Alina Geonea se revoltă. Noi îi mai suportăm?

Nu o cunosc pe Ionela-Alina Geonea, aşa că nu ei îi fac, pe neaşteptate, campanie electorală, ci mie, nouă. Doar nouă, celor care suntem atât de scârbiţi de oferta politică suceveană, încât fie că am decis să nu mergem la vot, fie că suntem hotărâţi, dacă vom merge, să anulăm buletinele de vot.

Dar absenteismul sau anularea buletinelor de vot nu înseamnă soluţii, ci o pleaşcă neaşteptată pentru Lungu, Brădăţan sau Băişanu. Trebuie să mergem şi să votăm, cât mai mulţi dintre noi, pe candidaţii curaţi, dar fără şanse, pentru că nu fac parte din mafia PSD-ALDE-PNL. Din păcare, cu excepţia Alinei Geonea, nu mai există şi alte candidaturi de oameni proaspeţi, de oameni cu viitor, ci doar de îmbuibaţi cu trecutul naivităţii noastre.

Pe lângă faptul că reprezintă, prin candidatură, un partid mic (ecologiştii), Ionela-Alina Geonea iese, la rampa competiţiei politice cu lozinci desuete. Nu chiar penibile, precum cele ale “trinităţii” consacrate, PSD-ALDE-PNL, dar naive, de genul “Suceava are nevoie de o femeie PRIMAR” sau “Suceava va merge pe tocuri”, deşi candidatura unui om tânăr înseamnă, într-un oraş precum acesta, în care un tânăr, dacă nu are o pilă politrucă, nu găseşte un loc de muncă, un protest, o revoltă.

Nu mă interesează, totuşi, cum îşi fac sau îşi vor face campania electorală ecologiştii pentru candidata lor la primărie. Eu am propria mea răfuială cu tristele figuri ale zilei, cu expiratele produse ale politicii iliesciene (şi Băsescu e un Iliescu, dar unul mai precipitat), aşa că, folosind candidatura Ionelei-Alina Geonea, îmi fac propriia mea campanie, cu afişe întregite de percepţiile şi desluşirile mele, ca să pot scrâşni în faţa bicisniciei acestor vremuri.

Zi de zi, în aceste ultime săptămâni de campanie, îmi voi duce războiul meu de “Mercenar Negru”, în numele meu şi pe răspunderea mea, atenţionând asupra faptului că Ionela-Alina Geonea, om şcolit şi care vorbeşte cursiv nişte limbi străine, dincolo de capacităţile ei, înseamnă “un altceva”, o prospeţime de ev tânăr în osificata vânzoleală politică suceveană.

De ce să anulaţi un vot? Mai bine daţi-le ăstora peste bot, agăţându-vă de o ultimă rază de speranţă. Pentru că dacă nici măcar un om tânăr şi îndreptăţit la viitor nu va însemna altceva, înseamnă că neamul ăsta românesc a pierit de mult, înainte de a se naşte, fără ca noi să fi băgat de seamă.

CAMPANIA MEA ELECTORALĂ No Comments May 18

Trei la leu, că îs cam putrezi!”

Pe la taraba votului de treci,

poţi constata că, iarăşi, din păcate,

politica e putredă şi deci

ofertele sunt toate… expirate!

Urzica vieneza No Comments May 18

Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (I)

Artiştii plastci Nicolae Crasi şi Radu Iaţco, la Ipoteşti

Ieri, pe la 10, m-a căutat arhitectul şi artistul plastic francez Radu Iatzko (Iaţco sau Iaţcu), originar din Ipoteştii Sucevei. “Hai, repede, să îţi arăt un pictor mare!”, m-a luat Radu pe nepregătite, dar decis şi ultimativ. Şi mi-a arătat, din ochi, maşina lui, de parcă ar fi vrut să îmi reamintească faptul că, în urmă cu vreo două decenii, după ce m-a vizitat acasă, încercând să mă atragă în nu mai ţin minte ce proiecte publicistice bucureştene şi, pentru că nu a izbutit, a plecat înciudat. A treia zi, am văzut, într-un ziar, fotografia maşinii lui, făcută praf într-un accident, şi titlul greoi, care făcea ştire că şoferul autoturismului s-a prăpădit.

L-am plâns pe Radu Iaţcu, vreme de vreo trei ani, l-am plâns pe bune, cu lacrimi scurse des şi fără voie pe obraz, când, pe neaşteptate, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu el, pe strada Grigore Ureche, din Zamca, şi i-am zis: “Spune-mi, te rog, că nu am o nălucire! Asigură-mă că văd doar ceea ce şi există, că eşti cu adevărat viu!”. Radu a râs, apoi mi-a povestit că împrumutase maşina unui văr şi că acesta, circulând cu mult prea mare viteză, a sfârşit prin vecinătatea fostei uzine electrice a Sucevei.

Radu Iaţcu e un şofer excelent, calm şi prevăzător, care a bătut Europa în lung şi în lat, căutându-şi destinul. Aşa a ajuns să facă, în Franţa, târziu pentru alţii, dar nu şi pentru el, Facultatea de Arhitectură şi să-şi găsească, apoi, un loc bine conturat în arhitectura vestică, “parafat” şi de ciocnirea unei cupe cu şampanie cu fostul preşedinte al Franţei.

Intrăm în Ipoteşti, în satul vechi, acolo unde, odinioară, îmi însoţeam bunicele sau părinţii la cel mai bun cojocar din zonă şi, deodată, printre splendidele case, în stil consacrat, de pe coastele de deal din Ipoteşti, am zărit casa pictorului, marcată vizibil, cu o insolită “carte de vizită”:

Ipoteştii Sucevei. Casa pictorului Nicolae Crasi

Nicolae Crasi, un fel de Taras Bulba, cu falnice mustăţi zaporojene, cu priviri senine şi înveselitoare, cum numai la regretatul pictor Ion Grigore am mai aflat, trăieşte în lumea lui, o lume durată pe voinţa de a lăsa Ipoteştilor cât mai multe lucrări cu case vechi, reprezentate şi grafic, şi pictural, cu rol de tezaur de memorie, înfăşurat delicat în sufletul lui generos. Între timp, adică în clipele care-i mai rămân după trăirea mărturiilor şi după treburile gospodăreşti, Nicolae Crasi îşi exersează peniţa şi pensula ba cu reproducerea unor opere aparent imposibil de reprodus, ba cu opere proprii, năvalnice, dinamice şi ameţitoare. În casă, o singură lucrare (cred că o reproducere, aceiaşi cu cea de afară), lângă un felinar, de parcă nu ar fi casa unui pictor, şi nimic altceva, care să îi desconspire vocaţia:

Apoi vin lucrările originale, pe care Radu Iaţco le tot mută, de pe masa din centrul camerei, ca să le pot poza. Nu intenţionez să decupez fotografiile, pentru că, spre deosebire de artiştii plastici, care au de prezentat opere, eu am de prezentat o stare, o realitate dumnezeiască, fremătătoare, care există dincolo de măruntoşenia fiecărei zile. Iar Nicolae Crasi ţopăie pe lângă noi, explicând ici şi colo, cu precipitarea unui cazac de odinioară, care intră în luptă, fără să fi apucat o duşcă de vodcă. Iar “duşca de vodcă” a lui Nicolae Crasi este desăvârşirea: “Aici ar mai trebui pus ceva, dar încă nu văd cu sufletul ce anume!” sau “Grafica asta nu e terminată; dar nu crezi că aşa ar trebui să rămână?” şi aşa mai departe.

Opera lui Nicolae Crasi mă copleşeşte într-atât, încât decid, în vreme ce fotografiez, să-i vehiculez lucrările, câte doar şapte pe zi, cât mai mult timp, să scriu ceva şi pentru “Monitorul de Suceava” şi să-i organizez insolitului artist din Ipoteşti, împreună cu Emil Ursu, o expoziţie personală amplă. Puteţi vedea lucrările lui Nicolae Crasi şi pe pagina lui de Facebook, dar nimic nu egalează contactul vizual direct şi, tocmai de aceea, e obligatoriu să-i organizez o expoziţie.

Arta lui Nicolae Crasi, bazată pe înrudiri tehnice de expresie diverse, e unică, are stil, adică o dezlănţuită desferecare de forme şi de culori, o ameţitoare cavalcadă de lumină străfulgerată (ce altceva este viaţa omului?). Mână sigură, desen exemplar, imaginaţie dinamică şi mistuitoare, dar şi o nostalgie a departelui (nu a depărtării) copleşitoare. Dar, înainte de a continua, în ziua care va urma, haideţi să vă arăt doar şapte lucrări, în ordinea în care fuseseră depozitate în lăzile secrete de zestre adevărată ale Ipoteştilor:

Cronici sentimentale No Comments May 18

1868: Administrarea Fondului religionar

În o corespondență, originală din Cernăuți, publicată în noul jurnal „der Osten”, nr. 2 (editat de fostul profesor preferat al lui Eminescu, Ernst Rudolf Neubauer), citim că, în privința administrării fondului religionar al diecezei gr. or. din Bucovina, care constă din 11 milioane, în bani, și din posesiunea a două din trei părți a teritoriului țării, ar fi disparitate de păreri și că unii ar conta, la rezolvarea cauzei acesteia, pe episcopul de acum, alţii pe episcopul ce va veni, unii și-ar dori, alături de episcopul bătrân, pe unu archiereu titular, în persoana lui A, alţii, în persoana lui B. În fine, alţii n-ar voi să știe nimica de un archiereu titular.

Dacă e adeverat, ceea ce noi, însă, până acuma, nu știm, că, în Bucovina, se dezbate, în unele cercuri, cauza despre administrarea venetică a Fondului religionar, trebuie să o spunem că lucrul e pripit. Ce e drept, în art. 15 al legii fundamentale de stat, despre drepturile generale ale cetățenilor, este garantată, fiecărei biserici, administrarea autonomă a afacerilor și, în mod special, a averilor sale. Dar, mai înainte de efectuarea acestor îndreptăţiri garantate, ar fi să se preciseze legile referitoare, și anume, în privința autonomiei în administrația afacerilor bisericești în genere, e de lipsă legea despre marginile defipte și subiectele administrării autonome, după firea afacerilor bisericești, ca să nu degenereze până la ignorarea puterii de stat, nici să se dea loc unui absolutism ierarchic, în locul absolutismului de stat. Iar în ce se atinge de modul administrării averilor bisericești, pe viitor, cugetăm că cu Fondul religionar din Bucovina nu se va proceda altminteri, față de averile bisericești ale celorlalte confesiuni, prin urmare, pare-ni-se că corpurile legelative nu vor întrelăsa a se face o lege generală, despre modul administrării averilor bisericești, în genere, și, după sancționarea ei, se va aplica la fiecare biserică recunoscută în stat și, așa, și la Fondul religionar, ca precum la tot felul de averi bisericești.

Eugen Hacman, autorul “Dorinţelor clerului”

Nu putem crede, așadar, că, în clerul și inteligența diecezană gr. or. din Bucovina, care nu sunt în nedumerire despre atare decurs al afacerilor legislative, cauza administrării Fondului religionar poate fi obiect de dezbatere și de disparitate de păreri, despre care amintește corespundența ziarului „Osten”. Din contra, știm prea bine că inverșunarea spiritelor, în cuprinsul diecezei, s-a produs prin faima răspândită în țară, că, adică, domnul episcop (care, cu toate că datoriile sale de archipăstor îl cheamă acasă, spre îndeplinirea funcțiilor sale episcopale, petrece, de mult, în Viena) s-ar încorda a mijloci, la regim, o mitropolie bucovineană cu unul sau doi episcopi titulari și că, din sânul senatului de acum al consistoriului, s-ar fi și făcut propunerea pentru numirea părintelui archimandrit Bendella ca archiereu titular. Asta e cauza care, producând înverșunare, se dezbat în cercurile clerului și ale diecezanilor și, pe cât auzim din toată partea, afară de coteria cunoscută, care zice amin la politica de acum a părintelui episcop Hakmann, clerul și poporul diecezan e foarte indignat că, tocmai acum, când autonomia bisericească este garantată, acum, când ne aflăm în ajunul legilor confesionale și a regulării afacerilor externe și a referințelor ierarhice, pe calea legislației constituționale, se face încercarea de a suplini, pe cale birocratică, fapte ca acelea, prin care și clerul, și diecezanii să nu ajungă în exercițiul dreptului de alegere a archipăstorilor și la participarea cuvenită în afacerea despre posesiunea ierarhică a diecezei, drepturi ce li se cuvin atât pe baza canoanelor, cât și a practicii bisericești de mai înainte, în Bucovina.

În fața revendicării drepturilor de autonomie, pe baza principiului de sinodalitate în toate afacerile bisericești, nu e vorba de un archiereu titular, în persoana lui A sau a lui B, precum afirmă corespundența lui „Osten”, ci de recunoașterea dreptului de alegere a arhipăstorilor și a celorlalte organe ierarhice și, în astă privință din urmă, nu este nici o disparitate de păreri; din contra, știm că și clerul, și diecezanii au reclamat, de repetate ori, acest drept nedisputabil. Ne mirăm, dară, cum de se încumeta și se încordează părinții episcopi a apuca o cale necanonică și neconstituțională, prin care se vine, cu propunerile de mai înainte, în contrazicere și cu clerul, și cu diecezanii săi, în discordie. Au doară nu știe sfinția sa că proccsul, în asemenea cauză, în contra căreia a protestat însăși patriarhia din Constantinopole, este unul din cele mai înverșunate în principatele dunărene? Sau cugetă sfinția sa că clerul și diecezanii sunt copii minori și, necunoscând competența lor de drept, vor tăcea și nu vor striga, în gura mare, pe calea legală? Dacă are de gând sfinția sa ridicarea părintelui Comoroșanu la demnitatea de consilier consistorial, ar suprinde dieceza și cu o a doua faptă împlinită, care sperăm că nu-i va reuși; deoarece credem, cu fermitate, că ministerul parlamentar de acum, care a scris, pe flamura sa, respectarea și efectuarea constituţionalismului, va respinge atare năzuință, mai vârtos acuma, când, în senatul imperial, sunt puse la ordinea zilei legile confesionale. Și, ca ministerul să nu rămână neinformat despre starea adevărată a lucrurilor în Bucovina și, din neștiință, să nu sprijine propunerile părintelui episcop Eugeniu Hakmann, ce stau diametral în contrast cu interesele bine înțelese ale bisericii, prin urmare și cu dorința și voința diecezei, bunăoară ca propunerea lamentabilă pentru numirea lui Comoroșanu, credem că de aceasta se vor îngriji diecezanii și, mai cu seamă, ablegatii dietali și senatorii imperiali, care luară asupră-le apărarea intereselor vitale ale poporului.

Fiind cauza prezentă o cumpănă mare și adnotându-se, la articol menționat al lui „Osten”, din partea redacției, că, cu privire la însemnătatea obiectului și la datele interesante ce i se tramiseră, se va discuta, pe larg, în viitor, nu vom întrelăsa nici noi a prourma subiectul acesta interesant, dacă va binevoi onorata redacție a ține deschise coloanele „Albinei”, și de aci, înainte, pentru discutarea cauzelor noastre naționale și bisericești din Bucovina.

(Albina, Anul III, Nr. 2, duminică 7/19 ianuarie 1868)