Detectiv, în slujba actorului Stelian Nistor

*

Mare colecţionar de pictură veche românească, vechiul meu prieten Stelian Nistor m-a sunat, într-o duminică, doar ca să mă întrebe ce ştiu despre pictorul “Al. N. Gane”. Şi nu ştiam nimic, dar i-am promis că o să caut şi că, dacă voi afla ceva, o să-i comunic.

*

Primele mele demersuri au fost sortite eşecului. Nu l-am întâlnit pe Alexandru Gane prin viaţa socială a Iaşilor, iar explicaţia era simplă: oraşul de pe Bahlui era eminamente conservator, iar Nicu Gane, tatăl lui Alexandru, se făcuse liberal, din prea mare respect faţă de Ion Brăteanu, întemeietorul dinastiei politice a brătenilor. Şi nici prin viaţa atistică a Iaşilor nu l-am găsit, deşi am bătut o mulţime de cărări, cu o curiozitate din ce în ce mai încrâncenată.

*

În anul şcolar 1883/1884, l-am întâlnit pe Alexandru Gane debutând, în cursul superior, la  Institutele Unite din Iaşi, din strada Muzelor, în cursul liceal (Rudolf Şuţu, Iaşii de odinioară, vol. II,Iaşi, Viaţa Românească, 1928, p. 205), dar, ca şi câţiva dintre fraţii săi (erau opt la număr), a fost absolvent al profesorului Scenk, la “Pensionatul Caracal din strada armeană” (p. 240), una dintre primele formule universitare ieşene, înfiinţat în 1880.

*

Am încercat, apoi, să merg pe urmele lui Nicu Gane, dar încă nu se scrisese despre el o lucrare monografică, timidele încercări ale lui Arthur Gorovei fiind sărăcăcioase în referiri la familia marelui cărturar botoşăneano-fălticenean. Abia nepotul lui Nicu Gane, Constantin, autor merituos de povestiri istorice şi nu numai, printre altele şi biograful lui P. P. Carp, dar şi un umorist plin de vervă şi de prospeţime, precizează că Nicu Gane s-a însurat, în 1869, cu Sofia Stoianovici, în 1870 născându-i-se primul copil, Alexandru, urmat de alţi 7 fraţi (p. 78). Alexandru avea şi el „patima” scrisului, ca mai toţi Gane-nii (Constantin Gane, Pe aripa vremei, Bucureşti, 1923, p. 83), dar nu şi pe cea a picturii.

*

Şi totuşi, actorul Stelian Nistor are un tablou de Alexandru Gane, un tablou lucrat profesionist, în ciuda faptului că boierul ieşean nu sărise peste barierele sociale (precum Arthur Verona, de pildă), pentru a trăi din pictură. Printre donatorii pinacotecii din Iaşi nu i-am întâlnit numele, dar o explicaţie indirectă se găseşte tot în memoriile lui Constantin Gane, care spune că „din cei 8 copii ai lui Nicu Gane, numai trei sunt băieţi, care, însuraţi, dar fără moştenitori, au lăsat – nu cu voie – să li se stingă neamul. Cel mai mare, Alexandru, ţine pe Maria (Sorescu – n. n.), fosta nevastă a lui Artachino, un pictor în a cărui retină au rămas formele nevestei dintâi… Alexandru, precum şi fata mai mare, Elena Emandi, s-au îndeletnicit şi ei cu literatura, scriind puţin, dar bine” (p. 84). În 1923, când apar memoriile lui Constantin Gane, Alexandru Gane trăia, deci.

*

*

Primul soţ al Mariei Sorescu, pictorul Artachino, îmi e cunoscut, deşi nu sunt un împătimit şi un cunoscător al istoriei artelor plastice româneşti. I-am întâlnit numele, ba şi reproduceri ale unor lucrări, în caietele-program ale Saloanelor “Artiştii Tineri”, atunci când căutam (şi n-am renunţat) informaţii despre sculptorul bucovinean Archip Roşca. Iar dacă Alexandru Gane s-a căsătorit cu prima soţie a lui Artachino, înseamnă că era un apropiat al lumii artelor, din postura şi de pasionat al penelului, dar care, ca scriitor, “a scris puţin, dar bine”, iar ca pictor, din ce mă încredinţează Stelian Nistor, a pictat puţin, dar tot bine.

*

*

Redau şi un detaliu al genealogiei întocmite de Constantin Gane, în care se văd bine numele urmaşilor soţilor Niculai Gane şi Sofia Stoianovici, începând cu Alexandru şi terminând cu Elisa, care s-a măritat cu A. C. Cuza. Neam boieresc veritabil, cu mezalianţe pe măsură, cu excepţia lui Alexandru, care a ales o femeie frumoasă, nu şi o avere. Păcat că şi în artă nu a fost la fel de decis, scierile lui puţine fiind greu de aflat, ca şi operele lui pictate. pentru că ar fi meritat măcar destinul lui Matei Millo, alt boier dezgustat de boierie, despre care Rudolf Şuţu scria, în septembrie 1896, când murea Matei Millo, că „nu a lăsat avere după dânsul, nu a lăsat pe nimeni în urma sa, dar numele său va trăi în vecie în inimile românilor, al cărui fală era” (Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. I, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923, p. 46).

Cărţile pe care vi le dăruieşte CJ Suceava (VI)

Coperta: Carmel GEORGESCU

*

Nici o provincie europeană nu a avut de suferit, în vremea Primului Război Mondial câte a avut de îndurat Bucovina şi, cu toate acestea, despre suferinţele ei nu există mărturii, decât în paginile îngălbenite şi din ce în ce mai rare şi mai ignorate ale gazetelor vremii, puţine la număr şi atunci, dar mai ales acum, în colecţiile bibliotecilor universităţilor din ţară. Cât despre o literatură istorică, dedicată mărturiilor despre suferinţele ei, aceasta nu există, deşi titluri precum „Bucovina în Războiul Mondial”[1], de Teodor Bălan, „Unirea Bucovinei”[2], de Ion I. Nistor, „Cartea Unirii”[3], de Cezar Petrescu, „Impresiuni şi păreri personale din timpul Războiului României”[4], jurnal zilnic de Vasile Th. Cancicov, „Memorii” volumul I[5] şi II[6], de Nicolae Iorga, „Notiţe zilnice din război”[7], de Mareşal Alexandru Averescu, „Însemnări din Războiul României Mari”[8], de Vasile Bianu şi aşa mai departe, te obligă la lectură, dacă ai, cât de cât, conştiinţa identităţii şi simţi nevoia să te afli. Şi nu întâlneşti mărturii, ci, în cel mai bun caz, personalităţi reale, care îşi rezolvă cumva frustrarea, dar şi o aglomerare de lozinci, de „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem”, cum formula Xenopol, care, de altfel, a avut singura idee de salvare a Bucovinei, pe care a afirmat-o, din ce în ce mai răspicat, dar, din nefericire, Xenopol nu era nici şef de guvern şi nici rege al României.

*

După război, fără să se identifice vinovăţii şi responsabilităţi reale, ci doar plutind pe aburii străvezii ai unei demagogii triumfaliste, istoriografia românească avea să aibă, faţă de Bucovina, doar căinări prefăcute, care ascund sub preşul ignoranţei interesele comerciale româneşti şi în special pe cele ale familiei Brătianu, care au pus Bucovina şi la cheremul austriecilor, şi la cheremul ruşilor. „Cât timp a durat războiul, ţara fagilor a fost ţara spânzurătorilor. Pământ de două ori călcat şi de două ori părăsit de ruşi, după cum hotăra soarta fronturilor, n-a fost numai un însângerat teatru de bătălii, ci şi unul mai crâncen al răzbunărilor. Austria avea de luptat cu doi duşmani. Cel dinafară: Rusia. Cel dinăuntru: naţionalităţile. Cea mai mică bănuială, un cuvânt cu înţeles îndoielnic numai o privire şi mai adesea un simplu denunţ neîntemeiat erau prilej îndestulător să ducă românii bucovineni la spânzurătoare. Jandarmii lui Fischer lucrau cu spor. Patru ani văzduhul a fost înveninat de putreziciunea cadavrelor spânzurate în arborii curţilor, în felinarele de pe străzi şi în stâlpii telegrafului. Ultimul răstimp al împărăţiei habsburgice a voit să lase românilor amintire neştearsă şi neagră”[9].

*

Cartea care urmează e dedicată, în întregime, istoriei obşteşti bucovinene, din vremea primului război mondial, şi nu înseamnă decât un demers, săvârşit în baza unor mărturii răzleţe, de conturare a felului în care a fost percepută Bucovina, cu suferinţele şi cu pripirile ei, de către spaţiul românesc (ziare şi memorii), în timpul primului război mondial, război pe care părea să doreşte să-l evite toată lumea, năpustindu-se, totuşi, unii asupra celorlalţi.