De unde vin regionalismele?

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

O mare surpriză, pentru mine, a fost să constat că, până pe la 1860, când, în provinciile românești, s-a trecut la grafia cu litere latine, în locul vechilor buchii slavone, limba românilor s-a alterat, din ce în ce mai grav. Și asta pentru că, în vreme ce Nicolae Bălcescu,  Vasile Alecsandri (din incultură scriem cu „cs”, în loc de „x”, literă care nu a existat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în grafica cu litere latine, „Albina” înlocuind „x” cu „ss”, care se pronunțau „x”), Costache Negri, ba chiar și legendarul Gheorghe Asachi scriau fondetic, în Ardeal și în Bucovina câștig de cauză avea etimologismul, cu extensie și asupra cuvintelor care nu proveneau din latină. Prin urmare, „î” s-a scris, inițial, din toate vocalele, cu o căciuliță deasupra, iar „ă”, tot din toate vocalele, dar cu căciulița ca un „v” deasupra literei. Ulterior, din pricina lipsei vocalelor respective din culegătoriile timpografiilor, s-a renunțat la căciulițe, dar nu și la scrierea literelor „î” și „ă” din toate vocalele.

*

Mai păstrau etimologiștii, mai rar și fonetiștii, câte un „u” mut, la sfârșitul cuvintelor, dar care nu se pronunța, fiind relicve din terminațiile latine „us” și „um”. Se scria, de pildă, „rotaru” și se pronunța „rotar”, iar la plural, se scria „rotariu” și se pronunța „rotari”.

*

Mai existau, tot la etimologiști (latiniști, cum li se mai spunea, datorită excesului de latinitate), și alte accente pe vocale, care denaturau scrierea, adică se scria într-un fel și se pronunța în alt fel. În plus, fiecare gazetă din Ardeal, Banat, Bucovina și ținuturile ungurești aveau propria lor ortografie, în general asemănătoare, dar și cu particularități de pronuncție uneori diferite. Aceste gazete, dar și manualele școlare, când aveau de publicat un fragment din operele fonetiștilor, „traduceau”  textele acelea în ortografie etimologică. Primul mare scriitor român, care s-a revoltat public împotriva unei astfel de practici, a fost Vasile Alecsandri, care nu i-a iertat lui Arune Pumnul „lătinizarea” operei lui Bălcescu, în celebrele lui „lepturarii”, apoi, constatând că și I. G. Sbiera îi falsifica și lui textele, până la caraghioslâc, Alecsandri a întrerupt brusc orice colaborare cu bucovinenii, în ciuda prieteniei adânci pe care i-o purta lui Alecu Hurmuzachi (își scria prenumele „Alessandru”, ca să se pronunțe „Alexandru”).

*

Tema e vastă și nu am să insist asupra ei în acest material, în care vreau doaar să vă explic cum au apărut regionalismele. În sate, unde existau puțini știutori de carte, se înființaseră cabinetele de lectură (în Bucovina, ca replici la „cetalnițele” ucrainene), în care „taica popa” sau dascălul sătesc le citeau țăranilor, în primul rând, noutăți din gazete. Buimăciți de dezordinea latinistă, influențați și de fonetism, mai ales după dispariția căciulițelor de pe vocalele „î” și „ă”, lectorii au prins să citească fonetic cuvinte scrise în ortografie etimologică. Și așa, în Ardeal, de pildă, „foarte” devenea „fórte” , iar „răsunet” se gtransforma în „resunet”. Iar vocala „ea”, care se scria „é”, a condus la formarea unor pronunții regionale, precum „a vedé”, „a puté” etc., bietul țăran român dorind, dintotdeauna, să vorbească „domnește”, precum „pochica” din sat.

*

Foarte multe texte folclorice, culese și copiate în ortografie latinistă, au fost preluate, ulterior, adică începând cu perioada interbelică și până astăzi, în pronunție fonetică, inculții guriști și guriste închipuindu-și că sunt autentici, dacă dau pe guri cântăcioase falsuri de genul „oi vedé dacă-i a mé”, adică citind fonetic un text latinist, care, în pronunție, se citea „oi vedea dacă-i a mea”.

*

Falsificarea limbii române s-a făcut, de către românii exaltați, chiar și prin tipărirea operelor vechilor cronicari, scrise, de regulă, în polonă și traduse în română corect, dar cu ortografie latinistă, pe care bieții elevi trebuie să o citească fonertic. Se creează falsa impresie a unui limbaj arhaic, acolo unde, în fapt, nu e vorba de arhaisme, ci de neologisme, create prin ortografie etimologică, lecturată fonetic. În mod și mai surprinzător pentru mine, nimeni nu a sesizat, vreodată, această anormalitate și nici nu a încercat să o corecteze, prin transcripții fonetice ale textelor scrise în ortografie etimologică. Doar T. V. Stefanelli, înlocuind buchiile cu litere latine în vechile documente câmpulungene, respectând și greșelile de pronunție, ne-a lăsat moștenire un monument de limbă curată românească, nealterată de latinism, și care, în cea mai mare parte, este apropiată limbii române de astăzi.

*

O observație hazlie: doar lăutarii țigani din Bucovina ne-au lăsat texte, create de ei, într-o limbă română curată și unitară, dovadă că nu obișnuiau să „cerceteze”, cum se spunea pe atunci, cabinetele de lectură, unde confuzia latinisto-fonetică a dus la stâlcirea limbii române, într-un hal fără de hal, și încă în spațiul ei sacru, cel al spațiului rural.

*

Spun tot felul de parveniți ai Sucevei că obișnuiesc să vin cu lucruri controversate, când, de fapt, eu vin cu lucruri care nu s-au mai spus. Iar uimirea mea este cu atât mai mare, cu cât se știe că o bună parte din opera lui Eminescu a fost scrisă în ortografia latinistă a „Familiei”, iar Iosif Vulcan l-a și felicitat pentru aceasta, dar, datorită lui Titu Maiorescu, noi avdem parte de editări și re-editări ale textelor trascrise fonetic, adică așa cum, de fapt, au și fost rostite versurile lui Eminescu de însăși gura lui.

*

Lăsând demonstrația pe altă dată (ce-i controversabilă: stăruința mea în a pricepe sau suficiența voatră?), vă prezint o scurtă listă cu scrieri latiniste și pronunții, selectate din ortografia revistei „Albina”, de la începutul anului 1868:

*

*

„u” la sfârșitul cuvântului nu se citea, fiind o reminiscență latină mută;

„à” – se citea „ă” (exemple: „cà” pentru „că”, „càci” pentru „căci”, „speràmu” pentru „sperăm”, „consultàmu” pentru „consultăm”,

„é” – se citea „ea” sau „ia”, vocala „u”, din finalul cuvântului fiid vocală mută (exemple: „Ardélu” pentru Ardeal, „regéscă” pentru „regească”, „vedé” pentru „vedea”, „acést’a” pentru „aceasta”, „pré” pentru „prea”, „totdéun’a” pentru ”totdeauna”, „puté” pentru „putea”, „éra” pentru „iară, iar”, „piétr’a” pentru „piatra”, „téma” pentru „teama”,

„e” – se citea, uneori, „â” sau „ă” (exemple: „curendu” pentru „curând”, „remasu” pentru „rămas”, „bunetate” pentru „bunătate”, „vrendu” pentru „vrând”, „adeveru” pentru „adevăr”, „respunsu” pentru „răspuns”,

„ó” – se citea „oa” (exemple: „nóstre” pentru „noastre”, „tóte” pentru „toate”, „fórte” pentru „foarte”, „favórea” pentru „favoarea”, „cuósce” pentru „cunoaște”, „sinóde” pentru „sinoade”, „dóue” pentru „două”, „óre” pentru „oare”, „canóne” pentru „canoane”, „aprópe” pentru „aproape”

„ch” – se citea „h” (exemple: „eparchia” pentru „eparhia”,

„di” – se citea „z” (exemple: „dice” pentru „zice”, „astadi” pentru „astăzi”, „vedi” pentru „vezi”, „tardiu” pentru „târziu”, „Dumnedieu” pentru „Dumnezeu”,

„ge” – se citea „jă” (exemple: „grige” pentru „grijă”,

„j”, între vocale – se citea „i” (exemple: „projectate” pentru „proiectate”, „objecte” pentru „obiecte”,

„sc” – se citea „șt” (exemple: „sciu” pentru „știu”, „bisericesci” pentru „bisericești”, „cuósce” pentru „cunoaște”, „barbatesce” pentru „bărbătește”, „dovedesce” pentru „dovedește”, „obscesci” pentru „obștești”,

„si” – se citea „ș”, uneori „și” (exemple: „asiá” pentru „așa”, „pasitu” pentru „pășit”, „locasiulu” pentru „locașul”, „Siaguna” pentru „Șaguna”,

„ss” – se citea „x” (exemple: „ortodussu” pentru „ortodox”,

„ti” – se cițea „ț”, uneori și „ți” (exemple: „tinerea” pentru „ținerea”, „privinti’a” pentru „privința”, „conferintie” pentru „conferințe”, „fatia” pentru „fața”, „fundatiunali” pentru „fundaționale”, „petitiunile” pentru „petițiunile”, „dorintiele” pentru „dorințele”, „tinutu” pentru „ținut”, „institutiuniloru” pentru „instituțiunilor”, „tierile” pentru „țările”, „referintiele” pentru „referințele”, „cuviintia” pentru „cuviință”, „crutia” pentru „cruța”, „sustiené” pentru „susținea”,

*

(Albina, Anul III, Nr. 24, miercuri 28 februarie / 11 martie 1868)