„Icoana” reală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Ştirea despre descoperirea unui „chip al lui Ştefan cel Mare” în biserica romano-catolică din Przemiśl, publicată, fără reveniri, în gazetele transilvane „Foaia diecezană” (Anul XXXIV, Nr. 10, Caransebeş 10/23 martie 1919) şi „Unirea” (Anul XXIX, Nr. 56, sâmbătă 15 martie 1919, p. 3), nu ar fi avut prea multă crezare, în faţa mea, dacă nu aş fi ştiut că în bătăliile cumplite din 1914 şi 1915, Przemiśl a fost apărat de năvala ruşilor de către 44.000 de ostaşi, toţi bănăţeni, ardeleni şi bucovineni (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 62, joi 19 martie / 1 aprilie 1915), iar ostaşii, în vreme de asediu, au obiceiul de a intra des prin biserici, ca să aprindă câte o lumânare şi ca să se roage. Prin urmare, este de presupus că „românii austriaci”, cum obişnuiau să se „intituleze”, ca să se deosebească, în plan superior, de „regăţeni”, şi mai ales vreun intelectual dintre ei a descoperit „icoana” care îl „reprezintă în mărime naturală pe Ştefan cel Mare. Icoana se află în dreapta bisericii, la intrare, şi poartă inscripţia următoare „Stehnanus Magnus dux Valachorum anno Domini 1494”. O icoană nu putea fi, dar un portret, da.

E greu de identificat provenienţa ştirii, pentru că „acolo au fost honvezii (miliţienii) noştri bin Banat, întreaga divizie de la Vârşeţ, batalioanele de la Lugoj, Orşova şi Oraviţa, de la Arad, din Sătmar, miliţienii austrieci din Bucovina, tot români, şi artilerie din Banat, pe lângă artileria din Viena şi Galiţia… Între cei împresuraţi se aflau vice-colonelul Petru Babeu, severul căpitan de honvezi din Lugoj, Silviu Bordan… căpitanul Petru Jucu, unul din cei mai populari şi mai iubiţi ofiţeri ai garnizoanei… directorul de bancă Emil Comşa, a cărui tânără soţie dase, acasă, naştere primului copil… Dr. Cori Papp şi Dr. Bojincă din Ticvani, apoi preotul militar Rista, profesorii Ales. Maroşan, Tudor Bujor şi I. Brăteanu din Bucovina, farmaciştii Muntean şi Erdely, apoi Dr. Popovici, A. F. Lugojan, Ioanovici, Ionescu, Marian, Meza Ciosa… N-avem sat în Banat care să nu-şi fi avut fii în Przemysl” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 59, duminică 15/28 martie 1915). Oricum, cineva a identificat acel portret, care înseamnă altceva decât fresca din biserica franciscană din Przemyśl, care înfăţişează moartea a cinci călugări franciscani, uciși de soldații lui Ştefan cel Mare, în piața din faţa primăriei din Przemyśl, în 20 iulie 1495, zi în care şi biserica a fost dată pradă focului. În frescă, Ştefan cel Mare este „Stephanum Schismaticum Valachorum Palatinum infensissimum catolicorum hostem”, deci „trădător al Palatinului” şi „duşman al catolicismului”, în 20 iulie 1495. Şi-atunci, cum se poate explica prezenţa unui tablou, în biserica pe care avea să o ardă peste doar un an, în 1494?

În 1494, Ştefan fusese invitat la reuniunea de la Levočza, unde regele Poloniei, Jan Olbracht, electorul de Brandenburg, Jan Cicero, regele Ungariei și cehul Władysław Jagiellończyk plănuiau o concentrare a forţelor, pentru izgonirea turcilor din Europa. Probabil toţi au făcut haz pe seama voievodului „schismaticum”, dar care, în mod inexplicabil pentru poloni, a primit informații, presupunând-se că de la unguri, că obiectivul real al expediției poloneze ar fi fost nu izgonirea turcilor și recuperarea porturile de la Marea Neagră, ci înlăturarea Muşatinului de pe tronul Moldovei, pe care ar fi urmat să urce prințul polonez Zygmunt. Să facă parte, oare, „icoana” din 1494, din strategia de păcălire a „Schismaticum Valachorum”-ului de către cei patru lideri militari catolici? În fond, tablourile lui Jan Olbracht, Jan Cicero şi al lui Władysław Jagiellończyk încă există, dar nici ele în biserica în care au fost puse, în toamna anului 1494, ci doar prin cărţi vechi, reproduse după portretele originale.

Menţionat în Cronica lui Nestor (1100) ca fiind atestat documentar în anul 981, Przemyśl are, în faţa Primăriei (Ratusz), o biserică romano-catolică, cu temelia aşezată de călugării dominicani, încă din anul 1412, ridicată la rang de catedrală în 1460, dar încă neterminată în 1495, când au ars-o oştenii lui Ştefan cel Mare, în expediţia de represalii pentru trădarea lui Jan Olbracht (şi nu invers, cum spune inscripţia de pe fresca fotografiată şi răspândită în spaţiul polonez de fotograful P. Jaroszczak), reconstrucţia durând până în anul 1571.

După o lungă discuţie, în biroul meu, cu cernăuţeanul Vasile Hostiuc, din Mahala, care a făcut primele cercetări în Przemyśl, cu un entuziasm evlavios faţă de identitatea noastră naţională, înţeleg că un bun cunoscător al Catedralei, domnul Janek, lider al epitropilor, ne-ar fi indicat o nouă pistă, muzeele, iar în cazul în care nu vom găsi nici în muzee portretul căutat, înseamnă că tabloul „Stehnanus Magnus dux Valachorum anno Domini 1494” ori a ars, în vremea ultimului război mondial, ori a fost luat din biserică „de comunişti sau de alţi tâlhari”. Înclin să cred în a doua variantă, pentru că am văzut, pe cale virtuală, multe opere de artă medievală, ridicate de comuniştii polonezi din Catedrala din Przemyśl, expuse frumos în modernul Muzeum Narodowe Ziemi Przemyskiej (Muzeul Național din regiunea Przemyśl – la o primă testare, s-ar părea că nu este nici acolo), instituţie cu care va trebui să luăm cât mai urgent legătura, măcar pentru a căuta răspunsuri, pentru că proprietarul de astăzi al tabloului din 1494 ar putea beneficia de un adevărat pelerinaj al românilor, câteva milioane anual, dacă singurul tablou, şi încă în mărime naturală, al lui Stefan III Mołdawski, Stefan III Wielki, făcut în timpul vieţii voievodului, ar fi expus undeva, în lume.

De ce mă interesează portretul lui Ştefan cel Mare din 1494, când avem atâtea şi atâtea închipuiri (portretele de pe frescele mănăstirilor sunt făcute în vremea lui Petru Rareş, deci nici unul în timpul vieţii lui Ştefan şi duc mai curând spre asemănări cu Rareş, decât cu Bogdan, care, conform veneţianului Matteo Murriano, îi semăna întru totul magnificului său părinte), unele chiar penibile, apogeul penibilului atingându-l statuia ecvestră de la Iaşi, care este, de fapt, cea a unui voievod polon. Şi polonezii comandaseră o statuie, la acelaşi atelier şi, cum au sosit primii ca să-şi ridice „marfa”, au ales, între cele două statui, pe cea cu un călăreţ mai chipeş, cealaltă rămânându-ne nouă, românilor, care ne mulţumim, dintotdeauna cu orice. Iar eu, şi ca român, şi ca păşitor pe Calea lui Iisus, tare-mi doresc „icoana” reală a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pentru închinările mele cu mintea şi cu sufletul.

Bogdan-Vlad, fiul lui Ştefan cel Mare, finul lui Vlad Ţepeş, pe o frescă din biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi

Închipuire de Károly Pap de Szathmár

Fals grosolan (statuia unui mărunt voievod polon), de I. Martin şi Emmanuel Fremiet

Aşa vă place Istoria? No Comments Dec 2

Cum te poţi teleporta prin vremuri (I)

E ciudat şi interesant să poţi călători în timp, să te aşezi la masă cu exemplarele publicaţiei „Gazette” în faţă şi să începi să le răsfoieşti, de parcă ai căuta amintiri din viitor despre patria naşterii tale de atunci. Este mult mai uşor să-ţi domoleşti curiozităţile răsfoind o carte de istorie a românilor, unde cronica anilor este făcută precis, chirurgical, dar, în cazul acesta, ţi-ar lipsi inefabilul prezentului continuu şi nu ai putea auzi taraful din fruntea cavaleriei moldoveneşti, la ocuparea, fără luptă, a cetăţii Oradea Mare, cântând „Haiducky”, taman ca la Krakowia, în 1502, când solii moldoveneşti participau la ceremoniile de depunere a jurământului de către regele Alexandru. Eu ştiu cum te poţi teleporta prin vremuri (o să te învăţ, Răzvan Mitoceanu, să ajungi, aşa cum visezi, la curtea boierului Kapri din Iacobeşti, în verile anilor 1908 şi 1909, ca să-i poţi asculta pe lăutarii bucovineni, chiar dacă presupun că deja ştii singur cum să o faci) şi, pentru că nu refuz tovarăşi de drumeţie, voi semăna troscotul vestitor de drum lung de-a curmezişul veacurilor:

1631, aprilie 10: „Ambasadorul lui Rakotzy, care a fost trimis de domnul său, la marele Sultan, să-i ducă tributul celor zece mii de paiete, pe care i l-a plătit anual, şi să solicite un cât mai mare ajutor, să trimită o armată în Ungaria, pentru a se opune ameninţărilor Împăratului, susţinând că, fără asistenţă militară, nu va putea apăra singur Transilvania, dar, la fel, şi Moldova şi Valahia se vor pierde. Ceea ce îngrijorează este vestea care vine de la Curtea Imperială, care afectează pacea Transilvaniei” (Gazette, De Constantinople, le 10 Avril 1631).

1631, mai 24: „Marele sultan a publicat comunicatul său despre războiul întreprins împotriva Regelui Persiei. S-a subliniat, cu privire la această incursiune, că a fost cucerit oraşul Dillé, care înseamnă un bastion important pentru turci, în acele părţi, şi că nu au fost deloc temperate neliniştile transilvănenilor din Ungaria, în urma disputei dintre Palatin şi Rakotzy. Se vorbeşte de schimbarea marelui Vizir, pentru că s-a compromis într-atât, încât nimeni nu vrea să mai lupte sub conducerea lui… Ambasadorul Prinţului Transilvaniei a primit însărcinări noi de la Begler-beiul Europei, de a se îndrepta, cu toate forţele şi cât mai repede, Prinţul împotriva Împăratului, la primul semnal al Paşei din Buda. El nu mai este în puterea Împăratului, acest război continuând, așa cum se întâmplă în Ungaria, pentru că este întreţinut din Italia” (Gazette, De Constantinople, le 24 May 1631).

1631, iunie 11: „Ambasadorul Transilvaniei nu prea are încredere în pacea dintre Împărat şi Rakotzy, stăpânul său, și ar avea toate motivele să se îndoiască de ea, odată cu impulsul pe care rezidentul Împăratului îl va da Caimacanului, printr-o audiență expresă. Marele Sultan nu ar suporta noile condiţii ale acestei păci, dacă nu ar fi capcanele pe care persanii continuă să le întindă” (Gazette, De Constantinople, le 11 Juin 1631).

1631, iunie 14: „Paşa din Bosnia şi-a dat avizul pentru o mare bătălie între turci şi croaţi, care nu sunt de acord cu decizia Sultanului de a menţine pacea încheiată între Stăpânul şi Prinţul Transilvaniei. Toată mângâierea marelui Sultan va fi dată de putinţa recuceririi Babilonului” (Gazette, De Constantinople, le 14 Juin 1631).

1631, august 6, Viena: „Un ceauşr turc a sosit aici pentru a se plânge că ungurii din Trasilvania (nu se mai foloseşte, pentru Transilvania, denumirea românească, ci germanicul Sibenbour – n. n.) au atacat, cu scopul de a tăia cât mai multe capete de turci, care au vrut să împiedice distrugerea uneia dintre cetăţile lor. Subiectul diferendului dintre Rakotzy, Ştefan Betlem şi David Solmy, cumnatul lui, din pricina urări a lui Solymi în sănătatea Împăratului, la o petrecere la care a participat şi Rakotzy, a atras atenţia tuturor şi a Marelui Sultan” (Gazette, De Vienne, le 6 Aoust 1631).

Aşa vă place Istoria? No Comments Nov 30

Piramide din Egipt, în bisericile Bucovinei

Imagine preluată din Satellite Image Giza, Egypt; Satellite Imaging Corporation

Fără să fi avut posibilităţile NASA de a fotografia piramidele Egiptului din satelit, zugravii bisericilor mănăstirilor Bucovinei au prezentat imagistica lor din două perspective cereşti, cea a axei solstiţiale (crucea dreaptă, cu perimetrul rombului) şi cea a axei echinocţiale (crucea oblică, cu perimetrul pătratului), în ambele sugestii iconografice subliniind perspectivele, prin dispunerea romburilor (crucea solstiţială dreaptă, pe axa celestă) şi a pătratelor (crucea echinocţială oblică, pe axa existenţială), ba, mai mult, sugerând şi dubla natură a vieţii, sacră şi pământească, prin suprapunerea crucilor (perimetrelor), deci prin sugestia „logodnei cosmice”, în imaginea de pe bolţi, cea care devine suport pentru Mântuitor, ca fiu al Tatălui Ceresc (rombul, crucea dreaptă) şi al Mamei Glii (pătratul, crucea oblică). Şi, pentru că rombul şi crucea dreaptă simbolizau totemic eternitatea cerescului, iar pătratul şi crucea oblică, vremelnicia pământească, dispunerile s-au făcut drept coloană celestă (coloana infinitului) şi drept temelie pământească, romburile „urcând spre cer”, în interiorul bisericilor, iar pătratele fiind zugrăvite la temelie, şi afară, dar şi în interior. De ce şi în interior? Pentru că în afară, cum susţinea şi Lao Tse, este forma sau „deşertul”, cum defineau conceptul egiptenii, iar înăuntru, plinul (cum îl numeau şi egiptenii), care ia forma vasului, adică Sinele Universal, care ia forma Sinelui Particular, „amândouă locuind în grota inimii” (sugestia dublei naturi, de pe bolţi, prin suprapunerea rombului şi pătratului, inclusiv a celor două cruci), prezenţa vremelnicului pământesc (pătratul, dar tot la temelie), simbolizând iniţierea totemică.

Înşiruirea piramidei, pozată de NASA pe axa solstiţială

Acelaşi simbol, la temelia picturilor din bisericile Bucovinei

Zugravii bisericilor mănăstirilor bucovinene au preluat această simbolistică de pe prima carte religioasă a omenirii, în totalitate totemică, pe care o reprezintă oul încondeiat, păstrat ca atare doar de o parte dintre populaţiile est-europene şi, mai ales, de români şi de slavi (aceştia din urmă au transpus floral simbolistica drept-liniară a datului iniţial, pe care numai noi, românii, îl mai numim ca atare, adică Datină). Construcţiile bisericeşti, care se individualizează din „cortul lui Dumnezeu”, cum numeau vechii evrei templele, preluau simbolistica oului încondeiat (scris, cum îl numesc slavii), a „Oului Cosmic”, deci a conceptului cosmic pentru începutul şi sfârşitul (în sensul delimitării cunoaşterii, pentru că vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea – am exemplificat cu citate din cele mai vechi cărţi sacre scrise ale omenirii în capitolele anterioare ale cărţii „Datina, Biblia Românilor”, pe care o rescriu doar pentru a fi mai explicit, inclusiv prin adaosuri de argumente).

Ca să pot demonstra cele spuse până aici, mă folosesc de două imagini, preluate de pe net, „Pyramids at Giza, Egypt; NASA Eart Observatory” şi „Satellite Image Giza, Egypt; Satellite Imaging Corporation”, imagini care prezintă piramidele de la Giza fotografiate, din satelit, dar din două perspective; cea a crucii drepte, cu perimetrul rombului, şi cea a crucii oblice, cu perimetrul pătratului, deci din perspective solstiţială şi echinocţială.

Preluată din Pyramids at Giza, Egypt: NASA Eart Observatory, fotografie de pe axa echinocţială

Ştie toată lumea că fiecare piramidă îl „înveşniceşte” pe un anumit Fiu al Cerului, pe un anumit osiris (cum s-au numit până la Rhameses al II-lea) sau faraon (cum s-a numit după Rhamses al II-lea), pe un anumit Ra pământesc; dar se şie, de asemenea, că în interiorul piramidelor, ca şi în bisericile mănăstirilor bucovinene, ca şi pe ouăle încondeiate, există înşiruiri de romburi pe verticală şi înşiruiri de pătrate pe orizontală, delimitând sau poziţionând „icoane”, deci secvenţe de comportament uman, în căutare de identitate cosmică). Există o explicaţie şi pentru aceste înşiruiri, formulată şi în „Upanishade”, şi în „Vendidad” (legile), Sfântul Cer mărturisindu-i Marelui Păstor (îmcepând cu Enlil al Muntelui, Osiris, Spitama Zarathustra şi aşa mai departe, până la Iisus Hristos) că a făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4), deci şi „horirea existenţială”, pe axa pământească, orizontală, şi „horirea cosmică”, pe axa trecerii din părinţi în zei, verticală, însumează neprecizat individualităţile, le înşiruieşte, le poziţionează. Iar dacă pe Crucea Sfântului Cer (crucea dreaptă, cu perimetru rombul), axa existenţială (cea orizontală, numită şi echinocţială în ceremoniile totemice primordiale) este delimitată de Răsărit şi Apus, axa cosmică (cea verticală, coloana celestă, numită şi solstiţială, în ceremoniile totemice, inclusiv prin cântece şi hore) nu are delimitări, ci doar o sosire (naştere) din Pytr Yana (Calea Părinţilor) şi o plecare (ascendenţă spre veşnicia din care ne-am desprins) prin Deva Yana (Calea Zeilor), continuitatea aceasta, translaţia părinţilor în zei venind, ca sugestie totemică primordială, din „urcarea părinţilor în cer” (înmormântările prin… păsări, după aşezarea trupurilor pe stânci înalte ale munţilor sau prin incinerare, „urcarea” săvârşindu-se prin fum).

Înşiruirea piramidelor din fotografie

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

Cărţile vechi religioase vorbeau despre dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire” în Mundaka-Upanishad, II, 5, 38), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră” în Katha-Upanishad, 1, p. 31), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc, în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi” (Prashna-Upanidhad, 2, p 40)) sau „cruce, trupului stricăcioasă” (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16) săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere” (Katha-Upanishad, III, 13, 13), iar „Fiinţa este Sinele” (Katha-Upanishad, V, 7, 22); „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni” (Isa Upanishads, 6, 1); „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii” (Kena-Upanishad, în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21).

Suprapunerea piramidei fotografiată de pe cele două axe, solstiţială şi echinocţială

Acelaşi simbol, pe cupole de biserici bucovinene

Acelaşi simbol, desenat din crucile pătratului şi al rombului, la Moldoviţa

Iisus Hristos a predicat despre dubla natură, vremelnică şi divină, a fiinţei omeneşti, inclusiv prin încredinţarea rugăciunii „Tatăl Nostru” (tradus aşa, deşi aramaicul „Anu Yahve” înseamnă „Tatăl Ceresc”), dar, deşi Iisus este Calea spre Tatăl Nostru, disputele religioase creştine s-au soldat, în timp, cu recunoaşterea unei duble naturi doar pentru Iisus, iar mai târziu şi pentru anumiţi oameni, şi pentru anumite oseminte, prin proclamări de sfinţenie în pâcloasa lume a necunoaşterii şi a bigotismului. De fapt, dacă privim cu atenţie şi cu sufletul înfăţişările de pe cupolele bisericilor mănăstirilor din Bucovina, trăim sentimentul că pe dubla natură a fiinţelor umane se reazemă dumnezeirea Fiului ce ne-a fost trimis, Mântuitorul nostru în fiecare clipă şi pentru totdeauna.

Acelaşi simbol, pe cupolele ouălor încondeiate

Fotografiile sunt realizate de Victor T. Rusu

Demersul meu nu este unul teologic şi nici nu este nevoie să fie, de vreme ce primul om modern al omenirii, Hippo Augustin – cum îl numea Lev Tolstoi, a înţeles şi a probat că „religia pe care acum o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii” democratizând cunoaşterea, în tentativa instaurării armoniei universale şi pe pământ. Eu doar vreau să semnalez faptul că simbolistica totemică ancestrală nu este drept-liniară, cum o numeau René Guenon sau Lucian Blaga, ci tridimensională, deşi reprezentată în planuri drept-liniare. Argumentul tridimensionalităţii simbolurilor sacre îl reprezintă piramidele Egiptului, toate desenate drept-liniar pe suprafeţele pereţilor bisericilor mănăstirilor din Bucovina, dar şi pe ouăle încondeiate. Nu iau în discuţie ţesăturile, cusăturile, ciopliturile în lemn şi alte produse artizanale pentru că ele nu fac decât să preia, fără iniţieri, simbolurile sacre din spaţiul bisericesc, toate aparţinând, de fapt „Oului Cosmic”, deci primei cărţi religioase a omenirii, în totalitate totemică.

RELIGIA FURATĂ No Comments Nov 30

„O pădure imensă, întunecată, în Bucovina”

Codrul Cozminului – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Deşi nu mai caut de multă vreme dovezi că nordul Moldovei se numea Bucovina şi în Moldova, până la reforma administrativă a Lui Alexandru cel Bun, dar şi în documentele cancelarie poloneze (tratatul de la Lublau este mai mult decât convingător), în cronicile vechi (Dlugosz, Kromer, Bielski etc.), dar şi în mentalul colectiv al polonezilor, numele de Bucovina, dat ţinutului şi nu pădurii (în vremea lui Ştefan cel Mare, 80% din Moldova era împădurită), văd că s-a răspândit şi în Europa, cu mult înainte de ocuparea ţinutului de către austrieci. De pildă, în 1739, publicaţia franceză „Gazette” din 19 septembrie 1739, număr care începe cu o corespondenţă din 19 august 1739, expediată din Petersburg, şi continuă cu o alta, expediată în 26 august 1739, din Varşovia, se menţionează, după ce se relatează că, după cum o confirmă ultimele ştiri, la Kaminieck nu pot fi întâlnite ca ocupanţi nici corpuri de armată ruseşti, nici tătare, şi că localnicii, care credeau că trupe străine nu aveau să sosească curând, au început să se întoarcă la locuinţele lor … Bucovina, şi iată cum:

„De când lupta, desfăşurată aproape de Bucovina, între un detaşament al armatei Sultanului din Cetatea Albă şi cazaci din cel al Contelui Munich, tătarii au atacat două mii de cazaci într-un asalt tăios şi pierderile au fost considerabile de o parte şi de alta. Armata otomană, comandată de Seraskierul (purtătorul sigiliului, deci împuternicitul – n. n.) din Bender, s-a adunat la Hotin şi se spune că Sraskierul este hotărât să-l urmărească pe contele Munich în Moldova” (p. 458).

Vi se pare că ştirea aceasta, care se referă la perioada premergătoare cumplitei invazii ruseşti, condusă de Munich, se referă cu „prés de Bukowina” la pădurea de fag („forêt de hêtres”) din nordul Moldovei şi nu la ţinutul împădurit ca atare?

Colecţia „Gazette” pe 1739 se găseşte adunată în „Recueil des nouvelles ordinaires et extraordinaires, relations et recits des choses avenues, tant en ce royaume qu’ailleurs, pendant l’année ,mil sept cent trente-neuf!, Paris, 1739. p 458,

Julien Ursin Niemcewicz, lituanian, născut în 1767, afirmat în cultura franceză mai ales ca dramaturg şi romancier, ar putea fi ignorat, din perspectiva dovezilor despre folosirea denumirii Bucovina în cancelaria şi în cronicile polone, cu mult înainte de ocuparea nordului moldav, din moment ce publică „La vieille Pologne: album historique et poétique, composé de chants et de légendes” (titlu în ediţia franceză din 1833), la Varşovia, în 1819, când Bucovina deja intrase sub administraţie polonă. Şi totuşi, într-un poem al său (p. 124), Niemcewicz, folosind informaţiile din vechii cronicari polonezi, cei din care preiau date şi cronicarii noştri, face distincţie între pădurea de fag de la Cozmin şi Bucovina. Zice poetul: