Litografie după statuia făcută de Emmanuele Fremiet cu un prinţ polon, amplasată la Iaşi drept… Ştefan cel Mare
*
Ştefan cel Mare a fost şi a rămas un pretext de lustruială publică. Aţi văzut, în 1904, bucovinenii şi ardelenii, care obişnuiau să-şi zică “noi, românii austrieci”, foloseau prilejul comemorativ pentru a-l felicita pe Franz Iosif, iar “regăţenii”, în frunte cu Academia Română, care o făcea mai penibil decât oricine, pupau indecent tălpile “elitei româneşti, principii de sânge german”, cum ironic sublinia poetul Emil Isac.
*
Mai înainte vreme, călugării mitropolitului Iacob Putneanul au prădat sfântul mormânt de toate odoarele, apoi au aruncat oasele, la nimereală, în groapă. Ştiam toată povestea de la Iraclie Porumbescu, şi el martor al cercetărilor de la Putna, din 1856, dar demnul părinte al lui Ciprian Porumbescu s-a sfiit să povestească despre faptul că biserica lui Ştefan cel Mare nu mai exista, fiind o ruină, copleşină de tufe de arini, în vecinătatea bisericuţei de lemn, de care Iorga avea să se entuziasmeze, fără justificare, în primăvara anului 1904.
*
Biserica de la Putna, pe care o ştim, a fost durată de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, pe fundaţia şi pe rămăşiţele de ziduri ale ctitoriei lui Ştefan cel Mare, acelaşi Romstorfer care a scos, din gunoaie, din pământ şi din mâinile hrăpăreţilor suceveni, care o foloseau drept carieră de piatră, Cetatea Sucevei, reconstruind şi restaurând, în Suceava, bisericile Sfântul Gheorghe a Mirăuţilor şi a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou, dar şi Solca, dar şi alte biserici din Bucovina. Pentru că aşa înţelesese arhitectul ăsta vienez să cinstească memoria Sfântului Ştefan cel Mare, Eroul cu chip iarăşi falsificat, după canonizare.
*
*
1904: Mormântul lui Ştefan cel Mare
*
Guvernul austriac ordonă, în anul 1856, descoperirea tuturor mormintelor din mănăstirea Putna. Ancheta, ce se compunea din un membru al consistorului mitropolitan, un impiegat al guvernului din Cernăuţi, un inginer al statului şi un medic, începu lucrările în 12 noiembrie 1856. Dăm următoarele după procesul verbal oficial al anchetei, cum şi după descrierea unui martor ocular, publicată într-un calendar din 1857, din Iaşi şi reproduse de dl profesor şi membru corespondent al Societăţii geografice române, Dionisie Olinescu, într-un studiu ce-l publică asupra mormântului de la Putna, unele amănunte cu privire la această descoperire:
*
„Înaintea astrucării mormintelor, comisia orândui de a depărta tot arinişul din astă parte a bisericii, într-o adâncime până unde numaidecât ar trebui să se vadă toate mormintele, câte s-ar fi aflând pe astă latură a bisericii. Se văzură două bolte, în stânga. A doua zi, dimineaţa, se mai află o boltă: a lui Petru şi Bogdan, fiii lui Ştefan cel Mare şi, în partea dinspre răsărit, câte o boltă neregulată. Se săpă în dreapta.
*
„Încordarea e mare”, zice martorul ocular, „şi se exprima pe faţa tuturor asistenţilor. Se dă de un corp al unei pietre netede, groase şi care semăna a fi mare. Piatra se descoperă, mai departe, căci lucrătorii, chiar şi din al lor propriu strămur, îşi îndoiesc puterile, spre a scoate ţărâna de pe lângă piatră. Se descoperă o lespede mare, ca de şapte palme, şi largă, ca de 372 palme, şi lucrată din daltă. Ea este acoperământul unui mormânt, zidit din piatră albă, cioplită. Nu mai e multă îndoială, acesta este locul repauzului rămăşiţelor lui Ştefan cel Mare.
*
Pe împrejur şi fără de a mai atinge, mai departe, mormântul acesta, se fac încercări, de nu mai este vreun mormânt. Sfredelele de fier, întrebuinţate spre acest scop, ajung, pe sub mausoleul lui Ştefan cel Mare, până în pereţii bisericii şi într-o adâncime aşa de mare, încât, mai de desubt, nu se mai poate să fie un mormânt.
*
Aici ajunge încordarea tuturor la cel mai mare grad, zice martorul ocular, şi tăcerea ce urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzea cum bate inima în fiecare piept şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră. Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel ecleziastic şi consistorial, de poate să se ridice, acum, chiar şi lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că nu, până ce nu se va face ceremonialul bisericesc.
*
Se cheamă, deci, întregul sobor mănăstiresc. Arhimandriţii, ieromonahii şi diaconii se îmbrăcară toţi în ornate preţioase şi vechi veșminte, date încă de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul lui Ştefan cel Mare şi, săvârşind serviciul religios, opt români puternici scoboară în adâncime, unde era mormântul şi, deşi cu greutate, deodată ridică lespedea de pe mormânt.
*
Nu se văzură, zice martorul contemporan, acuma, ochi fără lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflau de faţă, îi văd cu adevărat urniţi şi cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor. Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „veșnica pomenire”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care efectua o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului.
*
Spre a se vedea, zice, mai departe, martorul ocular, cuprins de un aer sacru şi reverenţios, în apropierea rămăşiţelor lui Ştefan cel Mare, nu mai trebui alt motiv decât a se fi uitat la bieţii nostrii ţărani, cum ei, la descoperirea mormântului, ca de un instict sacru mânaţi, toţi cu lacrimi, în genunchi picară, punându-şi mâinile la piept, ca la rugăciune. Feţele lor erau schimbate, ca la o vedenie sfântă, şi tăcerea cea generală, în biserică, urmă, acum, şi care se mai înălţa prin acompanierea duiosului sunet al clopotelor mănăstireşti, era într-adevăr o scenă de acele măreţe şi sfinte, care numai în fantezia cea mai mănoasă se poate închipui.
*
În mormânt, zice procesul verbal oficial, se vedea numai partea cea mai mare a capului şi aceasta întoarsă, cu partea de către grumaz, spre apus, şi, sub mantaua domnească, încă unele oase, cu un oareşcare sicriu şi 13 şine late de fier. Mirarea fu foarte mare. Prepusul cum că mormântul lui Ştefan cel Mare fu cercat, relicvele sale atinse şi preţioasele de pe dânsele luate, se exprimă îndată de toţi membrii comisiei şi se hotărî să se caute în arhiva mănăstirii, de nu se află, undeva, vreo însemnare despre asta. Se găsi, între hârtiile vechi, o scrisoare a mitropolitului Iacob (Putneanul – n. n.), din anul 7262 (1757), către egumenul de atunci al mănăstirei Putna, din care scrisoare se cunoaşte, cam cu încredinţare, că prepusul este întemeiat.
*
Scrisoarea aceasta este următoarea: „Cuvioase Egumene a Putnei, kyr Benedict. Pentru că dumnealui, Ispravnicul de Suceava, a venit la mănăstire şi a desgropat mortul acela, unde a fost prepusul şi n-a găsit alta nimica, afară de acele ce ne arată molifta sa, Dionisie, în răvaşul său: bine a făcut de a venit şi n-avem nici o părere de rău, de vreme ce a ieşit mănăstirea de prepusul ce era, şi moliftei sale Dionisie răspuns pe carte nu i-am mai făcut, însă spune moliftei sale din gură că am înţeles toate câte mi-a scris şi toate pietricelele cele ce s-au aflat şi inelele, şi sârmelele, şi boldurile, şi altele cele ce s-au aflat, toate să le pecetlueşti la un loc. Şi să pui pe Rafail, argintarul, ca să ia măsura de pe coroana ce este la Maica Precista, cea făcetoare de minuni, şi de pe coroana mântuitorului Christos, ce este tot întru aceeaşi icoană, pe o hârtie, cât îi coroana de mare şi fără flori, numai mărimea lor, şi atât pietricelele şi inelele, cât şi măsurile coroanelor cu om de credinţă să ne trimeteţi. Însă să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluita cu pecetea noastră, şi să o deschideţi şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi deopotrivă, şi mai sunt 2 sau 300 fire de mărgăritare cu nechiotul, ce au căzut de pe aer, şi să ne trimiteţi mărgăritarul, totodată atât cele 500 fire, cât şi cele cu nechiotul, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat pe mort, că am socotit să facem coroana Maicii Preceste şi domnului Christos, altă făptură şi iscusinţă şi mai frumoasă, şi o împodobim cu pietrele cele şi cu mărgăritare”.
*
Această scrisoare se trecu în procesul verbal şi mormântul se acoperi. Ancheta a pus următoarele întrebări: ce să se facă, provizoriu, cu mormintele descoperite ale prinţilor si prinţeselor şi cum să se lase mormântul lui Ştefan cel Mare, până la o altă hotărâre?
*
Se decise ca mormintele să se lase aşa cum sunt, numai rămăşiţele scoase din ele să se pună în sicrie noi, fără însă a se acoperi cu ţărână. Mormântul lui Ştefan cel Mare să se acopere cu un văl mare de doliu şi, deasupra, să se pună 4 candeliere de argint, cu făclii mari şi o sfântă cruce, în mijloc pe o evangelie. Timpul solemnităţii s-a fixat pentru luna Mai 1857, care însă n-a avut loc, guvenrnul fiind de altă ideie.
*
Obiectele toate n-au fost scoase de mitropolitul Iacob, căci scrisoarea misterioasă aminteşte numai „de pietre scumpe, inele” şi nici deloc de coroană, sabie etc. (nici un Voievod nu se înmormânta cu coroană și sabie, care rămâneau moștenire urmașilor – n. n.). Aceste lucruri au fost, desigur, prădate de Vasile Vodă Lupul şi de ginenerele său Timuș (nici vornă, pentru că vitejii, indiferent de neam, socoteau ca însemnând cel mai mare sacrilegiu prădarea mormântului altui viteaz – n. n.), când Vasile Lupul a stricat mănăstirea Putna, căutând după bani (cazacii lui Timuș au ars acoperișul, ca să-și procure plumb – n. n.).
*
(Tribuna, Anul VIII, Nr. 127, sâmbătă 6/19 iulie 1904)
