L’Art et les artistes, martie 1927: Popas în faţa hanului; reproducere după D Stoica.
*
„După ora cinci, seara, scria, în 1846, Stanislas Bellanger, am oprit în faţa unor ciulini uscaţi. O barieră mobilă se înălţa printre ciulini: acesta era Bucureştiul. Capitala domnească mi-a cutremurat inima”, cita Ion Brătianu, după o lungă călătorie cu trenul, de la Predeal, la Bucureşti, iar André Bellesort îşi lua conştiincios notiţe. „În acest timp”, continuă Brătianu, „străzile principale nu erau decât gropi desfundate, acoperite cu scânduri, în care se adunau gunoaiele şi de unde, când ploua, ţâşneau gheizere de balegă de cai şi noroi. Primul etaj datează din 1844. Noaptea, oraşul nu avea altă lumină decât cea a torţelor care clipeau chioare prin curţile boiereşti. Se trecea, dintr-un cartier în altul, pe punţi, nu mai largi de două scânduri. Şi, fără a părăsi târgul, acolo unde înfloreşte, astăzi, parcul Cişmigiu, amatorii, prin mlaştini şi stuf, vânau raţe sălbatice. În această aglomerare de mahala, unde mizeria Orientului se zvârcolea de-a lungul străzilor şi în jurul a o sută douăzeci şi şapte de biserici, în acest haos atât de vrednic de milă, în care apariţia subită a unui hotel princiar părea o bravadă neruşinată împotriva mizeriei, românii, în mai puţin de cincizeci de ani, au ridicat un oraş unic, plin încă de contraste, fără trăsături ascunse, un pic pretenţios, un pic nebun, dar drăguţ”.
*
Bucureştii, cu mahalalele lui periculoase, locuite de un amestec pestriţ de ţărani şi de ţigani, se lumina, spre centru, „se trezea din ultimii aburi de narghilea”. Construcţii noi, cu aspect de adevărate palate, adăposteau vestite familii boiereşti sau instituţii comerciale şi de stat. Sau, cum spune André Bellesort, „după ce îşi arată sărăcia, Bucureştii se înfăţişează ca un mic Paris foarte cochet, foarte elegant, o afacere valoroasă şi elegantă. Calea Victoriei se umple, spre seară, de foşnet de rochii şi de rumoarea cuceririlor amoroase”.
*
Bucureştii, care „acceptă toate cultele şi nu este mai puţin surprinzător caracterul libertăţii de care se bucură pe pământul străvechi pe care se înalţă din robie”, fac o deosebită impresie asupra călătorului şi scriitorului francez André Bellesort (19 martie 1866, Laval – 22 ianuarie 1942, Paris), câştigându-i o năvalnică simpatie, poate şi datorită amestecului ciudat de oriental şi european, care nu însemna, de fapt, decât un amestec de preistoric şi de istoric, într-o existenţă simultană specific românească – după cum observa Lucian Blaga. Un Bucureşti gălăgios, potolit doar de primele ninsori, care absorb şi tropotele cailor, şi larma vocilor răspicate, care se vor cât mai persuasive în răspândirea bârfelor de zi cu zi, cu un surâs aparent compătimitor la adresa „bietului de el”. Indiferent dacă „se căsătoresc, divorţează, se recăsătoresc, se iubesc, se trădează, se lasă, se abandonează, se nasc sau mor, se ruinează sau se îmbogăţesc, există întotdeauna acest „bietul de el” sau „biata de ea” mortales aegri (obosit – n. n.)”, cu care bucureştenii şi, în general, românii înfrumuseţează ceea ce este urât, printr-o imensă prefăcătorie, în care toate fotografiile cu ţărani nu-i prezintă în zdrenţe, bolnavi şi epuizaţi, ci în porturi rafinate ale unor neveste de negustori sau boieri, care foloseau elementele straielor tradiţionale româneşti în semn de nobleţe şi transmitea, prin fotografii, o imagine idilică despre România, de care vesticii s-ar părea că aveau nevoie.
*
L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Ţărani români; colecţia A Bellu.
*
Interesat de tot şi de toate, André Bellesort străbătea meleagurile româneşti, cu lungi popasuri prin Moldova, pe la Piatra Neamţ, Buhuşi, Iaşi, pe la Galaţi, ba chiar şi prin Moldova, discuta cu liderii ţări, începând cu regele, cu Brătianu, cu Kalinderu, cu Petre Carp, ba chiar şi cu ţăranii întâlniţi în cale, adunând mărturii ale unei adevărate istorii obşteşti a românilor, dar de care, noi, descendenţii „coloanelor de coloni ai lui Traian”, nu am avut niciodată nevoie.
