Huţulii şi… vlahii din Moravia

*

Relicve de civilizaţie ancestrală, „enigme etnologice” rătăcite şi conservate prin tainiţele munţilor Carpaţi, încă mai preocupă lumea, pentru că specialiştii, de regulă purtând ochelarii de cal ai naţionalismului cu orice preţ, au tot tras ba la o temă, ba la alt interes diverse grupuri nicidecum etnice, deşi au fost contaminate de etnicităţile megieşe, ci atemporale, care ţin de încăpăţânarea conservatoare, sesizată mai întâi, de Ammianus Marcellinus şi de Plinius cel Bătrân, iar mai apoi, doar de Lucian Blaga, care descoperea în satul muntenesc naşterea veşniciei ca osificare, ca pietrificare în preistoric, în amestecul ciudat de coexistenţă a preistoriei cu istoria, de-a lungul vremii. Preistorie nu înseamnă primitiv, ci o alt fel de cultură, una preponderent metafizică, pe când istoria înseamnă o cultură civilizatoare, pe care aceiaşi înţelepţi ai antichităţii o puneau la îndoială.

*

Când întâlnesc, prin munţii Europei, câte o „enigmă etnologică”, deci câte un ultim vestigiu al civilizaţiei boreale încă bine conservată, istoricii şi, mai ales, etnologii caută cuvinte care există şi în limba pe care vor s-o sacralizeze, detalii de port popular (iar portul este cel primordial al populaţiilor rurale din întreaga Europă), de obiceiuri şi de mitic, fără să vrea să observe că „vocabularul” comun şi pentru huţuli, şi pentru vlahii moravi, şi pentru vlahii carpatici din Polonia, din Ucraina şi din România, şi pentru vlahii balcanici este un vocabular ocupaţional ancestral, şi nicidecum etnic: sălaş, colibă, păstor, oaie, brânză, jintiţă.

*

Alexandru Bocăneţu şi, desigur, Vasile Bogrea izbutiseră ca, pe baza lexicului limbii române, să stabilească succesiunea migraţiilor, pornind de la ocupaţiile pământului şi continuând cu terminologia bisericească, administrativă, meşteşugărească etc. Acelaşi lucru l-ar fi făcut cei doi mari cărturari bucovineni şi cu terminologia păstorească din limba română, mai ales că se regăseşte în bună parte şi în sanscrită, dar au înţeles că terminologia păstorească este un dat mult mai vechi decât terminologia agrară, aşa că au renunţat.

*

Nu intenţionez să scriu, în prefaţa relatării lui Marţian despre valahii moravi, un studiu despre identitatea dintre huţuli şi vlahi, lesne de probat – dar atenţie, şi când e vorba de vlahii din România, doar muntenii, care sunt altceva decât întregul cuprins al românimii, trebuie luaţi în discuţie.

 *

*

D. P. Martianu: Vlahii din Moravia

*

Am pornit, să-mi caut sănătatea, la sorgintea mi­neralei de la Gleichenberg. O celebritate medicală din Viena reprobă sfatul celor ce m-au trimis la acea apă şi mă îndreptă la Roznau, pentru a face cura de zer. Fără a consulta harta, să văd în ce parte cade acest necunoscut oraş, după o scurtă informare aflu provincia în care zace; şi, neamânând, plecai pe calea ce duce de-a lungul Moraviei. Într-o câmpie măr­ginită de dealuri, am părăsit drumul de fier. Trei trăsuri comode încărcară nouă aspiranţi la sănătate, pe care întâmplarea i-a adunat la acel loc, şi o luară, cu noi, printre nişte munţi de mărimea dealurilor noastre.

*

În societate involuntară cu două evreice, care îşi narau una, alteia, istoria căsniciei şi a sănătăţii, ostenit de drum şi sfârşit de slăbiciune, eu dormitam, legănat de arcurile caleştii. Peste trei ore de cale, ajunşi la capul unui orăşel, zăresc vreo câteva case de bârne, întocmai ca ale muntenilor noştri; una, două, trei porţi ca a gazdelor din Rucăr (judeţul Muscel), gard sau uluce şi grădini, toate ca ale românilor munteni. Aceasta mă deşteptă din apatia în care mă aflam. Mă ridicai, pentru a scoate capul pe fereastra trăsurii; iată şi o casă de piatră, deasupra ferestrelor căreia era zugră­vit una Sf. George, leit ca acela de pe pereţii bisericilor noastre; până şi aureola, cea ca o piatră de moară, împrejurul capului!

*

Mă gândeam a nu da credinţă ochilor: pe aici era să mă cred mistificat. În momentul când întrebam, pe cei din trăsură, de numele orăşelului, trăsura stătuse, şi eu, fără să aştept răspuns, am sărit din ea, pentru a afla, de la vizitiu, că suntem în „valachisch-Mezeritsch”(Mezericiul valah). Acesta-i, dar, oraşul de care mă interesasem odinioară, în zadar, a afla ceva mai de aproape?! Eram gata să las compania să plece înainte, iară eu să rămân, vreo două zile, în acest loc, dacă nu aflam că Roznau, orăşelul Ia care sunt îndreptat a merge, este centrul Valachiei Morave; prin urmare, acolo mă voi putea şi mai cu succes informa de cele ce doream a afla de aici.

*

În partea răsăriteană a Moraviei, acolo unde extremitatea apuseană a Carpaţilor întinde un braţ spre ducatul Austriei, iar celălalt spre munţii Sudeţi, se ridică, întocmai asemene unul „Torso”, un şir de munţi, a cărora cea mai înaltă culme, numită „Radhost”, încheie cu desăvârşire lungul lanţ al Carpaţilor. Două râuri mal însemnate izvorăsc din el: spre nord, Lubina, care, după o cursă mai lungă, împreunată cu Oder, se varsă în Marea Baltică, şi Beciva, a cărei unde cristaline, populate de păstrăvi, se pierd în tul­burea Morava, ce se varsă în Dunăre, spre a ajunge la Marea Neagră. De aici, se înţelege că acest munte ala Valachiei Morave nu este un ce accesoriu în scheletul continentului european, ci că el e un inel din şira spi­nării, ce desparte curgătoarele înspre nord şi înspre sud.

*

La poalele acestui munte, spre sud-vest, se află situat orăşelul Roznau, cu 460 case, locuite de 3.000 suflete, înconjurat de alte dealuri şi deluşoare, întocmai ca un Idyl, a cărui scenariu variat, în frumuseţile naturii şi în arhitectura modestă a nepretenţioşilor locuitori, atrage prin farmecul păcii câmpene. Aici este centrul aşa-numitei Valahia Moravă, patria unei rase osebite de oameni, pe care vecinii lor, slavi şi germani, îi numesc valahi.

*

Un popor ca de 50-60 mii de suflete formează o in­sulă, bine distinsă prin particularitatea fiinţei sale, în­tre ceilalţi locuitori. Nu are, acum, nici limbă proprie, nici religie, alta decât a conlocuitorilor! Toţi re­cunoscu în el un ce distins de celelalte rase regionale; el însuşi (valahul morav) numeşte pe ceilalţi compatrioţi „străini”, când intră în comunele lor; dar nici unii, nici alţii nu cunosc de unde, pentru ce şi de când li s-a dat acestor locuitori numele  de valah.

*

Profesorul Maniak, singurul care, după cât ştiu, a scris ceva, în trecut, despre valahii moravi, nu se confunda a dezlega, în puţine cuvinte, enigma numirii valahilor din Moravia. După, dânsul, cuvântul „valah”, în limba slavonă veche, însemna „păstori” şi, fiindcă mulţi dintre valahii moravi sunt economi de vite, li s-a dat şi ei au păstrat acest nume, cu alte cuvinte, numirea valachi este unu cuvânt slavon, rătăcit din vechime, fără Însemnătate etnografică. Este probabil că, în istoria veche a Bohemiei (de care ţinea Moravia) nu se menţionează, de multe sute de ani, nu­mele valah, precum istoria Ungariei nu vrea să ştie de multe popoare ne-maghiare, care au contribuit a o ilustra. Dar nici etnografii moderni nu sunt mai conştiincioşi. Parcă sunt înţeleşi toţi a ascunde această particularitate etnografică a Moraviei, îngropând-o în ui­tare.

*

Ce-i fac, însă, poporului şi tradiţiunii lui, care nu cunosc acea viclenie şi în care numele valahi înseamnă un soi de omeni osebiţi de slavi şi de germani? Nu mă încumet a intra în istoria veacurilor întune­coase sau a-mi construi şi eu ipoteza de la care să-mi explic originea ori numirea valahilor moravi. Scopul meu e a nota ceea ce aflu caracteristic în aceşti oameni, a fotografia impresiunile ce mi le-a făcut particularitatea lor.

*

„Valahul morav se deosebeşte foarte prin forma­ţiunea corpului, prin port, precum şi prin proprietăţile minţii şi ale spiritului, de celelalte triburi slavone din provinciile de primprejur”, zice slavistul Maniak, în „Descrierea Moraviei” şi, cu toate că recunoaşte aceste par­ticularităţi, totuşi se mira pentru ce valahul morav arată o antipatie pronunţată către vecinul său slav. Dacă numitul n-ar fi preocupat de ideea de a-i face, cu sila, de origine slavă, această mirare n-ar avea loc, antipatia valahului, în contra slavilor conlocuitori şi vecini ar găsi-o naturală. Este, se vede, o lege provi­denţială ca mintea omului, când încearcă a suci un adevăr, realitatea o confundă şi, drept admonestare pentru alţii, ei sucesc judecata. Este prea provocator pentru adevăr a constata, într-un corp, elemente diferite în calităţile lor esenţiale, ba repulsii de către olaltă, şi totuşi a susţine omogenitatea sau chiar identitatea lor,pe temelia unei ipoteze construită din problematica existenţei unui cuvânt vechi slavon.

*

E adevărat că valahii moravi, astăzi, vorbesc bohemeşte. Pierzând limba lor originală, ce o vor fi avut, ei au pierdut principalele atribuţii ale unei individu­alităţi distincte de naţionalitatea celorlalţi locuitori al ţării. Pentru aceia, noi nici că voim a contesta slavilor că ei n-ar fi câştigat pe valahii moravi. Da, ai lor sunt, pentru că sărmanii aceştia pribegi nici nu cunosc ai cui altora ar putea fi. Numai în privinţa originii acestor omeni, fie-ne iertat a ne îndoi în asigurarea autorului slav. Noi, aceşti valahi din Ro­mânia, dintre Tisa şi Marea Neagră, am păstrat o limbă mai latină decât înşişi italienii; cu toate aceste, celebru între slavişti, neuitatul Şafaric n-a aflat în noi decât slavi şi nimic mai mult. Însuşi profesorul Maniak mărturiseşte că bohema, ce o vorbesc valahii moravi, este un dialect propriu al lor, cu mul­te cuvinte de limbă veche, pe care ceilalţi slavi nu le mai află, şi altele noi, pe care iarăşi numai ei le-au adoptat.

*

Pronunţia lor, departe de a avea platitudinea lenevoasa a Hanaciloţilor (slavi locuitori spre nord-est), dar nici vătămătorul capriciu al slavilor de către apus, este mai curată, mai mlădioasă, mai plastică în expresii, frazele mai conforme cu situaţiunea şi cu formulele cu­getării. Aceste cuvinte irezistibile îmi deşteaptă bănuila că, în această particularitate limbistică a valahilor mo­ravi, se pronunţă dulceaţa, eufonia, logica cea lucidă a elementului latin.

*

Un român cunoscător de limbă slavonă ar putea afla ce sunt acele cuvinte vechi şi noi, de care vorbeşte profesorul Maniak că le găseşte numai la valahii moravi. Eu, în deplină neştiinţă a limbii boheme, am surprins, în vorbirea acestor valahi, cuvinte de contrabandă, a cărora derivaţiune din slavonă cu greu ar proba-o lăudatul profesore; aşa, de exemplu:

*

sălaşi (în valaha moravă) – sălaşe (de stâni, în română);

coliba (în valaha moravă) – colibă (în română);

brânze (în valaha moravă) – brânză (în română);

pastyr (în valaha moravă) – păstor (în română);

ovce (în valaha moravă) – oaie (în română);

jintiţa (în valaha moravă) – jintiţă, zer (în română) şi aşa mai departe.

*

La numele proprii, m-a surprins mulţimea terminaţiilor în „an”, precum Milian, Caloian, multe în „ac”, precum Novac; în „ec” şi „ic”, acestea din urmă se află numeroase şi la Bohemi.

*

În exterioarele valahului morav, încă se esprimă necon­testabil un caracter mai nobile decât al acelor de primprejur. Înalta şi mlădioasa lui statură este un simbol armonios al muntosului ţinut în care trăieşte, o creaţiune după chipul şi asemănarea naturii ce-l înconjură. Mândră şi energică este ţinuta, liniştit şi bărbătesc este umbletul lui. Din serioasele, dar bine vestitoarele trăsături ale feţei ovale, citeşti credinţă şi onestitate; după înalta boltitură a frunţii, inteligenţă; din libera şi sigura căutătură a liniştiţilor săi ochi, constanţa şi tăria voinţei. Pieptul lui, totdeauna golit, expus vehement unor atacuri ale timpului, ne dovedeşte un corp înăsprit şi un dispreţ curajos pentru osteneli şi neajunsuri. Cămaşa fără guler îi lasă gâtul gol ca şi pieptul. Tot la ei am regăsit „călţunii”, ce numai pe la noi, la fruntaşii munteni, se mai văd, precum şi „opincile”, întocmai ca la noi purtate. Asemenea, „cioareci” strâmţi de aba, şi pălăria ţăranului italian. Cojoacele de piele de oaie, cu mâneci, numai pe aci se mai poartă.

*

Ocupaţia generală a valahilor moravi este agricultura. Mai fiecare familia are o părticică de pământ, care, însă, nefiind destul de mare şi, pe alocuri, foarte puţin producător, locuitorii munteni ţin oi, capre şi vite cornute, iar în jurul oraşelor Frankstadt, Roznau în Hochvald şi Costeleţi, pe lângă agri­cultură, se fabrică vestita pânză moravă. Pământul este, în mare parte, pietros; cu muncă aspră, i se stoarce puţinul product de cartofi, secară şi orz. Pentru aceea, pentru valahul de la munte, o bucăţica de pine de orz este o delicateţe. Întrebuinţarea porumbului, spre nutrirea omului, nu este cunoscută, pe aci. Am comandat a mi se aduce, de la frontiera Ungariei, o găleată de porumb şi am învăţat pe mulţi din ei a face mă­măligă. Mai ales simplitatea gătirii şi varietatea întrebuinţării mămăligii i-a surprins; şi cred că a garan­tat propagarea acestui nutriment nou pentru ei.

*

Nutrimentul celui ce are vite este laptele şi caşul. Untul, caşcavalul şi o parte din fătătura nouă se vând pentru acoperirea celorlalte trebuinţe. Industriaşii pânzari ţes bumbacul şi inul, ţesut în războaie sim­ple, pe la casele lor. Prin aceasta, lucrătorul îşi păstrează individualitatea, izolarea, vatra familiei, moravuri şi blândeţe. Nu lucrează înghesuiţi, ca în fabrici, unde omul este privit ca maşină, este înjosit în mulţime, se contagiază de multe rele şi, prin continua fre­care cu mulţimea lucrătorilor, se uzează. Ei  lucrează pe seama celor mai avuţi, care cumpără bumbacul, inul sau tortul, şi plătesc muncitorului pentru ţesut. Cei mai mulţi din aceşti lucratori, muncind câte 14 ore în 24, de-abia capătă, pe lună, până la 45 lei, pentru ţesutul a 180 coţi! Mulţi se ocupă cu fabricarea de cu­ţite şi bricege, ordinare la formă, întocmai ca acele ce se fac şi pe la noi.

*

Valahul morav este plin de rezervă, pătrunzător, îndemânatic şi cu spirit. Am stat mult, privind la o grupă de secerători, compusă din 3 valahi, 5 hanachi şi 2 bohemi. Râsul, ce întreţinea animarea la lu­cru, erupea foarte des între ei, din cauză că valahii spuneau anecdote picante, acum despre slavi ori hanachi, acum despre bohemi. Doi hanachi şi un bohem se supărară de multele înţepături, dar ei biruiră noile săgeţi ale valahilor, răspunzând cu înjurături. Această frecare între valahi şi ceilalţi lo­cuitori, zice Ciceronele meu, este obicinuită, de câte ori se află, laoIaltă, în lucru sau la petrecere. Antipatia acestei rase contra slavilor este foarte pronunţată. Că­sătorii arareori se fac între locuitorii diferitelor comune şi nu se pomeneşte ca o valahă să se fi măritat după unul de alt neam. Dacă vreun slav ori bohem s-a aşezat în o comună valahă, străin se va nuni şi astfel se va trata, nu numai el, dar şi următorii lui. Gazda mea este a patra generaţiune a unui bohem, care, înainte de un veac, s-a aşezat în acest orăşel; cu toate acestea, încă n-a scăpat de epitetul „străin”. Ca şi ascendenţii lui, şi el a trebuit să-şi aducă femeia slavă, din alta parte.

*

Sunt strâmtoraţi aceşti locuitori; condiţiile existenţei puţine şi grele, şi totuşi, afară de vreo două fa­milii, emigrate în America, nu este exemplu ca vreun valah să se fi stabilit în străinătate. Simpatia cea vie între valahul morav şi pământul care l-a născut este proverbială, şi această aplecare mă provoacă la o comparaţie cu românii din Austria, care, precum este cunoscut din statistica sanitară a armatei austriece, dacă, ca soldaţi, lipsesc 3 ani din patrie, se bolnăvesc de nostalgie în număr cu mult mai mare decât cei de alte naţionalităţi. Parcă un pact de dinaintea naşterii îndatorează pe român a reîntoarce pământului, în acelaşi loc, mâna de pulbere ce a împrumutat pentru a se întrupa.

*

Femeile valahe încă se deosebesc de ale celorlalte, prin o mai mare frumuseţe şi, adese, chiar graţie a fizionomiei, prin agilitatea mlădioasă a corpului şi, mai ales, prin frumuseţea formei picioruşelor, ce contrastă cu tălpaşele, latele şi nodurusele picioare ale slovacelor şi bohemelor. Mâneca cămăşii lor este intocmai ca a muntencelor noastre. Costumul vechi, în care figura blănărie multă şi scumpă, l-a schimbat cu haine mai puţin grave, mai cochete, care declară forma taliei, relevă amplitudinea şoldurilor şi lasă a se vedea corectele proporţiuni ale picioarelor. Numai între munţii noştri am mai văzut rufe aşa bine albite. Mare este numărul celor ce se nutresc cu cusătura ornamentală, foarte frumos şi ieftin executată. În fine, la ureche să fie zis, femeile acestea, precum din premise se poate înţelege, nu se în­chină mai cu resemnare zânei Vesta (zeiţa vetrei – n. n.), decât ale noastre.

*

Religiozitatea este tare altoită în acest popor; totuşi, de vreo câteva ori, am avut ocazia de a observa că adânc înrădăcinatul lui simţ moral nu provine din acea sorginte. Surprinzătoare exemple mă convinseră că valahul morav distinge moralul de formalismul religios şi că, în privinţa celui din urmă, admite, tolerează alte păreri.

*

Via lui imaginaţie îl întreţine cu istorii fantas­tice despre tricolici, strigoi, vrăjitoare; povesti despre muma pădurii, omul muntelui, ucigătorul balaurului şi altele se bucură de aceeaşi credinţă ca şi preceptele religioase. Multe nume mitologice au zilele lor, în an, care se serbează cu aceiaşi rigoare ca ale maicii biserici. Academiile ce cultivă aceste creaţiuni ale fantaziei şi Ie propagă sunt, mai cu seamă, şezătorile, serate obişnuite iarna, unde, pe lângă fire de bumbac, se torc şi cele de amor. Mi se spune că mai mulţi călători distinşi din Bohemia au cerut a fi introduşi în aceste petreceri, şi că unii literaţi slavi au şi făcut o colecţie de miraculoase probe ale fantaziei ce o conţin acele povesti.

*

Despre poezia lor populară n-am găsit, Ia îndemâ­nă, nici o colecţie tradusă în vreo limbă mie cunos­cută; pentru aceea, m-am resemnat de a încerca să-mi câştig o idee despre ea din convingere (aici, în sens de experienţă, de a se convinge cu propriile urechi – n. n.); sunt sigur, însă, că profesorul Maniak nu poate fi suspectat de parţialitate, dacă, dintre concurentele poeziei slavilor de primprejur, coroana a judecat a se da poeziei populare a valahilor moravi. Din patrusprezece arii naţionale, ce mi s-au căutat, unsprezece respiră dor şi durere. Astfel este valahul din Moravia.

*

Numai ceea ce m-a surprins, între cele ce îl disting de ceilalţi conlocuitori, am indicat, fără de a emite vreo părere asupra originii acestui popor interesan­t, am contestat numai părerea celor ce afirmă că ei ar fi de origine slavonă. Cine oare n-ar face astfel, văzând atâtea calităţi identice cu ale unui poporu latin, al cărui nume îl poartă?

*

Atrag atenţiunea asupra acestor valahi, nu cu spe­ranţă de a-i redobândi, de vor fi fost de ai noştri, ci pentru a semnala această curiozitate etnografică, care, prin neştersele ei calităţi, ce le-au păstrat, dau dovadă lumii că, şi după ce numai o mică ramură a unui popor îşi pierde originea şi se preface, de sila timpului, ea, şi după ce este absorbită de către un alt element, nu se amalgamă desăvârşit, ci tristă, străină între cei ce o înconjoară, iar viul exemplu ne arată: că ţara şi chiar limba pierzând, semnele naţionalităţii nu se şterg. Drept aceea, cuvântul naţionalitate va să zică ceva mai mult decât „drepturi politice”, ce dăm noi celor împământeniţi.

Omogenitatea, sigur că şi de sânge, este adevărata naţio­nalitate.

*

Daună că acest popor n-a fost mai de aproape stu­diat de către vreun etnograf competent. De ideea panslavismului preocupaţi, literaţii bohemi nu pot face acest serviciu cu adevărat. Germanul austriac nu se ocupă cu etnografia ţărilor austriece (D. P. Marţian se înşela, pentru că încă nu fuseseră publicate materialele adunate – n. n.), de când ideea de naţionalitate îi ameninţă poziţia; din contra, toată iscusinţa, prin care crede a sugruma consecinţele acestei idee, şi-o pune în confundarea ei, şi este neobosit în activita­tea de-a corci sau a bastarda popoarele ce îi sunt supuse.

*

Dosită între munţi prea puţin pitoreşti, pentru a fi vizitată de călători străini, lipsită de un centru mai mare de populaţiune, şi depărtată de artera comunicaţiilor, uitată tendenţios, nepomenită şi necaracterizată de către geografi şi etnografi, Valahia moravă nu a fost cercetată de alţi scriitori europeni. Oraşul Roznau, în adevăr, reuneşte, uneori, până la 500 oaspeţi, la cura de zer; dar bolnavii ce vin aici sunt, mai cu seamă, evrei din Austria, fiindcă aici nu e loc de băi, de petreceri şi de distracţiuni mai elegante, ci un refugiu pentru pătimaşii care nu caută decât sănătatea. Apoi, în ţara aceasta (imperiul austriac – n. n.), numai la două clase de oameni le rămâne în mână atâta venit sau câştig de peste an, cât să-şi poată căuta, în sezonul de vară, refugiul unde le prieşte mai bine; aceste clase sunt: domnii şi evreii. Cei dintâi se duc la băile cu petreceri, evreii trag la ieftinătate.

*

Cine ştie, de câte veacuri, picior de român n-a mai călcat pe aceste locuri, de va fi călcat vreodată. Pentru aceea, fiindcă Igeea m-a trimis pe mine în aceşti munţi depărtaţi, deşi n-am găsit tot ce am cău­tat, totuşi drept mulţumită că am aflat ce n-am cău­tat, Ie împletesc această proză, din fructele culese în oraşe, sate şi pădurile locului.

*

Fie bine primite, ca îndemn pentru a căuta mai multe şi mal frumoase / D. P. Martianu (Uricariul / cuprinzător de hrisoave, ispisoace,urice,  anaforale, proclamaţiuni, hatişerife şi alte / acte ale Moldovei şi Ţării Româneşti, / de pe la anul 1461, şi până la 1854 / sub direcţiunea dlui Theodor Codrescu, Tomul al VI, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1875, pp. 148-156).