aduce în ură și a putea scoate pe Cantemir din mijlocul diregătorilor turcești. Nu fără temei și socotință se temea Brâncoveanu de Cantemir, deoarece cu prea mare poftă dorea Cantemir a ajunge pe scaunul Țării Românești, n-a vrut să primească domnirea din Moldova, pe care, de două ori, ar fi putut-o căpăta; ci, mulțămind Curții, a recomandat pe fratele său, Antioh, care căpătă domnia Moldovei, care, totuși, n-a putut să se pună în treapta stăpânirii provinciale.

Dimitrie Cantemir

*

În anul 1700, când s-a dus fratele lui mai dintâi la Iași, ca să cuprindă scaunul princiar, petrecându-l Dimitrie până în Moldova, s-a cununat cu Casandra, fala lui Șerban Cantacuzino, principele Țării Românești de atunci. Din această soție s-au născut o fată încă în Moldova. În scurt timp, după aceea, fu silit a părăsi Țara și a se întoarce, cu fratele său, cel ce fu lapidat din domnirea Moldovei, la Constantinopol, unde căpătă încă patru fete și patru feciori.

*

Până locuia Dimitrie la Constantinopol, neavând alt lucru de mai mare luare aminte, hotărî a-i fi deprinderea, de aci, înainte, facerea casei sale, ca să-și câștige mai mare cunoștință despre datinile și întrebuințările Țării. Ba era și silit spre aceasta, de vreme ce nu s-a dus, mai înainte, de la Constantinopol, până în anul 1710, în care an au înștiințat Împăratul rusesc Petru cel Mare bătaie necredincioșilor (turcilor). Când se apropia monarhul acesta, cu turma sa, către marginile Moldovei, încă Poarta turcească părea a fi bine, că făcu pe Dimitrie principe în provincia aceasta, fiindcă, deși a fost domnul Moldovei, cel atuncea stăpânitor, bărbat învățat și plăcut la Curte, totuși n-a fost vestit și vârtos în bătaie, deoarece nici avu cutezare, nici experiență militărească.

*

Dimitrie fu silit să primească această stăpânire, precum prin vizirul, așa și prin sfatul hanului tătăresc, cel ce arătă, înaintea Curții, cum că numai acela unul e, întreștini, ceea ce e vrednic și iscusit de a fi la întâmplările și la stările împrejur de acum spre bun noroc. Și așa fiind Dimitrie ales de principe, nu numai îi iertară toate dările, cu care erau toți principii îndatorați, la alegeri, ca a le face; ci încă i se mai dete o sumă de bani, spre cheltuielile cele de luptă.

*

Numai cât ajunse Dimitrie la Iași, i se și dete poruncă, de la Curte, să ridice un pod peste Dunăre, pe care să treacă armata turcească. Pe lângă aceasta, ceru vizirul să-i trimită Dimitrie darul cel cuvenit lui și celorlalţi slujitori de curte, pentru căpătarea domniei Moldovei. Prin porunca cea de pe urmă, aşa se mâhni şi se mânie Dimitrie, încât hotărî, de aci, înainte, a-şi răsplăti pe vizir, şi ocazia (prilejul) acesta, spre folosul său a o întrebuinţa, cu mărginire de a-şi scăpa ţara de sub jugul turcesc.

Petru cel Mare

*

Spre norocul lui, tocmai atunci trimise Împăratul rusesc Petru cel mare un doctor grec la dânsul, anume Poricola, îmbiindu-l, cu prea bune condiţii, să se lepede de turc şi să se însoţească cu dânsul. Fiindcă tot lucrul era despre a sluji unui principe creştin şi se atârna de fericirea poporului său, deodată se şi învoi cu Împăratul Petru, întru aşa modru: întâi, ca Moldova iarăşi să îşi capete marginile (graniţele) cele vechi şi să fie sub acoperământul sau scutirea Rusiei; al doilea, să jure principele, dimpreună cu ţara sa, credinţă Împăratului; al treilea, tot întru acelaşi timp să împreuneze principele poporul său cu al Împăratului, ca aşa, cu puteri unite, să poarte bătălia asupra turcului; a patra, precum principele, aşa şi următorii lui să aibă de purtat putere nemărginită în sara sa, ci sunt scuturi ruşilor; al cincilea, să nu se lase altă persoană în scaunul domniei de principat, până nu se va stinge familia Cantemirilor.

*

Condiţiile (tocmelile) acestea şi altele se întăriră prin Împăratul Petru, la Lusk, în Polonia, în 3 aprilie, anul 1711, şi fuseră, prin solul împărătesc (cu pecetea Împăratului închise), lui Dimitrie trimise. De după tratatul acesta, din zi în zi, înştiinţă Dimitrie pe împărat despre popoarele pe care trebuie să i le aducă şi despre modrul, adică cum să se poarte, ca să-şi împlinească scopul său asupra turcilor.

*

Între acestea, nu a neglijat facerea punţii (podului) peste Dunăre, a cărui (cu cheltuiala turcilor, afară de lemnul ce îl da Moldova şi Ţara Românească) ridicare i s-a fost poruncit de la Poartă. Ci în puterea lui sta a întârzia lucrul, care, din cât putea şi face, afară de a cădea în suspiciunea cum că s-ar fi încropit cu puţin asupra turcilor. Pe lângă aceasta, neîncetat împulpa (invita) Dimitrie pe Împăratul Petru să nu întârzie cu venirea sa încă până a nu se găti puntea (podul). Însă, spre mare nenorocire, nu se încrede Împăratul în el de tot, deoarece nu îi iscusise credinţa deplin; şi aşa, cu mult mai târziu, ajunse Împăratul decât ar fi putut împiedica trecerea turcilor peste Dunăre. Împăratul veni la Iaşi, în luna lui iunie 1711, unde nobilii şi poporul Moldovei i-au jurat credinţă şi l-au cunoscut de mai-marele lor; însă Împăratul Petru din lipsa neaverii mijloacelor vieţii, fu silit a face pace cu turcii. Deşi era el însuşi, casa lui şi toată oastea în cea mai mare primejdie, totuşi pe Dimitrie Cantemir, pe care îl cerură turcii spre izbândire, nu l-a dat, care faptă spre nemuritoare a lui Petru cinste este. Solul sau plenipotenţiarul lui Petru căpătă poruncă a spune turcilor cum că principele nu ar fi între armata rusească, fiind Dimitrie închis în căruţa împărătească, până păciuiau împăraţii, şi nimeni, afară de un (slugă) sârb, care îi ducea de mâncare, nu l-au ştiut.

*

Văzând principele că nu poate rămâne în Moldova, ceru şi căpătă, de la Împărat; decret (hrisov), prin a cărui mijlocire făgăduia Împăratul principelui şi celorlalţi nobili (boieri) nu numai împlinirea pagubei, care vor păţi-o de la turci, ci şi loc sigur de scăpare în ţările sale.

Prin înştiinţarea aceasta, ce în Mohilov, în 1 august 1711, subscrise, numi Petru pe Dimitrie şi pe următorii lui prinţi ai împărăţiei ruseşti, cu titlul „Prea Înalte şi Prea Mărite Prinţule!”, şi îi dete slobozenie, ca nimănui, decât Împăratului, să dea vorbe şi răspunderi; iar moldovenii, care vor fugi cu dânsul în Rusia, numai sub el singur, ca sub domnul lor să stea.

Pe lângă făgăduinţa aceasta, se trase Dimitrie, cu ai săi, din Iaşi, urmând după armata rusească, cu care se duseră mai mult decât o mie de nobili şi slujitori, care, pentru dragostea lui îşi părăsiră patria lor.

*

În anul 1711, s-au dus principele şi cei ce se ţineau de dânsul la Harkov, în Ucraina, care loc s-a dat lui şi oamenilor lui, spre sălăşluire. Aici şezu el, până la anul 1713, iar atunci se mută la Moscova. După rugăciunea lui Cantemir, nu numai că împărţi Împăratul provincia ce lui îi fu dată între nobilii moldovenilor, ci încă îi mai cinsti cu o mie de case, de suliţe, care erau ale Coroanei Împărăteşti. Provincia, ce-i de la ruşi trecuţilor români dată, totdeauna, până atunci, o avea împărăţia în ţinutul său, adică sub ocârmuirea sa, şi era, precum pentru zăceri sau fără, locul, aşa şi pentru mulţimea locuitorilor, ţinută de mai bună în toată împărăţia rusească. Afară de aceasta, încă i-a mai învoit Maiestatea Sa (Împăratul) o simbrie, care se plătea lui Cantemir, în tot anul, până cât a vieţuit.

*

În scurt, după venirea lui Dimitrie la Moscova, prinseră frigurile pe Casandra, muierea lui (care neîncetat se mâhnea şi se jelea pentru pierderea patriei şi a rudeniilor sale, celor din Moldova şi Ţara Românească, mai vârtos că au cuprins turcii bunurile ei şi ale bărbatului), care, prin neştiinţa apotecarului (spiţerului), cel ce i-a dat un leac curăţitor, cu totul tare şi neamăsurat puterilor ei, după un beteşug de vreo câteva zile, fu trimisă, din lumea aceasta, pe cealaltă, tocmai în cea mai frumoasă floare a vieţii sale, adică în 11 mai 1713, când abia era de 30 de ani. Aceasta era o principesă cu mare înţelepciune şi judecare, care cu totul era aplecată spre cetirea cărţilor; şi totuşi, pe lângă aceasta, de lucrurile casei şi de creşterea principilor săi, încât în mai mare regulă (rânduială) şi băgare de seamă le ţinea. Frumuseţile, pe care dânsa de la mama natură în mare măsură le primise, au fost cea mai uşoară a ei împodobire. Trupul ei s-a îngropat la Moscova, într-o mănăstire grecească, la care bărbatul ei, principele Cantemir, mare sumă de bani a dat, spre facerea unei biserici.

*

Dimitrie Cantemir

În următorul an, 1714, a venit Dimitrie la Petersburg, cu al treilea fecior, Şerban, cel ce numai de 7 ani era. Prinţul cel tânăr făcu, înaintea Împăratului, o cuvântare pe limba grecească, în ziua Paştilor, pentru care Împăratul cu mare dar l-a cinstit şi l-a primit în însuşi regimentul său de ofiţeri.

*

În anul 1716, a întrebuinţat Dimitrie puterea, ce lui, de la Împărat, peste nobilii moldoveneşti (între care se împărţiseră satele din Ucraina) dată: că ajunşi nobilii aceştia bărbaţi pe la petreceri de mâncări şi băuturi, se întâmplă, o dată (în băuturi), de începură a se certa aşa, încât şi săbiile (spadele) traseră din teacă, întru care întâmplare nenorocoasă, doi au pierit, iar alţii vătămaţi au rămas. Despre aceasta se făcu pâră la principe; acesta chemă pe vinovaţi înaintea sa şi, cercetând lucrul cu de-amănuntul, judecă pe 3 spre moarte, iar pe alţii să tragă la galere (corăbii), însă, totuşi, după aceasta, strămută pedeapsa de moarte într-o pedeapsă trupească, care s-a şi împlinit. Toată păşirea lui s-a aflat de Împărat bună. Acest exemplu (pildă) se afla unul şi singur în istoria rusă, despre un supus, care a avut şi în numele său a întrebuinţat puteri de viaţă şi de moarte.

*

Fiind Împăratul, în anul 1717, prin rebeliunile ce se ridicaseră în ţările lui, acasă chemat, se întoarse şi Dimitrie la Moscova; fiindcă, adese ori, trebuia dânsul să cerceteze (în sensul de a vizita – n. n.) pe Maiestatea Sa Petru, dar şi Maiestatea Sa adesea cercetări făcea lui Dimitrie. În anul 1718, a dat norocul principelui, la plecarea Împăratului către Petersburg, ca şi dânsul să-l urmeze; aşadar, principele plecă, iar familia lui rămase la Moscova, fiindcă fata lui Dimitrie, şi anume Smaragda, era beteagă de ameţeli.

*

După ce veni el la Petersburg, se întâmplă într-o societate de petrecere a nobililor de ţară, care în toată iarna se ţinea; în societatea aceasta, văzând Dimitrie pe a treia fiică (fată) a prinţului Trubeţkoi (cel ce, după aceea, fu general feldmareşal al armatei ruseşti), care era cea mai mare frumuseţe a timpului de atunci, se îndrăgosti de dânsa şi, după vreo câteva zile, o şi peţi, de la tatăl ei. Ajungându-şi căutarea sau scopul său, se şi cunună cu dânsa, la începutul iernii. În scurt după însurare, îşi rase barba şi îşi mută portul cel românesc în cel franţuzesc, precum se vede în icoana lui îmbrăcat. Însuşi Împăratul se milostivi în persoană a fi la nuntă şi a-l petrece la biserică, unde se împlini sărbătoarea nunţii. Petrecând Împăratul pe Dimitrie, de la biserică, îndărăt, îl dărui cu o sabie de mare preţ.

*

După nuntă, care 3 zile ţinu, şi la care Împăratul, dimpreună cu Împărăteasa, prinţesele familiei şi cu toată nobilimea Petersburgului au fost de faţă, fu Dimitrie numit de consilier (sfetnic de taină).

Pruncii lui veniră, în anul 1719, la Petersburg, afară de fecioara Smaragda, care, din zi în zi, mai rău îmbolnăvindu-se, muri, în 4 iulie, când era în vârstă de 17 ani, însă durerea care se pricinuia lui Dimitrie, de după pierderea Smaragdei, se uşură prin căpătarea altei fete, care se născu din a doua muiere, în 8 noiembrie, tot în acelaşi an, pe care, botezând-o Împăratul, dimpreună cu Împărăteasa, îi puseră numele Smaragda, ca cu atâta mai lesne să uite Dimitrie pe răposata.

Călăreţ moldovean

*

În următorul an, 1720, căpătă el poruncă să meargă, după Împărat, la Persia, dimpreună cu comisul (graful) Tolstoi şi amiralul Apraksin. În bătaia aceasta, a purtat Apraksin comanda armatei, iar Tolstoi, dimpreună cu Dimitrie, ocârmuirea lucrurilor civile sau cetăţeneşti; şi aceştia trei erau consilierii din lăuntru (de taină) ai Maiestăţii Sale. Cantemir a petrecut pe Împărat, până la Kolomna, care cetate e la 90 de verste sau 18 mile nemţeşti departe de Moscova (5 verste fac o milă nemţească), şi zace în capătul răului Moscovii, unde se varsă în Okka. Aici află dânsul pe ai săi, care l-au urmat pe apă; se sui în corabie şi călători către Astrahan, unde au şi ajuns, în 4 iunie 1721.

*

Numai cât plecă de la Kolomna, a început a simţi durere în rărunchi, dimpreună cu friguri line; pe lângă aceasta, aşa slăbea, când şi când, încât era silit, câte trei, patru zile, să zacă în pat. Însă aceasta nu l-a împiedicat de la lucrul prin care se sârguia a întocmi tipografie turcească, în care să se poată tipări înştiinţări despre bătaia Împăratului cu turcii. Această bătaie el singur vru să o facă cunoscută persienilor, în limba aceasta, adică persieneasca.

Corabia cu care umbla dânsul era așa de îndemânoasă, încât lucrul acela, până în timpul ajungerii Împăratului la Astrahan, toate lucrurile au fost gata de a tipări înștiințarea (cronica – n. n.) de bătaie. În august, se puse Dimitrie într-o luntre (fregată), cu 20 de tunuri, ca să urmeze Împăratului la Persia; toată armata merse cu Maiestatea Sa, peste mare, și ajunse, în vreo câteva zile, la locul în care, de atunci, s-au făcut cetate, ce se cheamă a Sfintei Cruci.

*

   Fiindcă trebui pe uscat să petreacă Dimitrie pe Împărat, lar Derbend, pentru aceasta trimise el fregata, cu toate lucrurile și slujitorii săi, înainte, ca acolo să îl aștepte. Însă luntrea aceasta, printr-o nenorocoasă întâmplare, adică printr-o furtună, se împinse pe un pat de țărână sau noroi de mare, unde, afară de oamenii care erau în corabie, toate lucrurile au pierit. Între alte lucruri, pierdu principele, acolo, și sicriul (cufărul – n. n.) în care erau scrisorile și alte hârtii, precum și o istorie despre turci, de la amăgitorul profet (proroc) Mohamed, până la Osman, întâiul sultan al turcilor. O carte pe care, cu multă osteneală, s-a fost făcut și care de mai bună soartă era vrednică.

Beteșugul (boala – n. n.) principelui, din zi în zi, se mări și nici el singur, nici doctorii nu puteau să afle pricina beteșugului. În această călătorie, el, la Derbend, într-una din zile, când se simți ceva mai ușor, cercetă murul (zidul) cel vestit, din munții Kaucazului, despre care profesorul Baer, de după înscrisuri vorbește în tratatul Academiei, carte din anul 425.

*

La întoarcerea lui de la Dergend, se descoperi cum că beteșugul lui Dimitrie au fost slobozirea pișatului (rău de pișat), care așa l-au fost slăbit, încât nici pe cal a se sui nu putea. Cugetând însuși dânsul cum că s-a apropiat moartea, făcu testament (diată), îl dete în mâinile Împăratului și puse pe Împărat executor de testament și tutore peste pruncii săi. Cei mai mari trei feciori ai săi erau la dânsul, iar muierea, fata și băiatul cel mai tânăr rămăseseră la Astrahan. Ducându-se Împăratul la cetatea aceasta, lăsă pe doctorul împărătesei, Polical, să poarte toată cuviincioasa grijă de Dimitrie.

Dimitrie a venit, în luna lui august, la Astrahan, ci așa de neputincios, încât abia puteau să-l cunoască prietenii lui. Cu începutul lui decembrie, în așa primejdie era, încât judecă a fi de lipsă să-și mărturisească păcatele și să se cumenice, așteptând moartea în tot minutul. Amiralul Apraksin, comisul Tolstoi și prințul Gheorghi Trubețkoi alergară la dânsul, să-și ia, mai pe urmă, ziua bună și iertăciune de la el. Muierea, pruncii și șerbii (slugile) lui stăteau pe lângă dânsul, cu ochi lăcrimători și cu amare dureri suspinând și, bătându-și pieptul, se tânguiau; iară el, cu nespusă statornicie mângâindu-i, îi încredință și îi recomandă celor trei consilieri, aducându-le aminte că, totdeauna, cu împrumutată iubire și în unire nemișcată să trăiască, după moartea lui.

*

În lipsă, acestor mai mari le căzu în minte cum că un doctor de armată, anume Bigler, înă n-a fost chemat la dânsul, spre sfătuire. Pentru aceea, pe loc trimiseră după dânsul, care, venind și cercetând beteșugul, prin meșteșugul și măiestria sa, întru atât îl ușură, încât căpătă Dimitrie puetre de a se duce, în ziua de Paști, în Astrahan, la vecernie. Simțind Dimitrie că, din zi în zi, e mai tare, mărgini a părăsi Astrahanul și a se duce în țările sale, spre are și învoirea împărătească a căpătat-o.

În 14 ianuarie 1723, plecă el în călătorie, ci acesta îi era de tot grijă, nu numai pentru depărtarea locului, ci și pentru că din nou căzu în beteșug, încât, totuși, ajunse, în martie, acolo, nici prea sănătos, dar nici rău beteag. Aici, de câte ori îl răbda sănătatea, își petrecea timpul cu defătările comune, cu îndreptările treburilor casei și cu ridicarea unei biserici, care era închinată Sfântului Dimitrie. Mai pe urmă, în 15 august, îl prinseră niște friguri târâtoare sau ascunse, prin care răul pișatului iarăși se împuternici, așa încât, în 21 august 1723, muri, fiind numai de 49 de ani și cinci zile.

*

Dimitrie a avut statură de mijloc, mai mult macru (uscăţiv), decât gras; avea faţa plăcută, şi totdeauna vorbea cu osebită prietenie, blândeţe şi cu judecare. Datina lui era a se scula dimineaţa, la 5 ceasuri, şi a trage o pipă (lulea) de tabac (tutun)cu un filigean de cafea, după datina turcească. De aci, apoi se apuca de învăţături, până la prânz, care se ţinea la 12 ceasuri; mânca, de rând, numai o mâncare, şi mâncarea lui plăcută era pui de găină cu măcriş (Rumex acetosa); la mâncarea de totdeauna, bea apă amestecată cu vin. Beţia îi era cea mai urâtă patimă pe lume; căci, dacă bea el, numai o dată, nişte măsuri, era câte 14 zile trist şi cu voie rea. După prânz, se culca câte puţintel, iar cealaltă parte a zilei o petrecea în învăţături, până la 7 ore, seara; atunci cerceta (vizita – n. n.) pe ai săi; la 10 ore, cerea cina şi, la 12, se culca. Metoda vieţii sale aceasta a fost, silit oarecât a o strămuta, după ce se făcuse consilier la Împăratul Petru, şi se însurase, luând muiere tânără, fiindcă lucrurile ţării şi blândeţile iubirii frumoasei sale tânără muiere, adeseori îl abăteau şi îl trăgeau de la învăţături.

*

Timpuria moarte a tătâne-său, fiind el încă de tot tânăr, lunga şedere la Constantinopol, fără slujitori, şi scurta stăpânire în principatul său i-au răpit ocazia de a se putea îndeletnici, în întregime, ocârmuirii lucrurilor cetăţeneşti şi a-şi arăta virtutea militărească, deşi despre amândouă nu prea înguste cunoştinţe avea. Toată viaţa sa cea şezătoare o aplecă spre îndreptarea inimii sale, din care se arată fructele (roadele) prin cărţile lui cele învăţătoare şi prea mult folositoare, dintre care cele de căpetenie sunt acestea:

*

Cărţile tipărite sunt:

*

1. „Istoria despre creşterea şi descreşterea Împărăţiei turceşti”, un manuscript în limba latinească.

2. „Sistema sau starea religiei turceşti”, în limba rusească, la Petersburg, 1722. In folio tipărită.

3. „Lumea şi sufletul”, în limba românească şi grecească scrisă, şi în Moldova tipărită, este o carte despre lucruri morale, întocmită în cuvântări.

4. „Descrierea Moldovei”, istorică, geografică, politicească, în limba latină, dimpreună cu o mapă (hartă), preîntoarsă (tradusă – n. n.) în nemţească de D. Bişting, tipărită în anul 1769-1970.

*

Cărţi încă netipărite sunt:

*

 5. „Istoria veche şi nouă a Daciei”, o carte mare in folio, scrisă în limba românească. Tot această carte, în limba latină scrisă, a pierit în Marea Caspică, când s-a înecat fregata (luntrea).

6. „Istoria Facerii (lumii)”, cu note din învăţătura naturii, în manuscript, în limba latină, cu titlul „Geologo-fizica”.

7. „Istoria amânduror caselor Brâncovenilor şi a Kantacuzinilor”, în limba românească, un manuscript în cvart.

8. „Istoria Muhamedanilor, din timpul amăgitorului Profet Muhamed, până la întâiul Împărat turcesc”, s-a pierdut în Marea Caspică.

9. O carte de cântece muzicale turceşti, în cvart.

10. Traducere de muzică turcească, în limba românească, în cvart.

*

Afară de aceste cărţi îndeplinite, a scris el şi alte cărţi, mai multe, pe care nu le-a putut îndeplini (termina – n. n.), ale căror manuscripte încă au rămas.

*

Bărbatul acesta a vorbit următoarele limbi: 1. Româneşte; 2. Latineşte; 3. Italieneşte; 4. Turceşte; 5. Persieneşte; 6. Arăbeşte; 7. Greceşte, limba de astăzi; 8. Ruseşte, şi prea bine înţelegea şi vechea limbă greacă, slavoneşte şi franţuzeşte.

Cea mai de căpetenie a sa bărbăţie a întrebuinţat-o spre Istorie, afară de aceea, în Filozofie, precum şi în Matematică mari paşi făcuse, din cea de pe urmă, mai tare i-a plăcut Aritmetica. Bisericile, cele 3, pe care le-a ridicat, sunt fructul cugetării şi credinţei lui.

*

Dimitrie a fost prinţ al Rusiei, mădular al Înaltului Senat şi Sfetnic de Taină, precum şi mădular în societatea ştiinţelor Academiei din Berlin; şi tocmai întru acel timp, când ajunsese înştiinţarea despre moartea lui la Petersburg, grăise şi rezidentul (solul) împăratului nemţesc, care se află (făcu ştiută – n. n.) aici o scrisoare deschisă, în care răposatul Cantemir fu anumit şi arătat de Prinţ al Împărăţiei Romane (nemţeşti), pe care scrisoare rezidentul cu durere o trimise iarăşi împăratului său îndărăt, fiindcă a fost murit Înalt Învăţatul fiu de român, Dimitrie, pe a cărui stimă era această cinste trimisă.

*

(Zaharie Karcaleki, Biblioteca românilor

sau Adunări de multe lucruri folositoare,  Buda, 1829, 27-38)

1888: Sfințirea monumentului lui Aron Pumnul

*

Popoarele care vor să trăiască se respectă pe sine și respectă și cinstesc bărbaţii cu merite. Și cu bucurie vedem și constatăm că această stimă, față de bărbaţii care au lucrat la dezvoltarea noastră culturală-națională, pătrunde, tot mai mult, în sânul poporului român din toate părţile.

*

Ca o nouă dovadă a pietăţii românilor față de un demn lucrător pe altarul culturii și literaturii române este monumentul, ridicat de fraţii noştri din Bucovina, la mormântul fericitului Aron Pumnul, fost director și profesor de limbă și literatură română la gimnaziul superior din Cernăuți.

*

Fericitul Aron Pumnul a fost unul dintre acei vrednici lucrători ai națiunii, Georgio Bazar în România, a lucrat în mijlocul fraților noștri din Bucovina, la deșteptarea virtuții și a simțului nțional, prin cultivarea limbii și a graiului român.

*

*

În semn de pietate și de recunoștință față de acest merituos bărbat, românii din Bucovina au creat o fundațiune, care, pe veci, să poarte ilustrul lui nume și să sprijinească pe aceia care vor dori și-şi vor propune să calce pe urmele lui, în știință sau în artă.

Acest monument este, acum, gata și consacrarea lui (dezvelirea – n. n.) se va serba, cu solemnitatea ce o merită memoria fericitului Aron Pumnul, în 4/16 iulie 1888.

*

În această zi, conform programului, publicat de comitetul Societăţii pentru cultura și literatura română în Bucovina, se va ține, mai întâi, unu serviciu dumnezeiesc, în biserica catedrală, care se va celebra prin Eminența Sa, Înalt prea sfințitul părinte Archiepiscop și Mitropolit Dr. Silvestru Morariu Andrievici, iar la zece ore și jumătate, va urma sfinţirea monumentului, tot prin Eminența Sa, părintele Archiepiscop și Mitropolit.

*

După aceasta, va urma cuvântarea comemorativă, care se va ține de părintele protopresviter, profesorul Dr. Vasile Mitrofanovici; iar Societatea filarmonică „Armonia” va cânta imnul comemorativ.

*

*

În aceeaşi zi, la patru ore și jumătate, după-amiaza, se va continua festivitatea, în localităţile Societăţii filarmonice „Armonia”, unde se va ține o cuvântare comemorativă, de dl Dr. Ion al lui Gh. Sbiera, un discurs comemorativ de dl profesoru Ioan Bumbac, și se va pronunța un al treilea discurs, de un reprezentant al Societăţii academice „Junimea”; iar Societatea filarmonică „Armonia” va executa mai multe cântări festive.

*

Suntem siguri că acestă festivitate va fi cât se poate mai solemnă, pentru că nu se poate altcum. Fericitul Aron Pumnul, prin activitatea sa ca profesor și scriitor, a pus, între fraţii noștri din Bucovina, temelia la edificiul cel măreț al culturii și literaturii române; iar amintirile ce le lasă astfel de oameni, după ei, precum și stima și pietatea față de dânșii rămân veșnic neșterse din inimile popoarelor, care se prețuiesc.

*

Dar viața și activitatea literară a lui Aron Pumnul nu a fost numai o viață și activitate restrânsă la fraţii noștri din Bucovina. Este al tuturor Românilor, din toate părțile. Toți avem, deci, câte un mic cuvânt și, în același timp, câte o însemnată datorie față de această serbare.

Cuvântul nostru este ca să felicităm pe fraţii noștri din Bucovina pentru nimerita ideea serbării și să le dorim ca cultul memoriei lui Aron Pumnul, care este cultul limbii și literaturii române și pe care dânșii l-au înveșnicit, prin ridicarea unui monument, pe mormântul bărbatului mare, să se înveșnicească tot mai mult, prin ridicarea culturii și literaturii noastre naţionale.

*

Iar detoria noastră, față de acestă serbare, este ca să ne întărim, printr-însa, tot mai mult în convingerea că, la noi, multă și mare este pietatea față de toți oamenii care fac binele și care, pe orice teren lucrează, la înaintarea neamului lor. Acesta este cultul pe care avem datoria a-l propaga în tinerime și a-l întări în noi înșine.

Cultul memoriei lui Pumnul este cultul faptelor și al datoriei împlinite.

Și când felicităm pe fraţii noştri pentru acest sublim cult, zicem alor noştri, de aici, să nu ne temem și să nu ne descurajăm de cei ce voiesc să se înalțe prin vorbe și prin minciună; ci cu toții să ne înregimentăm sub drapelul faptelor. Fapte bune, fapte măreţe să săvârșim, pe toate terenurile, întru înaintarea neamului nostru, și, atunci, situația noastră nu se poate să nu se schimbe spre bine.

*

(Sfinţirea monumentului ridicat la mormântul fericitului Aron Pumnul,

Biserica și Școala, Anul XII, Nr. 26, 26 iunie / 8 iulie 1888)

1869: Adunarea societății pentru cultura română

*

În 20 iulie 1869, și-a ținut, în Cernăuți, Societatea pentru literatura și cultura română, adunarea generală ad-hoc, pentru modificarea statutelor sale, care deveniseră lipsicioase, în multe privințe. Fiind de față mai mulţi decât jumătate din toți membrii Societății, proiectul modificator al statutelor s-a putut lua în dezbatere și s-a primit, cu câteva schimbări neînsemnate. S-a făcut și o interpelare.

*

Comitetul Societății numise, mai înainte, culegători, prin ținuturi, care aveau să adune bani de pe la membrii Societății, și să-i transmită casierului ei, din timp în timp, sub cuvânt, însă, că se vor simți mai înduplecaţi a-și împlini taxele lor, dacă vor sta în nemijlocită corespondență cu comitetul, acesta, în anul 1867, a dezlegat pe foştii culegători de îndatorirea lor. Interpelările, întrebau, deci, dacă a trecut în faptă acea propunere a comitetului și cum se explică împrejurarea că încă mulţi membri ai Societății sunt în restanță însemnată, cum arată raportul comitetului, de astă iarnă. Președintele împărtășește cum că comitetul s-a convins că e de neapărată trebuință de a numi, din nou, culegători și asigură că astă numire se va face cât de curând.

*

Era să se facă și altă interpelare, care a rămas nefăcută, pentru că președintele a grăbit cu încheierea ședinței. Adunarea generală din anu 1867 a fixat mai multe modalităţi pentru mărirea fondului Societății. Deoarace s-a răspândit, în public, cum că comitetul n-a executat nimic din câte îi impun concluziile acelei adunări, am fi fost foarte bucuroşi a auzi deslușirile președintelui și în acea privință, și anume în cauza loteriei, pentru care, afară de apelul din foaia Societății pentru obiectele de tras la sorți, să nu se fi făcut nimic, adică nici planul de tras la sorți, nici cererea la guvern, pentru încuviințare. Deci, ne pare foarte rău că am rămas neinformați, într-o cauză ce ne interesează atât de mult.

*

În fine, observ că ținuturile Gurii-Humorului, Câmpulungului și al Vetrei-Dornei, cu toate că sunt locuite mai că numai curat de români, n-au fost reprezentate nici în adunarea aceasta din urmă. Care să fie, oare, cauza acestei retrageri neîntrerupte de la afacerile naționale?

Drept că și mulţi din nobilime n-au luat parte la astă adunare, dar asta n-a urmat din nesimpatia pentru scopurile Societății, ci din cauză că o parte era dusă la scalde, în străinătate, iar cealaltă a fost rețienută de afaceri economice urgente.

*

(Albina, Anul IV, nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)