1866: Necrologul lui Vasile Ianovici

*

Ilişeşti (în Bucovina), în 3/15 octombrie 1866

*

Iarăşi am pierdut pe un bărbat al naţiunii române şi al bisericii ortodoxe din Bucovina. Acel bărbat nu numai că merita ceea ce, în mod obişnuit, se zice, dar, prin fapte, în viaţa-şi, ne-a impus chiar şi datoria ca să-l păstrăm în vie aducere aminte, şi nu numai noi, aceştia de faţă, dar, din generaţie, în generaţie, să fie prea stimat numele său.

*

Nici am cugetat că, atât de degrabă, providenţa îmi va hotărî ca să scriu necrologul lui Vasile Ianovici, profesorului pentru hermeneutică şi pentru introducerea, în genere, în studiul biblic al Noului Testament, la teologia greco-orientală din Cernăuţi. În feriile (călătoriile de sfârşit de săptămână, la modă în epocă – n. n.), trecute, a călătorit numitul prin munţi şi, aşezându-se, la nepotul său, parohul din Stulpicani, Dimitrie Zurcan, unde petrecea, făcea excursii de aici, pe la amici şi cunoscuţi. La o petrecere, pe muntele „Pietrele Doamnei”, lângă Câmpulung, încă a fost invitat, dar n-a putut lua parte, din pricina slăbiciunii de ochi, pe care o dobândise prin neîntreruptă muncă, în calea Domnului, neclintit în specialitatea sa. Opurile sale, cele până acum în parte tipărite, în parte încă netipărite, sunt dovezi vii despre neobositul zel al său întru răspândirea luminii conştiinţei naţionale şi bisericeşti. Iacă, în privinţa aceasta, servească drept dovadă, onoratului public cetitor, biografia lui, citată din lepturariul lui Arune Pumnul, tom. IV, partea 1, p. 219, Nr. 23:

*

„Vasile Ianovici s-a născut în Cernăuţi, în Bucovina, la 31 decembrie 1806; studiile sale elementare, gimnaziale, filosofice şi teologice şi le-a făcut în Cernăuţi. La şapte săptămâni după finirea lor, făcu examenul ca profesor de teologie pentru studiul biblic al Vechiului şi Noului Testament, şi, după doi ani de zile, în 1836, în 28 ianuarie, fu numit profesor ordinar în Facultatea teologică din Cernăuţi, unde petrece şi astăzi (1856). După înfiinţarea şcolii preparandiale în Cernăuţi, la care a conlucrat foarte mult, a fost numit, la dânsa, profesor suplinitor de metodică, matematică şi limba română, în anul 1848, unde a suplinit până la 1859. De pe la anul 1852, până la 1860, a mai fost şi traducător românesc la guvernul ţării, iar în anul 1862 fu ales, din partea clerului român, deputat în dieta bucovineană, unde-l reprezenta cu demnitate, din care cauză primi, din parte-i, o adresă de mulţumire.

*

El este un bărbat foarte lucrativ, care a făcut studii profunde şi amănunţite, în domeniul său, întreprinzând călătorii ştiinţifice, în această privinţă, în Moldova. Până acum, au ieşit de la densul cinci tomuri din „Istoria literară, tâlcuire a cărţilor Noului Testament”, tipărite, în Cernăuţi, de la 1856-1861; alte cărţi, tot din studiul biblic al Noului Testament, deşi pregătite, nu sunt încă date sub tipar. El a mai tipărit două gramatici româneşti pentru şcolile elementare, o gramatică germană-românească şi o gramatică română-germană, care încă nu e dată sub tipar”.

*

Iată exemplul de bărbat lucrativ şi sporitor al binelui comun, îndeosebi în bunurile ştiinţei între conaţionalii săi. Iată exemplul viu şi de un profesor, întru înţelesul cel adevărat al cuvântului.

*

Soţie având, care l-a părăsit, prin moarte, în 1856 , copii având şi grijind pentru dânşii, supărări având, murindu-i un fiu, în Iaşi, iar altul înecându-se în Prut, cu ocazia scăldării, şi fiica cea mai mare, dintre două, rămânând văduvă, după mai puţin de un an de la măritatul ei, el şi-a aflat consolarea în activitatea literară, fiind, pe lângă aceasta, şi un tată exemplar, văzându-l, nu o dată, cu lacrimile în ochi, deplângându-se nu atât pe sine însuşi, ci mai vârtos deplângându-şi soţia, pe fii şi pe ginere, pentru că mult îi iubea şi nu a avut fericirea de a convieţui, şi mai departe, împreună cu el.

*

Vasile Ianovici a fost un bărbat demn de toată stima şi de tot respectul şi va rămâne un mustru de lucrativitate pentru noi toţi. Meritele sale cele literare credem că vor fi pretutindeni cunoscute, parte din opurile sale, care sunt consemnate în toate cataloagele de cărţi româneştii, afară de bibliografia românească de Jarcu, iar parte pentru Societatea spre răspândirea culturii romane în Bucovina, din Cernăuţi, societate care, în adunarea plenară din ianuarie 1865, recunoscând demnitatea produselor literare ale lui Ianovici, l-a numit, împreună cu alţii, membru onorar al ei.

*

Nu mai puţin drept şi adânc cugetător se adeveri Vasile Ianovici în privinţa referinţelor naţionale şi bisericeşti ale Bucovinei. Această calitate îi câştigă încrederea preoţimii întregi, care îl alese reprezentantul său în dieta ţării, şi această calitate îl făcu, în anul 1848, membru al consilierilor onorari, la Consistoriu, care posturi desfiinţându-se, apoi, în tăcere, tocmai la organizarea, de curând, a Consistoriului iarăşi se înfiinţară, fiind numit, acum, Vasile Ianovici de către însuşi Majestatea Sa Împăratul consilier onorar la Consistoriul din Cernăuţi.

*

Numitul a fost, în viaţa-şi, ce dură 60 de ani, tot atât de lucrativ ca şi cei mai însemnaţi bărbaţi, iar sinceritatea sa faţă de naţiune şi biserică îi era imprimată şi pe chip. Demne de un părinte si profesor erau cuvintele sale, ce le rostea către elevii săi: „Învăţaţi, Domnilor, să ştiţi bine, ca să puteţi lucra, în locul nostru, că noi suntem, acuma, bătrâni!”. O deprindere ca o a doua natură avea răposatul de a-şi scoate lucrările sale cele literare la lumină. El lucra, aşadar, până târziu, noaptea, iar ziua, dacă lucra, acoperea ferestrele şi aprindea lumina. Mult pătimea el de durerea capului, pe care o asocia cu fierbinţeala soarelui. „Tare mă doare capul, Domnilor!”, se plângea, nu o dată, bietul, înaintea elevilor săi. Însă nu atât căldura soarelui, cât, mai vârtos neîntrerupta lucrare, cea împreunată cu profunda cugetare îi cauzau lui acea durere, iar citirea şi scrierea multă, la lumânare, înrâuri rău asupra ochilor lui, încât, în anul acesta, începu să nu vadă bine. La aceasta contribui mult lucrarea nouă, ce o întreprinse el în anii din urma. Introducându-se, adică, înainte cu doi ani, studiul sfinţilor părinţi, aşa numita patristică, la teologie şi în cele două clase superioare ale gimnaziilor din Bucovina şi neaflându-se o crestomaţie pentru înlesnirea acestui studiu, primi Ianovici sarcina compunerii aceleia, procurându-i Consistoriul, pe spesele Fondului religionar, materialul cel necesar, adică cărţile sfinţilor părinţi, în limba originală.

*

Văzând noi acele cărţi, nu ne puturăm reţine de a nu face observaţia că bătrânul cu anevoie le va ceti, fără de a-şi periclita sănătatea ochilor, căci tiparul este atât de mărunt ca şi într-o „Biblie” micuţă a Testamentului Nou din Amstelodam, de la 1698. Observaţia noastră, spre durere, se şi realiză, încât bătrânul deveni, în acest an, inapt spre lucru; dar, pentru ca, totuşi, să nu-i stagneze opul, apoi pofti doi elevi de teologie la domiciliul său, dintre care unul îi citea, iar altul scria dictatele sale. Iată, iarăşi, o dovadă mai mult despre hărnicia cea neobosită a lui Vasile Ianovici, care, recunoscându-se şi din partea Excelenţei Sale, a episcopului, la propunerea acestuia, Maiestatea Sa Împăratul îl decoră, în primăvara trecută, cu Ordinul Crucii de Aur cu coroană.

*

Pe cât de serios era Vasile Ianovici, în singurătate, petrecându-şi cu studiul, pe atâta de jovial era el în societăţi de petrecere. Prezenţa sa, în petreceri, era dorită şi căutată, şi el era binevenit şi în cercurile cele mai înalte, pentru dexteritatea sa în purtare şi pentru cultura-şi cea intelectuală, lipsită de unilateralitate. Toţi amploiaţii mari din Cernăuţi şi din Bucovina erau cunoscuţii lui şi, ca în unanimitate consultată, toţi îl lăudau şi-şi esprimau cel mai profund respect faţă de dânsul; am ţine-o de politică, dacă ar fi fost făcut ei aceasta, de faţă cu dânsul, dar ei o făceau mai vârtos înaintea altora, nefiind el de faţă.

*

Ceea ce-l făcea iubit tuturora, era sinceritatea lui, care, escluzând politica cea infernală din inima-i, pe faţă apăra dreptul şi adevărul; iar când preoţimea îi trimise adresa de mulţumire, pentru demna apărare a cauzelor bisericeşti şi naţionale, în dietă, cuprinsul răspunsului lui a fost: „Eu am făcut numai aceea ce a fost datoria fiecăruia dintre Sfinţiile Voastre ca să o facă, dacă ar fi şezut în locul meu”, dând, aşadar, cu aceasta, impuls preoţimii ca să-şi ridice, cu bărbăţie, fruntea spre apărarea vieţii bisericeşti şi naţionale.

*

Numitul fiind, cu excepţia sănătăţii ochilor, deplin sănătos şi prelungindu-se feeriile, din cauza holerei, purcese la Lemberg, spre consultarea cu medicii, în cauza vindecării ochilor săi. De acolo, reîntorcându-se, făcu, după cum auzirăm din izvoare sigure, răgaz în Kolomeea, unde, între altele, mâncă şi peşte proaspăt, bând, apoi, apă, pentru că el se ţinea strâns de recomandarea medicilor, de a nu bea spirtoase, deci nu a mâncat decât peşte proaspăt. Această mâncare, după cum se zice, îi cauză holera, împreunată cu simptomul ei cel mai grozav, adică cu cârcei în stomac, căreia îi pică şi jertfă, luni, în 26 septembrie / 8 octombrie 1866.

*

La înmormântare, asistă însuşi Excelenţa Sa episcopul, dimpreună cu toată suita sa preoţească. Se aude despre frumoase cuvântări funerare şi despre un necrolog versuit, ce se perora la înmormântare. Nu le-am primit încă şi, aşteptând, din zi, în zi, ca să se publice, într-un mod demn de moartea unui bărbat prea merituos pentru biserică şi naţiune, a căruia viaţă e exemplară pentru cei ce din inimă doresc sporirea binelui patrie şi luminarea poporului român, dar, văzând, cu durere, cum că, din capitală, nu se vestesc meritele lui, ne-am simţit noi datori, ca elevi ai răposatului, de a vesti aceasta, pe lângă toată greutatea serviciului nostru, mai vârtos când holera domneşte pe la noi şi spiritele noastre sunt deprimate. Însă, făcând noi aceasta, cu atâta mai mare plăcere, pentru că înseamnă că noi am fost destinaţi, de la providenţă, de a trâmbiţa onoarea şi meritele unui bărbat prea demn, În privinţa căruia, cu toată dreptatea, se pot aplica cuvintele: „pulchrum est digito monstrari”, încheiem cu: Fie-i prea iubitului nostru profesor Vasile Ianovici ţărâna uşoară, dăruiască-i Dumnezeu viaţa şi fericirea cea eternă şi amintească-l preoţimea bucovineană şi întreaga lume română în rugăciunile sale! Pentru că el n-a vieţuit în zadar, în lumea aceasta, ci, vieţuind ca fiinţă omenească, ne-a dat exemplul viu despre menirea unei fiinţe omeneşti, în genere, iar în special, despre menirea unui preot, patriot şi naţionalist.

*

(Albina, Anul I, Nr. 79, vineri 14/26 octombrie 1866)