„Lupii de oţel”, gangsterii Cernăuţilor (II)

Biroul de Identificări al Chesturii de Poliţie din Cernăuţi

*

În prima lui vizită la Cernăuţi, Eddy Wolf, „regele spărgătorilor internaţionali”, cunoscuse, în Piaţa Unirii, o fată frumoasă, pe care o conduse la domiciliu, pentru că o plăcuse în mod deosebit. Se prezentase cu numele lui varşovian, Rudolf Romanowsky, şi cu identitatea de inginer, care „se ocupa cu stingerea sondei de la Moreni”, în România, şi care era „putred de bogat”.

Eddy Wolf

*

Mama frumoasei cernăuţence Saşa, Estera Weintraub, fosta iubită a unui alt vestit spărgător, şi-a dat seama imediat cu cine are de a face, aşa că a încurajat logodna fiicei sale cu celebrul spărgător.

*

În anii interbelici, exista, în Cernăuţi, şi o femeia gangster, căreia i se spunea „Fameia Panteră”, numele ei real fiind Rifka Welsburg, dar care activa în banda Reznic sub numele de Ivana Fischer. Obişnuia să se ascundă, atunci când i se lua urma, în satul Romanovka, din Basarabia, ocupându-se şi cu plasarea aurăriei şi a bijuteriilor furate de banda lui Reznic. Purta la ea un săculeţ de nisip, cu care-şi dobora adversarii sau urmăritorii, lovindu-i în cap. Şi „Femeia Panteră” era de o frumuseţe răpitoare, o femeie inteligentă şi instruită, care ar fi făcut furori în înalta societate.

*

Îl menţionasem, în materialul anteriori, pe Zaharia Belinsky, din banda lui Wolf. Ţăran din Horecea, Belinky călătorise în America, se stabilise în Brooklin şi se angajase în cea mai periculoasă bandă, iar când a fost prins, în loc de a fi închis, a fost expulzat şi, în mod firesc, s-a întors în patrie, la Cernăuţi, unde s-a asociat cu Wolf şi cu Halopenco, plănuind lovituri mari, dar din care, spre nedumerirea lui, s-a ales doar cu mărunţiş.

Alfred Rosemberg

*

La secretariatul Universităţii din Cernăuţi, într-o noapte, când casa de bani adăpostea milioane grele, oamenii lui Wolf au spart plafonul de beton, dar s-au împiedicat de un grilaj de o uşă de metal, care i-a împiedicat să dea lovitura la timp. La spargere participase celebra Medjowskaia, iubita lui Cadejewsky, şi cumnatul ei, Ilică Tănase, specialist în instrumente de spărgător, de loc din Jucica Veche. Medjowskaia era din Jucica Veche, iar Cadejevskz, din Paşcani, la el aflând adăpost Eddy Wolf şi Blaufer, după ce evadaseră de la Văcăreşti.

*

Unul dintre locotenenţii cu renume ai lui Wolf era Nuhăm Nudelman (Gherş David), căruia i se spunea „Piele de drac”, datorită rezistenţei fizice, în toate împrejurările, inclusiv în timpul torturilor. Urmau Salomon Sloima, zis „Gură de lup” (unealta lui preferată), Broitman, zis „Pisică”, basarabeanul Schwartzman – „omul cu piciorul de lemn”, Grabois, gangsterul care l-a adus pe Wolf din Varşovia, Simon Roisenfeld, Estera Weintraub, „femeia misterioasă”, mama iubitei lui Wolf, Blaufer, Halapenco, Zenig Marian şi alţii.

Arnold Tartacover

*

„Gentleman-ii spărgători”, cum li se spunea gangsterilor cernăuţeni, aveau, cu toţii, o dublă identitate, „ziua, oameni de treabă, eleganţi, manieraţi; noaptea, spărgători de case de bani”, iar această dublă identitate, din care nu lipseau instruirea şi cunoaşterea limbilor (în România, polonezul Wolf se da drept mare moşier român şi nimeni nu-i punea la îndoială identitatea, pentru că vorbea, fără cusur, şi româneşte, dar şi franţuzeşte şi nemţeşte, ca un moşier adevărat), le-au adus infractorilor renumele de intelectuali, deşi exista şi o bandă care se numea chiar aşa, „Banda Intelectualilor”, formată, cu predilecţie, din „studenţi, copii de oameni cu stare, din familii onorabile, unele chiar de aici, din Cernăuţi”, printre care Iosif Guzmanciuc, „tânăr de condiţie”, studentul medicinist german Iacob Roll, Diana Adelsberg, iubita fiului multimilionarului Kress, „femeia fantomă” Sara Feldstein din Odesa, Salo Libmann (fiul unui zugrav onest din Cernăuţi, student la medicină în capitala Franţei) şi Fridman – foşti studenţi la Paris, ca şi Roll, sau Zavada şi Cap, ambii studenţi, care, ca şi ceilalţi, căzuseră în patima jocurilor de noroc, rătăcind căile.

*

Beno Tartacover

Ca să scape pe presiunea Chesturii de Poliţie din Cernăuţi, unii dintre „intelectuali” au plecat în Occident, Alfred Rosenberg se mutase la Paris, ca om de afaceri, iar Mencz se stabilise în Spania, unde şi-a format o nouă bandă.

*

Chestura de Poliţie din Cernăuţi, condusă de chestorul Ghinea, organizase un serviciu anti-gangsteri, format din şeful poliţiei judiciare Hammer, comisarul Iuliu Popovici, „tatăl şi spaima spărgătorilor”, cu subalternii săi şi şeful Biroului de Identificare, Nichiforovici, izbutise, în decembrie 1935, când la Bacău era condamnat banditul Gheorghe Coroi, capuri interesante, printre care şi ingenua Diana Adelsberg, o fată de doar 18 ani, îmbătrânită înainte de vreme, datorită vieţii tumultoase pe care o alesese.

*

În arestul Chesturii se afla şi Ilie Ceauşu, care, „pe lângă spargerile de case de bani, a fost acuzat că a încercat să jefuiască un tren, punând sub şine o bombă. Norocul călătorilor a fost că, la inspecţie, un cantonier a descoperit bomba şi, astfel, s-a evitat o catastrofă, care ar fi costat multe vieţi”. Un alt arestat, Iohan Semeniuc, din suburbia Roşa, îşi începuse cariera de spărgător cu nişte furturi de… găini, dar a izbutit, în cele din urmă, să fure casa de bani a primăriei din Cernăuţi.

*

Diana Adelsberg

Un alt Ceauşu, Iohan, se asociase cu fraţii Franţ, Albert, Leopold şi Rudolf Muha, de la care învăţase „meserie” în puşcărie şi, după eliberare, a dat nişte lovituri îndrăzneţe, fără a fi prins.

*

Un spărgător ucrainean din Bucovina, Grigori Crizanowsky, inventase şi fabrica, în România, „coroana de oţel”, în care se introduceau „dinţi de oţel”, iar identitatea inventatorului a fost descoperită de profesorul Gross, din Graz, după ce autorul „manualelor de poliţie”, profesorul Reiss, eşuase în căutările sale.

*

Grigori Crizanowsky se afla, în decembrie 1935, în arestul Chesturii de Poliţie din Cernăuţi, iar scriitorul Ioan Ţic l-a putut intervieva, provocându-i orgoliul de inventator, prin accentul pus pe aparatele de sudură cu acetilenă, de care se foloseau spărgătorii din banda Wolf, aparate introduse în tehnologia infracţională de românul Ion Popescu. Crizanowsky cunoştea şi admira metoda americană a spargerilor cu explozibil, în care zgomotul era redus la maximum prin folosirea găurilor adânci, în care se introducea explozibilul, şi prin acoperirea seifului cu pături şi perne. Ajunsese spărgător datorită iubirii pentru Sonia, o fată dintr-un sat din Ucraina, care poftea obiecte scumpe şi strălucitoare. Fără Sonia, ar fi rămas un plugar cinstit şi gospodar.

Ilie Ceauşu

*

Gangsterii Bucovinei, în mare lor majoritate autohtoni, reprezentau singurul exemplu de… multiculturalitate, într-o epocă a naţionalismelor, cu fundament religios, excesive. Şi ei înseamnă istorie, chiar dacă nu vrem să o recunoaştem. Vorbitori ai multor limbi europene, cu o activitate infracţională întinsă de la Ocean şi până prin ţările Europei Răsăritene, gangsterii Bucovinei erau, în general, oameni talentaţi, inventivi şi chiar culţi, dar care „porniseră” pe calea răului. Sau fuseseră împinşi pe această cale de o criză economică generalizată la nivel continental, dar care, în Bucovina, după cum mărturiseşte şi presa vremii, ba chiar şi Nicolae Iorga („În Bucovina, sunteţi mulţi oameni bogaţi şi culţi, dar nu trebuie să uitaţi că trăiţi în România!”), se simţea mai dureros decât oriunde. În general, infracţionalitatea creşte acolo unde încetează speranţa, iar starea asta caracterizează, mai mult decât orice altceva, Bucovina interbelică. Din păcate.

*

Iohan Semeniuc

Leopold Muha

Moise Burstein

Petre Cadejewsky

“Coroana de oţel”

Casă de bani “jupuită” de banda lui Wolf

Uneltele “Lupilor de oţel”

Identificarea unui “lup de oţel”

O fostă pivniţă de vinuri, sediul “lupilor de oţel”

*

(Ilustraţia română, Anul VII, Nr. 51, 1935, Anul VIII, Nr. 1, 2 din 1936)

1898: Bucovina cădea afară din sfera românismului

*

Distingerea de care a fost făcut părtaş dl baron Vasilco, din partea Alteței Sale imperiale, archiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, este o urmare, pe cât de neaşteptată, pe atât de îmbucurătoare, a atitudinii românului verde bucovinean în Delegaţiuni.

*

Confratele nostru din Cernăuţi. „Patria”, comentând acest fapt neaşteptat al Alteţei Sale, îşi exprimă unele păreri şi constată unele apariţii ori împrejurări care ne fac să le cuprindem şi noi în cuvântul cu care ne permitem a comenta distingerea întâmplată.

Să analizăm, mai întâi, ştirea însăşi despre incidentul, dată de noi după „Patria”, care o reproduse-se şi dânsa, din „B. R.”.

*

Din alt izvor şi numai peste câteva zile, am aflat, că „B. R.” înseamnă „Вukowinaer Rundschau”, o foaie, după toate aparenţele, oficială ori cel puţin semioficială, în sfârşit o foaie care este, se vede treaba, în legături şi în poziţia de a afla şi lucruri care nu-s încunoştiinţate și altor ziare, fie ele orişicât de importante, şi în relaţii de prietenie politică şi naţională atât de strânse, cum este, desigur, raportul între dl baron Vasilco şi confratele nostru român bucovinean. De ce „Patria” nu a primit ea, mai întâi, sau cel puţin deodată cu „B. R.” ştirea, nu vrem să discutăm, încredinţaţi fiind că așa cum s-a făcut bine s-a făcut…

*

Vorba vine numai de ce ştirea, despre o întâmplare aşa de „interesantă” pentru patrioţii din Ungaria, nu a fost, în nici un fel, fie prin telegraf ori pe altă cale, comunicată ziarelor de aici. Sau telegrama doară şi sosise, la biroul oficios telegrafic din Budapesta, dar directorul biroului nu s-a simţit împuternicit a o transmite ziarelor, înainte de a întreba, la locul competent superior, care interzisese organelor oficioase a comenta păşirea baronului Vasilco în Delegaţiuni? Oricare din aceste două versiuni – şi tertium non datur aici – o fi adevărată, ea rămâne foarte caracteristică.

*

Dar dacă nici „Patria”, nici foile din Budapesta nu aveau ştirea, se impune întrebarea: cine este acel bine informat, care a trimis-o lui „Bukpwinaer Rundschau”? Asta e chestiunea, pe care nici noi nu ne încumetăm a o dezlega, în mod apodictic, ci numai aşa, pe ghicite. Cine o fi comunicat, aşadar, foii nemţeşti – oficială ori semioficială, până nu ne-o spune confratele din Cernăuţi – nu ştim, dar atâta rămâne sigur, că: întâi, a fost foarte bine informat, ba chiar martor ocular, văzuse incidentul de aproape; iar apoi, că desigur şi înadins a fost îusărcinat cu comunicarea întâmplării, către suspomenitul organ oficial, desigur cu intenţia şi presupunerea că telegrama va fi trimisă mai departe, dacă nu la alt loc, atunci cel puţin la Budapesta. Corect şi logic? Credem că da.

*

Cine a trimes, aşadar, foii nemţeşti informaţia? Nu se poate deduce altfel, decât: ori din jurul baronului Vasilco, ori din jurul altcuiva. Pentru a ne da noi înşine un răspuns, pe cât se poate de verosimil, la întrebările relevate, să vedem cum sună ştirea din „Bukowinaer Rundschau”:

*

„La alergările de cai, care au avut loc marți (7 iunie) la Freudenau, Arhiducele Francisc Ferdinand de Este i-a cerut şefului casei sale de vânătoare, contele Abensberg-Traun, să-i prezinte pe deputatul dl baron George Vasilco. Alteţa Sa a conversat, apoi, vreme mai îndelungată, cu dl baron Vasilco, ceea ce se consideră de o deosebită distincţie. Este evident că Alteța Sa Imperială a căutat să dea deputatului român o satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care a regalat presa maghiară pe baronul Vasilco, pentru aducerea cestiunii naţionale în Delegaţiuni”.

*

Forma precisă, cuvintele hotărâte, ai putea zice milităreşti, stilul întreg, precum şi chipul în care se scoate la iveală atât distingerea însăşi, cât şi, mai ales, lauda ascunsă la adresa deputatului şi membrului român în Delegaţiune ne face să credem că informaţia nu a ieşit din nemijlocita apropiere a dlui Vasilco. Iar dacă aceasta o admitem, nu ne rămâne decât a crede că izvorul ştirii este a se căuta în jurul acelui altcineva…

Ia să ne uităm, acuma, mai de aproape, la cuprinsul informaţiei.

*

„Alteţa Sa Imperială i-a cerut” etc., să-i fie „prezentat” dl Vasilco . Din această stilizare reiese că arhiducele nu-l cunoştea, încă, până atunci, pe dl Vasilco și voia, deci, într-adins să-l cunoască, cu această primă ocazie, la care ştia că deputatul bucovinean se află; ocazia, tocmai la alergări, în mijlocul unui număr foarte mare a boierimii celei înalte din toată Austria, ba poate chiar și din Ungaria, o mulţime unde şi persoane cu titluri mult mai sunătoare decât baroni nu prea se întâmplă a fi tocmai „deosebit distinse” cu „conversaţia”, care dăinueşte „vreme mai îndelungată”, de către moştenitorul tronului.

*

Păstrând cu sfinţenie respectul nemărginit, ce-l datorăm Alteţei Sale Imperiale, credem a nu-l ştirbi întru nimic, punându-ne întrebarea: cam cine o fi spus Arhiducelui că, între mulţimea cea mare şi strălucită, se afla şi deputatul dl baron Vasilco, lui cu totul necunoscut? „Alteţa Sa a conversat, apoi, vreme mai îndelungată, cu dl deputat baron Vasilco, ceea ce se consideră de o deosebită distincţie”. Deşi orice cetăţean, fie cât de sus pus pe treapta socială şi cu orice titlu s-ar putea mândri pe drept şi, fără a trece nemodest, de a fi distins, cu o conversaţie mai îndelungată, de către moştenitorul tronului austro-ungar, totuşi nu ne vine a crede că dl baron Vasilco ar fi trimis foii nemţeşti, spre publicare, comunicatul în chestiune. ­

*

Să analizăm, mai departe, comunicatul. „Este evident” – aceste două cuvinte sună aşa de categoric, încât, cu forţă irezistibilă, se impune pă­rerea că informaţia a ieşit din jurul, din sânul suitei arhiducelui Francisc Ferdinand. Şi apoi urmează toată importanţa şi gravitatea ştirei din „Bukowinaer Rundschau”: „Este evident, că Alteţa Sa Imperială a căutat să dea deputatului român o satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care a regalat presa maghiară pe baronul Vasilco, pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegaţiuni”; să vedem, mai de aproape, înţelesul acestor cuvinte.

*

Alteţa Sa a vrut să-l cunoască pe baronul Vasilco şi să-i vorbească anume, spre a-i da „satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care l-a regalat presa maghiară”. Anume în acest scop a vrut archiducele să-i fie prezentat deputatul dl baron George Wassilco. Iar finalul înformaţiei răsună, într-adevăr, ca un ecou, pe cât de clar, pe atât de puternic al păşirii dlui Vasilco, în cuvintele: „pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegațiuni”. Aici este poanta, aici culminarea şi a înformaţiei, şi a incidentului însuşi, la care ea se referă.

*

În ce termeni şi cuvinte o fi dat Alteţa Sa baronului Vasilco, pe timpul conversaţiei mai îndelungate, acea „satisfacţie strălucită”, se înţelege, nu putem şti; suntem mulţumiţi şi cu cele ce ni le spune informaţia, stilizată în mod atât de categoric. Nu credem să greşim, însă, dacă presupunem că, în această „strălucită satisfacţie”, se cuprinde şi aprobarea păşirii românului verde bucovinean.

După acestea, ni se impune întrebarea cea mai gingaşă: O fi venind Alteţa Sa Imperială, din propriul său imbold, la gândul, de a i se prezenta „deputatul dl baron Vasilco”, de a-l distinge în mod deosebit, cu conversaţie mai îndelungată, şi a-i da o „satisfacţie strălucită pentru” etc. şi „pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegaţiuni”?

*

Admiţând, cu bucurie, că aşa este şi, mai ales, având încredere în nemărginita lui iubire şi supunere faţă cu Acela care avea să urmeze în domnie, cu greu ne vine a presupune că ar fi făcut-o fără ştirea şi învoirea Maiestății Sale Monarhului. Nu ne este însă iertat a scruta şi mai profund, mai amănunţit gândul şi intenţia Monarhului şi a urmaşului Său presumptiv.

*

Meritul mijlocit şi al acestor constatări, ce ne-am permis a face din fapta arhiducelui Francisc Ferdinand, revine unui român bucovinean. În aprecierile sale asupra acestui fapt, „Patria” zice, în două locuri, că este „de cea mai mare importanţă pentru românii Bucovinei… care, prin discursul dlui baron Wassilco, au avansat în primele rânduri ale luptătorilor pentru chestiunea naţională”. Constatând aceasta, „Patria” scrie:

*

„Fraţii, care aproape ne-au uitat, să-şi îndrepte mai intens privirile asupra Bucovinei şi să stea într-ajutor, cu fapte şi sfaturi, românilor, care încă au o poziţie interioară de tot dificilă”; ca „ideile şi sentimentele, puse în circulaţie prin ridicarea chestiunii naţionale, în Delegaţiuni, să nu rămână dorinţe sau explozii momentane, fără consecinţe, ci să restituie contactul stabil şi reciprocitatea tuturor românilor, în lupta pentru lumină şi adevăr”. Şi mai la vale, se plânge că: „În urma vitregelor împrejurări, de până acum, Bucovina cădea aproape afară din sfera românismului. Lâncezirea naţională, care domnea în Bucovina, lipsa de legătură cu corpul naţiunii, au izolat întru atâta pe românii din ţările vecine, încât, dincolo de Carpaţi şi, mai ales, în Regat, se lua foarte rar act de existenţa noastră, de durerile şi bucuriile noastre”.

*

Recunoscând, în măsura cuvenită, îndreptăţirea acestor plângeri şi imputări, desigur nu ne vor lua fraţii bucovineni şi organul lor în nume de rău, dacă afirmăm că o mare parte, dacă nu partea covârşitoare a constatărilor acestora, cade tocmai în cârca acelei „lânceziri naţionale, care domnea în Bucovina”, acelei „vitregimi a împrejurărilor”, care ţinea pe fraţii bucovineni „afară din sfera românismului”.

*

Cât despre vitregia împrejurărilor, binevoiască numai confratele nostru a lua în considerare că noi, aceștia „de peste Carpaţi”, nu avem – fiindcă nu ne este iertat să avem – reprezentant în corpurile legiuitoare, nu avem nici o persoană, nici un bărbat, care ar sta în legături cu cercurile hotărâtoare, ba ar găsi chiar uşi deschise, în urma poziţiei lui sociale, în acele cercuri hotărâtoare, pe când de aceste împrejurări favorabile fraţii bucovineni se bucură. În această privinţă, aşadar, „vitregia timpurilor” este mai nefavorabilă nouă, decât fraţilor bucovineni.

*

În ce priveşte „sprijinul moral”, de care, zice organul lor, au trebuinţă, noi, confraţii lui, pe când eram la „Tribuna” veche, ne făceam datoria, în mod cât se poate de conştiincios şi cât de des; în foiţa ei şi, pe urmă, în broşură separată publicaserăm lucrarea atât de apreciată despre Bucovina a colegului nostru de atunci, George Bogdan-Duică, o lucrare despre care şi fostul locţiitor al țării, contele Goess, se exprimase în mod foarte lăudabil.

*

Credincioşi principiilor noastre, vom ţine seamă, în măsura largă, de dorinţa exprimată şi vom pleda călduros pentru „sprijinul moral al tuturor românilor”, recunoscând pe deplin adevărul şi justeţea cuvintelor, cu care confratele din Cernăuţi îşi încheie apreciările, anume că „salvarea românismului în Bucovina înseamnă nu numai salvarea unui sfert de milion de suflete româneşti, ci înseamnă, între împrejurările de astăzi, mântuiea unei poziţii de mare importanţă pentru întreaga chestiune naţională”.

*

(Bucovinenii, în Tribuna Poporului, Anul II, Nr. 9 și 10, 9-10/21-22 iunie 1898)