Corlata, cornul de vânătoare şi poezia

*

Există, în România şi probabil că şi în Europa, un singur loc sacru al poeziei: Corlata. Pentru oamenii din Corlata, sosirea şi întâmpinarea poeţilor înseamnă, de 11 ani de zile, un ritual, o ceremonie sacră şi, deşi eu mă număr printre norocoşii care s-au obişnuit cu ea, de fiecare dată când aud cornul de vântătoare, dând semnal sărbătoresc, simt un nod în gât şi o lacrimă de duioşie cum îmi sfâşie sufletul.

*

Corlata a devenit, încetul cu încetul, patria, dar şi templul neamului meu, în care sacerdoţii oficiază numai întru bucuria iluminării. Şi mă închin Corlatei, pentru că numai aşa îmi poate primi spovedania veşnicia.

*

*

De-i poezia poezie…

*

În anul 2010, când pe Aeropoertul Otopeni se adunaseră poeţi din 8 ţări europene, din Israel şi din Brazilia, pentru a veni la Suceava “Naţiunii Poeţilor”, olandezul Serge van Duijnhoven m-a întrebat câţi oameni are Suceava. Cam o sută cincizeci, i-am răspuns fără ezitare, iar ceilalţi poeţi mă priveau derutaţi. Dacă o capitală de judeţ are doar o sută cincizeci de oameni, înseamnă că urmează să-i duc într-un loc pustiu – gândeau ei, şi-atunci i-am lămurit: oraşul are vreo 90 de mii de locuitori, dar oameni – maximum 150.

*

Poeţii, poeţi fiind, s-au prins repede cum stă treaba şi mi-au pus întrebări despre numărul oamenilor din celelalte localităţi (Vatra Dornei – 150, Gura Humorului – 150, Rădăuţu – 50, Câmpulung – 50; doar despre Corlata nu ştiam mare lucru, aşa că am ridicat din umeri).

*

De şapte ani, de când tot merg la Corlata, însoţit de poeţi şi de muzicieni, constat, în fiecare vară, că satul în care s-a născut doctorul în medicină şi publicistul Ştefan Piersic are peste 500 de oameni. Şi toţi nu ratează nici o şansă de a se întâlni, anual, cu poezia şi cu muzica. Toţi, începând de la copii şi până la o bătrână, care se sprijină într-un vreasc (îl aruncă, însă, când se încinge hora), toţi trăiesc poezia şi muzica precum o adevărată comuniune cu dumnezeirea.

*

Corlata, proclamată Capitala “Naţiunii Poeţilor” la propunerea belgianului Charles Ducal, olandezului Roel Richelieu van Londerselle, nemţoaicei Swantje Lichtenstein, braziliencei Angelica Freitas, evreului Menachem M. Falek şi, desigur, a pitorescului Serge van Duijnhoven, are un suflet, căci numai sufletul poate îndruma şi statornici afecţiunea spre şi în creier: cel al primăriţei Violeta Ţăran. Una dintre cele două minunate Violete ale judeţului Suceava, cealaltă fiind Violeta Codorean din Vatra Dornei.

*

Şi, cum astăzi vom merge la Corlata, am o epigramă proaspătă, cu care s-o omagiez pe Violeta Ţăran, căci:

*

Îmi pun o întrebare mie,

şi-o să vedeţi cu ce temei:

De-i poezia poezie,

atuncea primăriţa ce-i?

Poetesa Hamutal Bar-Yosef şi pictorul Radu Bercea

*

Există la Gura Humorului un singur om cu adevărat nemuritor, pentru că nu a trăit o viaţă, ci un muzeu. Se numeşte Vera Romaniuc şi, timp de o viaţă, a trăit Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului, pe care l-a însufleţit, pentru totdeauna, cu respiraţia, cu visele, cu vremelniciile şi cu toate celelalte pâlpâiri ale sufletului ei. Cât timp va exista acest muzeu, Vera Romaniuc va trăi tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, de care au parte doar veşnicii vii, cei aleşi de ursită pentru anume împliniri. Operele individuale, oricât de desăvârşite ar fi, tot se dărâmă în timp aidoma unor castele de nisip, dar templele memoriei rămân pentru totdeauna, transformându-şi martirul care le-a ctitorit în legendă.

*

La Gura Humorului, târguşor de o neasemuită frumuseţe, în care trăiesc egal şi Radu Bercea, şi Constantin Logigan, şi Marius Ursaciuc, şi Sorin Poclitar, şi alţi peste o sută de oameni frumoşi, plus populaţia de peste 10-15 mii de locuitori, poetesa din Ierusalim, Hamutal Bar-Yosef, a vrut să îl cunoască pe autorul coertei cărţii ei, pictorul humorean Radu Bercea, dar şi muzeul Verei Romaniuc, despre care nu ştiu de unde aflase. Iar Vera, încântată şi susurând o franceză fără cusur, s-a descheiat la suflet, noi (Menachem M. Falek, Tiberiu Cosovan şi Cornel Angelescu) urmând-o doar pentru a-i admira trăirea sacerdotală, cu care oficia în templul memoriei româneşti, de ea ctitorit, durat şi încredinţat veşniciei. Abia după aceea aveam să ne întâlnim cu grupul restrâns de prieteni humoreni, pentru a prezenta cărţile şi a asculta muzica lui Cornel Angelescu.

*

A fost, în timpul cântării, şi un minut de reculegere în memoria poetesei şi cantautoarei Carmen Agoutin, iar când Cornel Angelescu a interpretat unul dintre cântecele ei, clopotele Catedralei au prins să bată lin, de parcă de acolo, din cer, “sfioasa domnişoară” de odinioară ne-ar fi auzit şi s-ar fi bucurat.

*

În rest, poezie, muzică, un interesant dialog între public şi cei doi poeţi din Ierusalim, o atmosferă frumoasă, în care şi-a făcut loc, spre final, şi poetesa Carmen Veronica Steiciuc, o atmosferă care îţi împrospătează sufletul şi pe care m-am străduit să o narez fotografic, în cele ce urmează:

*

O familie a Naţiunii Poeţilor

*

Poezia nu aduce voturi, iar imaginea pe care o durează, prin dezlănţuirile ei imagistice, nu foloseşte deloc vremelnicilor stăpânitori de clipite. Prin urmare, ideea de a oferi Bucovinei statutul de Capitală a Poeziei Europene, statut de care se părea că va beneficia, în urmă cu şapte ani, când s-a ţinut prima ediţie a festivalului, cu participare largă (câte trei-patru poeţi de ţară, cu participări din 9 ţări europene şi o a zecea, din Brazilia), este parţial compromisă. E drept, primesc mereu întrebări din Germania, Olanda, Belgia, Estonia, Franţa, Anglia, Italia, Ucraina, Israel şi Brazilia despre o posibilă intrare pe făgaşul premeditat al proiectului, dar nu prea mai găsesc argumente care să mă pună pe muncă. Lumea nu mai are nevoie de poezie, lumea nu mai are nevoie de sine, iar societatea lunecă implacabil spre o abrutizare totală, în care nu mai poate supravieţui nici o fărâmă de metafizic.

*

Conceptul de “naţiune a poeţilor”, preluat de la filosoful unificării europene, Francis Dessart, cărui i-am scris o prefaţă, şi de la pe nedrept uitatul Mircea Streinul – un uriaş al scrisului bucovinean, s-a dovedit a fi deosebit de eficient acolo unde el a şi prins rădăcini, adică în Israel. Într-o ţară în care se ştia despre Bucovina că ar fi un ţinut al Holocaustului, care nu mai poate fi recuperat la umanitate. Dar au venit poeţi, unii dintre ei, precum Aviva Golan, purtând spaimele părinţilor lor în suflete, în ciuda faptului că tocmai părinţii îi sfătuiau să viziteze, măcar o dată în viaţă, pământul naşterii lor. Iar când au făcut-o, au descoperit, precum Aviva (prenumele ei înseamnă “Primăvată”), ceva demn de trăire şi au transmis mai departe mesajul (alţii, precum Wihelmina, au realizat filme, pe care le-au postat pe internet, răspândindu-le în lumea ebraică – un astfel de filmuleţ poate fi accesat făcând click pe imaginea a şaptea din dreapta paginii, “BUCOVINA ÎN ISRAEL”). Scria, în urmă cu doi ani, poetesa din Ierusalim:

*

Aviva GOLAN:

*

Cu căldură părintească

 *

dedicat lui Menachem M. Falek şi Ion Drăguşanul

*

Când destinul mi-a surâs,

Îngerii m-au condus

Şi am revenit în ţara copilăriei

Mamei mele dragi.

Am simţit-o aproape

În rădăcina sufletului meu.

Atunci am ştiut

Că i-am împlinit voia

Întocmai.

Şi nu există ţară mai minunată

Decât România,

Care m-a strâns la pieptul ei

Cu căldură părintească, trăită

La Naţiunea Poeţilor.

*

Poezia a fost scrisă la Festivalul „Naţiunea Poeţilor – 2015”, în Bucovina, cu ocazia lansării antologiei „Naţiunea Poeţilor – 2015”, tradusă de Menachem M. Falek şi redactată împreună cu Ion Drăguşanul.

*

Astăzi, în zori, pe aeroportul din Iaşi, l-am aşteptat, împreună cu Liviu Velniciuc,  iar pe liderul Societăţii Scriitorilor Hebrei din Ierusalim, Menachem M. Falek, şi pe o altă poetesă evreică, Hamutal Bar-Yosef, care şi-a publicat o carte de poezie la Suceava, din dorinţa de a intra în această familie insolită a Naţiunii Poeţilor. Are rădăcini prin Ucraina şi prin Polonia, dar şi prin Franţa (norocul meu: puteam dialoga şi fără translator) şi se trage dintr-un neam de creatori (muzicieni, pictori, scriitori), Bar-Yosef (deci, “cei ce se trag din Iosef”), iar în Bucovina o interesează două lucruri: să vadă cum trăiesc oamenii obişnuiţi şi să-l cunoască pe Radu Bercea, autorul copertei cărţii ei. Pe Radu îl va întâlni mâine, iar pe oameni, poimâine, la Corlata – cea mai îndrăgită localitate bucovineană de poeţi, ei, poeţii din 9 ţări europene, numind Corlata, printr-un act de mână, semnat de toată lumea, “Capitala Poeziei şi a Naţiunii Poeţilor”. Dar, despre asta, o să vă povestesc. Deocamdată, să vă arăt cum a fost astăzi:

*

*