Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (I)

Artiştii plastci Nicolae Crasi şi Radu Iaţco, la Ipoteşti

*

Ieri, pe la 10, m-a căutat arhitectul şi artistul plastic francez Radu Iatzko (Iaţco sau Iaţcu), originar din Ipoteştii Sucevei. “Hai, repede, să îţi arăt un pictor mare!”, m-a luat Radu pe nepregătite, dar decis şi ultimativ. Şi mi-a arătat, din ochi, maşina lui, de parcă ar fi vrut să îmi reamintească faptul că, în urmă cu vreo două decenii, după ce m-a vizitat acasă, încercând să mă atragă în nu mai ţin minte ce proiecte publicistice bucureştene şi, pentru că nu a izbutit, a plecat înciudat. A treia zi, am văzut, într-un ziar, fotografia maşinii lui, făcută praf într-un accident, şi titlul greoi, care făcea ştire că şoferul autoturismului s-a prăpădit.

*

L-am plâns pe Radu Iaţcu, vreme de vreo trei ani, l-am plâns pe bune, cu lacrimi scurse des şi fără voie pe obraz, când, pe neaşteptate, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu el, pe strada Grigore Ureche, din Zamca, şi i-am zis: “Spune-mi, te rog, că nu am o nălucire! Asigură-mă că văd doar ceea ce şi există, că eşti cu adevărat viu!”. Radu a râs, apoi mi-a povestit că împrumutase maşina unui văr şi că acesta, circulând cu mult prea mare viteză, a sfârşit prin vecinătatea fostei uzine electrice a Sucevei.

*

Radu Iaţcu e un şofer excelent, calm şi prevăzător, care a bătut Europa în lung şi în lat, căutându-şi destinul. Aşa a ajuns să facă, în Franţa, târziu pentru alţii, dar nu şi pentru el, Facultatea de Arhitectură şi să-şi găsească, apoi, un loc bine conturat în arhitectura vestică, “parafat” şi de ciocnirea unei cupe cu şampanie cu fostul preşedinte al Franţei.

*

Intrăm în Ipoteşti, în satul vechi, acolo unde, odinioară, îmi însoţeam bunicele sau părinţii la cel mai bun cojocar din zonă şi, deodată, printre splendidele case, în stil consacrat, de pe coastele de deal din Ipoteşti, am zărit casa pictorului, marcată vizibil, cu o insolită “carte de vizită”:

*

Ipoteştii Sucevei. Casa pictorului Nicolae Crasi

*

Nicolae Crasi, un fel de Taras Bulba, cu falnice mustăţi zaporojene, cu priviri senine şi înveselitoare, cum numai la regretatul pictor Ion Grigore am mai aflat, trăieşte în lumea lui, o lume durată pe voinţa de a lăsa Ipoteştilor cât mai multe lucrări cu case vechi, reprezentate şi grafic, şi pictural, cu rol de tezaur de memorie, înfăşurat delicat în sufletul lui generos. Între timp, adică în clipele care-i mai rămân după trăirea mărturiilor şi după treburile gospodăreşti, Nicolae Crasi îşi exersează peniţa şi pensula ba cu reproducerea unor opere aparent imposibil de reprodus, ba cu opere proprii, năvalnice, dinamice şi ameţitoare. În casă, o singură lucrare (cred că o reproducere, aceiaşi cu cea de afară), lângă un felinar, de parcă nu ar fi casa unui pictor, şi nimic altceva, care să îi desconspire vocaţia:

*

*

Apoi vin lucrările originale, pe care Radu Iaţco le tot mută, de pe masa din centrul camerei, ca să le pot poza.  Nu intenţionez să decupez fotografiile, pentru că, spre deosebire de artiştii plastici, care au de prezentat opere, eu am de prezentat o stare, o realitate dumnezeiască, fremătătoare, care există dincolo de măruntoşenia fiecărei zile. Iar Nicolae Crasi ţopăie pe lângă noi, explicând ici şi colo, cu precipitarea unui cazac de odinioară, care intră în luptă, fără să fi apucat o duşcă de vodcă. Iar “duşca de vodcă” a lui Nicolae Crasi este desăvârşirea: “Aici ar mai trebui pus ceva, dar încă nu văd cu sufletul ce anume!” sau “Grafica asta nu e terminată; dar nu crezi că aşa ar trebui să rămână?” şi aşa mai departe.

*

Opera lui Nicolae Crasi mă copleşeşte într-atât, încât decid, în vreme ce fotografiez, să-i vehiculez lucrările, câte doar şapte pe zi, cât mai mult timp, să scriu ceva şi pentru “Monitorul de Suceava” şi să-i organizez insolitului artist din Ipoteşti, împreună cu Emil Ursu, o expoziţie personală amplă. Puteţi vedea lucrările lui Nicolae Crasi şi pe pagina lui de Facebook, dar nimic nu egalează contactul vizual direct şi, tocmai de aceea, e obligatoriu să-i organizez o expoziţie.

*

Arta lui Nicolae Crasi, bazată pe înrudiri tehnice de expresie diverse, e unică, are stil, adică o dezlănţuită desferecare de forme şi de culori, o ameţitoare cavalcadă de lumină străfulgerată (ce altceva este viaţa omului?). Mână sigură, desen exemplar, imaginaţie dinamică şi mistuitoare, dar şi o nostalgie a departelui (nu a depărtării) copleşitoare. Dar, înainte de a continua, în ziua care va urma, haideţi să vă arăt doar şapte lucrări, în ordinea în care fuseseră depozitate în lăzile secrete de zestre adevărată ale Ipoteştilor:

*

*