Apogeul buzincurismului la români!

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

Buzincurismul sau, cu un termen mai vechi, pupincurismul are tradiţie veche la români, dar apogeul lui s-a atins în perioada interbelică, atunci când fostul episcop de Caransebeş, antiunionist declarat („Să îndrăznească să intre valahii în Ardeal şi o să-i alung miruindu-i în capete cu cârja mea de arhipăstor!”), devenise ţinta celei mai deşănţate idolatrii, în cadrul unui cult al personalităţii faţă de care cel din vremea lui Ceauşescu este chiar rezonabil. În general, ierarhia bisericească presupune şi osanale, dar să-l compari pe Miron Cristea cu Eminescu, aflându-i şi un plus de românism lui Cristea, e prea de tot.

Mihai Eminescu şi Patriarhul Miron

Mihai Eminescu, geniul neîntrecut al Neamului românesc, trăieşte mereu printre noi. El prin aceasta este etern, pentru că lucrează de-a pururi, strălucind pe firmamentul idealului celui mai înalt şi inspirând conştiinţele cele mai alese ale Naţiei.

Iată una din aceste conştiinţe inspirate, în slujba Bisericii şi a Neamului: e Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron. E Patriarh al vârstei, e Patriarh al credinţei, e Patriarh al vremii vremuite, e Patriarh al sufletului inspirat de la întreaga vigoare a Neamului românesc şi de la geniul naţional, Eminescu, acela care a rostit cuvintele că Biserica Ortodoxă Română este „maica” poporului român. Din sate izvorăşte minunata viaţă a Patriarhului Miron şi ea este închinată, dintru început, suferinţei pentru Neam şi unităţii de Neam.

Întocmai aşa, pentru ridicarea din împilare, a fost suferinţa lui Mihai Eminescu, din prima clipă, când a văzut lumina zilei la Ipoteşti. Luceafărul literaturii Românilor a însemnat în chip poetic drumul pătimirii şi visul dezrobirii.

Bărbatul care a văzut aievea şi întrupează, mai deplin decât toţi, astăzi, destinele bisericeşti şi naţionale, mâna dreaptă a M. S. Regelui Carol II, este Prea Fericitul nostru Patriarh Miron.

Răsărit într-un sat de munte, în 1868, este diacon în 1900, Episcop în vremurile grele din 1910, Mitropolit Primat în 1920, Patriarh în 1925, Prim-Sfetnic al M. S. Regelui, astăzi: iată, pe scurt, biografia-minune, spre binele poporului român, a Înalt Prea Sfinţitului Miron Cristea, cel pururea inspirat din gândurile lui Eminescu.

În 1868, la naşterea Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu avea 18 ani jumătate şi înfăţişa toată simţirea Românilor de pretutindeni, aşa după cum astăzi Patriarhul Miron reprezintă, albit de vreme şi de griji, toată vistieria darurilor cu care este înzestrat poporul român. Atunci, în preajma anului de naştere al Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu era un pribeag, un cercetător prin ţinuturile robite, iar glasul lui duios răsuna din străinătate:

„Da! da! aş fi ferice, de-aş fi încă odată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine-zice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal”.

Nori de suspine îi apăsau inima greu, el colinda prin satele apropiate de Topliţa Română şi, ca cerbul de lângă izvoare, dorea unirea acestor ţinuturi cu Ipoteştii lui! Pe-o cale nevăzută, pe care cuvântul nostru n-o poate lămuri, ci numai degetul lui Dumnezeu o arată, melodia cântecului lui Eminescu s-a fixat în inima fiului de sătean din Topliţa, fiului lui Gheorghe Cristea. Tot cam atunci, în „Familia”, care apărea în ţara robită, nr. din 2 aprilie 1867, feciorul lui Gheorghe Eminovici din Ipoteşti scria, cu glas de profet şi de trâmbiţă:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”…

… Românie tare ca o stancă, peste care trec multe valuri; ţară iubită, care va ieşi la liman prin acel „vis de răzbunare”, prin triumful spadei; ţara sfântă, în care se vor ridica, apoi, în ora izbânzii marelui Rege Ferdinand, „altare” de mulţămire lui Dumnezeu, spre a putea striga cu toţii:

„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme de tărie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.

Noi credem că tânărul Ardelean a citit şi a lăcrimat citind aceste versuri, de îndată ce a luat în mână bucoavna, abecedarul! Nu putea găsi o îndrumare mai potrivită pentru lunga cale, anevoioasă, dar plină de roade şi de izbânzi, pe care a purces, de se găseşte astăzi Arhipăstorul întregului Neam românesc…

Tânărul Eminescu scria ode şi elegii, poezii sociale şi filosofice, romanţe şi cântece patriotice, cu răsunete de buciume şi arme, ca-n Psalmii versificaţi de Dosoftei… Citiţi toate acele compuneri geniale din tinereţe şi gândiţi-vă o clipă cum pregăteau ele sufletele din Ardeal, din Bucovina, din Basarabia, de pretutindeni… Şi nu uitaţi, când sărbătoriţi pe feciorul săteanului din coasta de dincolo, ardeleană, a Ceahlăului, că opera precisă a pribeagului Eminescu, în acel an 1868, noi n-o cunoaştem bine… E un an de frământare supremă pentru Eminescu. Culegea mereu literatură populară. Anonimă era acea poezie, anonimă apare opera geniului în acel an, dar Dumnezeu a scos din anonimatul maselor populare un fiu ales: pe Înalt Prea Sfinţitul Patriarh de astăzi”.

*

Întrerup aici dezgustătoarea blasfemie a preotului econom D. Furtună, profesor în Dorohoi. Cu lehamite.

ANECDOTE ISTORICE No Comments Oct 8

Legenda Liszt – Barbu, lăutarul

Legenda înseamnă substitutul nostru de memorie. Prefăcătoria de-a respectul, care ascunde, de fapt, o imensă şi neostoită trufie individuală. O probează şi această răstălmăcire a întâlnirii dintre Franz Liszt şi Nicolae Picu, în casa boierilor Hurmuzachi de la Cernauca, repovestită, cu deturnare de personaj, locul lui Picu fiind luat de Vasile Barbu, lăutarul, alt miracol al cântecului românesc, dar cu legendări în locaţii diferite: conacul lui Balş, în “Convorbiri literare” şi “Familia”, conacul lui Alecsandri de la Mirceşti, în “Tribuna” etc. Iar textul acestei legende, scris de Burada, avea să fie însuşit de o puzderie de autori, unul mai entuziast decât celălalt.

Iată şi plagiatele de mai târziu:

ANECDOTE ISTORICE No Comments Oct 7

Noi nu râdem, noi scrâşnim din dinţi

O neinspirată declaraţie a lui Ion Ghica, şeful guvernului român, care se visa un George Washington al României, a condus, la începutul anului 1867, la o risipă de satire scrise şi desenate, dar fără dram de umor, care să însenineze sufletele. De parcă noi, românii, în întreaga noastră istorie, nu am fi râs niciodată, ci doar am fi scrâşnit din dinţi, sau, cum formula Nicolae Labiş: “Eu nu zâmbesc, eu doar îmi arăt colţii!”.

Desene frumoase, dar texte plate, inexpresive. Cam aşa arăta “umorul” nostru de acum, un veac şi jumătate şi, din păcate, mai ales din ultimele decenii.

Umor de un veac juma' No Comments Oct 7

Întoarcerea vechilor cântece ale Basarabiei

Profesorul Petru Oloieru, scriind armonia unei piese vechi

În 27 martie 2018, în ziua Centenarului Unirii Basarabiei cu România, la Suceava se vor auzi pierdutele cântece ale Basarabiei, precum “Hora mazililor”, “Hora răzăşească”, “Basarabia”, “Congazul”, “Ostropăţul”, “Hora de la Orhei”, “Ca la Chişinău”, “Hotine, Hotine”, “Malul Nistrului”, “Ciocârlia”, “Păpuşoiul”, “Sârba lui Ciolac” şi aşa mai departe, până la vreo 60 de piese instrumentale şi vocale, cărora, de ceva vreme, profesorul Petru Oloieru le scrie armonia, întreg stocul de partituri pierdute, dar regăsite de noi, urmând să fie readus în contemporaneitate de trupa de muzică veche românească “Zicălaşii”. Melos românesc, viu între anii 1700-1926 (conform datărilor notaţiilor muzicale pe care le-au făcut străinii, dar de care ne vom folosi), cântecele Basarabiei au intrat în atenţia noastră pentru împlinirea unui vis, numit “Uniţi dintotdeauna. Prin cântec“, un vis de a cinsti Întregirea Neamului Românesc prin concerte cu muzica veche a provinciilor care s-au întors acasă în anul 1918. Ne vom împlini acest vis, cu partituri, neştiute de nimeni altcineva, pe pupitrele “Zicălaşilor”, şi, prin fonotecări video sau poate că şi printr-un concert al “Zicălaşilor” la Chişinău, pentru că avem de demonstrat că la temelia folclorului românesc, zonificat provincial în ultimul secol de şi de excese naţionaliste, dar mai ales de suficienţe “ştiinţifice”, stă melosul moldovenesc, inclusiv cel cult, adoptat cu grăbire de întreaga Transilvanie, de când fiecare “ardelean, copil de frunte” (versuri din “Hora Ardealului”, de Vasile Alecsandri, publicată, în 1848, de “Gazeta de Transilvania”), descoperea în compoziţiile lui Flechtenmacher, Caudella, Muzicescu (“verde-i bradul şi stejarul, / n-o mai fi cum vrea duşmanul” etc., cântec publicat în 1904) sau Mandicevschi, emblema spirituală a românismului ardelean, care se închega atunci. Iar dacă basarabeanul Gavriil Muzicescu a luat cântece ale Basarabiei şi le-a răspândit în întreg spaţiul românesc, acelaşi lucru făcându-l şi vestitele neamuri de lăutari basarabeni Dinicu, Basamac, Ciolacu, care şi-au urmat boierii moldoveni la Bucureşti, iată că vine vremea întoarcerii acasă a cântecelor Basarabiei, prin truda altui fiu al său, suceveanul Petru Oloieru.

Jurnalism No Comments Oct 6

„Barbu Lăutaru rivaliza cu Nicolae Picu”

Amănuntele despre lăutăria românească, pe care le găsesc prin publicistica franceză, îmi oferă prilejul de a lua în discuție diferența dintre muzica de la noi, din perioada feudală, și muzica medievală occidentală. În Moldova și în Valahia, deci în principatele dunărene, nu s-a cântat o muzică feudală nici măcar pe vremea lui Ștefan cel Mare (și am ascultat, notate de Jan z Lublina și de Joaquim Slutter, „Haiducii”, „Cucuruz cu frunza-s sus” – varianta din 1531, publicată de „Wittenberger Gesangbuch”, și „Romanesca” – piesă preclasică, adusă la Suceava, în 1476, de lăutarii veneției ai Mariei de Mangop, așa cum lăutarii nevestei cercheze a lui Vasile Lupu aveau să aducă, mai târziu, „Cântecul Voievodesei Lupu”). Muzica din spațiul vechi românesc era de tip „lätar” (instrumentală) și de tip „daina” (vocală), termeni folosiți în perioada civilizațiilor primordiale, polară și boreală, „lätar” folosind, conform mărturiei lui Pindar, preluată și de Herodot, vioara, naiul și cobza, instrumente care se păstrează, în alcătuirea orchestrelor de lăutari, pe teritorii românești, până pe la anul 1900, deși termenii „lätar” și „daina” supraviețuiesc nealterați doar în limbile scandinave și baltice, la noi apărund lăutarul și muzica lăutărească, precum și doina (care păstrează, uneori, pe refrene, câte un „na, daina, daina, daina”).

Muzica feudală ca atare, răspândită și cultivată doar în occident, unde se foloseau fluiere, flaute și alăute, înseamnă o creație cultă a succesiunii vremurilor. Se compunea în catedrale, notându-se pe „tabularia” (cu referințele clapelor de orgă – Dimitrie Cantemir avea să folosească, pentru notele muzicale turcești, griful instrumentelor cu coarde, precum rockerii de astăzi), iar muzica respectivă se cânta și la curțile regale, și la cele nobiliare, fără să însemne, precum la noi, un „dat inițial”, cum zicea René Guenon, ci o noutate creativă, o făptuire stilistică distinctă. De asta diferă atât de mult muzica veche a românilor de cea a occidentalilor, cunoscută drept „medievală”.

Din mărturiile franceze, în afară de partituri ale unor cântece vechi românești, tipărite la Paris pentru uzul domnișoarelor educate, aflăm amănunte interesante, multe știute și la noi, dar și o bogată iconografie lăutărească.

„Acest Barbu Lăutaru (1775-1856), care a fost, timp de o jumătate de secol, Lăutarul Moldovei, pe care Alecsandri l-a eternizat și despre care Franz Liszt („Rapsodia maghiară” și „Rapsodia română” sunt inspirate de muzica lui Barbu Lăutaru și a lui Nicolae Picu – n. n.), spunea că „a fost înconjurat, în timpul vieții sale, de o mare adulație, mărturisită cu entuziasm chiar și de Paganini”. Deja în 1814, taraful său (un mic ansamblu de viori, nai și cobză), adunând muzicieni renumiți, precum Angheluță și Suceavă (amândoi din Suceava și menționați și de Ubicini – n. n.), avea loc și pe scena Teatrului Mare din Iași, unde, mai târziu, Franz Liszt, aflat în turneu, avea să întâlnească, la curtea unui boier, în 1856, această adevărată orchestră. Barbu Lăutaru rivaliza, în virtuozitate, cu Nicolae Picu, relatează mărturiile vremii” (Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112).

Études tsiganes, Paris, 1994: Orchestra boierului Jean Golescu

În 1830, boierul Jean Golescu înființase, din robii săi țigani, o orchestră de muzică clasică.

În 1845-1855, de notorietate se bucurau taraful lui Dumitrachi, precum și cel al lui Vlad și George Ochi-Albi, condus, mai târziu, de Ionică Ochialbi și eternizat de Theodor Aman.

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

În 29 decembrie 1893, la nunta viitorului rege Ferdinand, a cântat banda lui Cistache Ciolacu, aceeași trupă de lăutari fiind angajată, în 3/15 noiembrie 1894, să cânte la nunta de argint a regelui Carol I.