Așa începe totul…

Așa începe totul: mai întâi, zăresc o umbră în ușa biroului, pe care îl împart cu Tiberiu Cosovan, iar când ridic privirile, rămân nedumerit, până ce realizez că, de sub pălăria buclucașă, îmi zâmbește Petrică Oloieru. Astăzi, când cu greu l-am recunoscut, a venit să-mi spună că a luat copiile manuscriselor lui Alexandru Voievidca, încă de ieri, și că lucrează la orchestrații. De data asta, vom fonoteca „Chindiile”, adică vechile cântece de nuntă bucovinene, care se cântau la zestre, în ulița bisericii, la masă, la pahar dulce, și în diverse alte momente ritualice ale horelor miresei și a mirelui sau în zicalele pentru flăcăi, babe, neveste etc. Vor urma repetițiile, cu Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Ionuț Chitic, Narcis Rotaru și Mihăiță Cotos, apoi fonotecarea, în 11 noiembrie 2016, ora 12, de Ziua Scrisului Bucovinean:

Intrarea este, ca de obicei, liberă, iar spectacolul este produs din drag de drag, fără nici o plată, că doar slujim cultura și nu patria, precum cei care ne conduc. Oficiile de gazdă le va face, de data asta, Tiberiu Cosovan, cel mai bun ziarist de cultură din media suceveană și, desigur, colegul meu de birou și, mai ales, de năzuire.

La „dezbaterile” de astăzi a asistat și umoristul Constantin Horbovanu, autorul unei cărți care va fi premiată în 11 noiembrie, și care, văzând că vreau să-l pozez, s-a împotrivit, arătându-mi cu disperare peretele cu tablouri, premiate de-a lungul anilor, care ne înfrumusețează biroul.

I-am făcut pe plac umoristului, pozându-l și a doua oară, înainte de a pleca, împreună cu Petrică Oloieru, ca să stabilim amplasamentul „Zicălașilor” pentru concertul „Chindiile”, de peste exact zece zile.

Cronici sentimentale No Comments Nov 1

Provocarea medicului Bogdan Atănăsoaie

Eram la Cluj, în mijlocul întregului meu clan, stabilit pentru totdeauna în inima Ardealului, când, din Suceava, mi-a sosit o întrebare: Cu cine aţi vota, în decembrie? Instinctual, aş fi vrut să răspund: Cu nimeni. Apoi, crezând că am de-a face cu un sondaj de opinie, cu care un student la sociologie îşi asigură existenţa, am prins să cuget, dar Suceava mi se înfăţişa aidoma unei imense pustietăţi, pe care cu nici un chip nu o puteam popula.

După ceva vreme, am răspuns lapidar: Bogdan Atănăsoaie, Ionuţ Adomniţei şi cam atât. Imediat, după aceea, a venit o altă întrebare: Cine-i Ionuţ Adomniţei? Fostul administrator public al judeţului, am răspuns, pentru “localizare”: un om tânăr, inteligent, manierat şi foarte priceput în administraţie.

Aş fi avut multe de adăugat despre băiatul acesta, pe care l-am îndrăgit, aşezându-l, sentimental, lângă copiii mei, dar rămăsesem uimit să aflu că întrebările îmi veneau de la medicul psihiatru Bogdan Atănăsoaie, o somitate a Sucevei, dar care are dezavantajul tinereţii, prospeţimea vârstei provocând invidia clasicei suficienţe bucovinene. Îl ştiu şi îl preţuiesc de mulţi ani, inclusiv pentru trăirea rock-ului cu toţi porii, îi cunosc tatăl, soţia, fetele, dar şi plusul adus, prin propria cutezanţă, sănătăţii publice în acest judeţ.

Când caut o fotografie cu Bogdan Atănăsoaie, înclusiv pe contul lui de Facebook, nu găsesc decât figurativul de mai sus, în care cititorii medicului Atănăsoaie au marcat nume demne de toată consideraţia, precum universitarul Liviu Dospinescu (iertare, domnule profesor, că v-am uitat, deşi vă ştiu şi preţuiesc de când eraţi copil!), Doru Birhala, Lorena Ignătescu, Cristian Hostiuc, Dorin Chiribucă, Oana Denis Rotariu, Viorel Ivanciuc, Monica Buzdugan, Cerasela Vatamanescu, Cristina H. Juravle, Mihaela Hură, Mariana Mihai, Veronica Crina Vereş, Angelica Ciobotaru, Cristina Busuioc, Dorin Rotariu, Dumitru Burada, Viorica Ivan, Aegis Teh, Ileana Bojoi – şi aşa mai departe, adică oameni tineri şi cu multă carte, pe care, regretând că nu-i cunosc şi nici dumneavoastră nu-i cunoaşteţi, chiar că aş miza, descifrând o rază de speranţă sub ninsorile nervoase ale lui decembrie. În oamenii aceştia, pe care mi-i desluşesc medicul Bogdan Atănăsoaie şi, indirect, universitarul Liviu Dospinescu, sunt gata să investesc încredere, dar fără să-l uit pe Ionuţ Adomniţei, care a dat o primă probă a profesionalismului său în administraţie. De asta am şi distribuit şi separat figurativul fotografic, în care, cu puţină bunăvoinţă, poţi să “vezi tot”, inclusiv viitorul, care, vorba lui Teodor Mazilu, nu mai este ce-a fost.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Nov 1

Paznicul nopţilor

M-am obişnuit să exist numai noaptea, noaptea fiind, în fond, expresia durabilă a luminii. Ocup camera lui Andi, dobândită de el de la Cozmina, şi încep, vegheat de jucăriile şi de cărţile lor, călătoria prin vremuri, revolta mea obişnuită împotriva trecerii. Pe un perete, Kurt Cobain şi Therion (cu un splendid autograf). În sângele meu, Andi şi Cozmina râd sănătos şi îmi împroaspătă sufletul.

Scriu. Citesc. Îmi iau notiţe pe manuscrise, atunci când primesc vreun telefon. Încerc să mă aflu sau, mai bine zis, mă tot caut, de parcă aş fi o întrebare care, totuşi, aşteaptă cu disperare un răspuns. Scriu. Citesc. Mai ales, citesc, încercând să înţeleg şi să-i ajut şi pe alţii să înţeleagă. Doar pe cei care vor să înţeleagă, deşi nu au vreme să stea, umăr lângă umăr cu mine, la străjuirea nopţilor. Eu sunt paznicul nopţilor. De când mă ştiu.

Nu ştiu ce-i cu predispoziţia aceasta pentru taifas şi spovedanie. În general, nu prea vorbesc despre mine şi evit să-mi ofer “moaca” văzului public. Pentru că nu aşa arăt eu, paznicul nopţilor, câte au mai rămas să-mi mai fie.

Cronici sentimentale No Comments Oct 31

Sfântul Augustin, despre ziua morţii lui Iisus

„Iisus a murit în timpul celui de-al doilea consulat al lui Geminus, în 8 aprilie. A înviat a treia zi, sub ochii Apostolilor. Patruzeci de zile mai târziu, a urcat la cer; zece zile după aceasta, adică în a cincizecea zi după Înviere, el trimite Duhul Sfânt” (Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, Cartea a XVIII-a, p. 187).

Traducerea îmi aparţine şi, de aceea, am pus şi textul latin, pentru eventuale sugestii de corectură. Nu îmi pun întrebări referitoare la calculele pe care le fac, în fiecare an, cei care au rupt Casa lui Iisus, mai întâi în două, apoi în nouăzeci şi nouă, pentru că ar fi retorice. Dar poate că n-ar fi rău dacă, în fiecare 8 aprilie (21 pe stil nou?), am aprinde o lumânare. Ca să ne lumineze. Doar atât.