Piramide din Egipt, în bisericile Bucovinei
*
Fără să fi avut posibilităţile NASA de a fotografia piramidele Egiptului din satelit, zugravii bisericilor mănăstirilor Bucovinei au prezentat imagistica lor din două perspective cereşti, cea a axei solstiţiale (crucea dreaptă, cu perimetrul rombului) şi cea a axei echinocţiale (crucea oblică, cu perimetrul pătratului), în ambele sugestii iconografice subliniind perspectivele, prin dispunerea romburilor (crucea solstiţială dreaptă, pe axa celestă) şi a pătratelor (crucea echinocţială oblică, pe axa existenţială), ba, mai mult, sugerând şi dubla natură a vieţii, sacră şi pământească, prin suprapunerea crucilor (perimetrelor), deci prin sugestia „logodnei cosmice”, în imaginea de pe bolţi, cea care devine suport pentru Mântuitor, ca fiu al Tatălui Ceresc (rombul, crucea dreaptă) şi al Mamei Glii (pătratul, crucea oblică). Şi, pentru că rombul şi crucea dreaptă simbolizau totemic eternitatea cerescului, iar pătratul şi crucea oblică, vremelnicia pământească, dispunerile s-au făcut drept coloană celestă (coloana infinitului) şi drept temelie pământească, romburile „urcând spre cer”, în interiorul bisericilor, iar pătratele fiind zugrăvite la temelie, şi afară, dar şi în interior. De ce şi în interior? Pentru că în afară, cum susţinea şi Lao Tse, este forma sau „deşertul”, cum defineau conceptul egiptenii, iar înăuntru, plinul (cum îl numeau şi egiptenii), care ia forma vasului, adică Sinele Universal, care ia forma Sinelui Particular, „amândouă locuind în grota inimii” (sugestia dublei naturi, de pe bolţi, prin suprapunerea rombului şi pătratului, inclusiv a celor două cruci), prezenţa vremelnicului pământesc (pătratul, dar tot la temelie), simbolizând iniţierea totemică.
Zugravii bisericilor mănăstirilor bucovinene au preluat această simbolistică de pe prima carte religioasă a omenirii, în totalitate totemică, pe care o reprezintă oul încondeiat, păstrat ca atare doar de o parte dintre populaţiile est-europene şi, mai ales, de români şi de slavi (aceştia din urmă au transpus floral simbolistica drept-liniară a datului iniţial, pe care numai noi, românii, îl mai numim ca atare, adică Datină). Construcţiile bisericeşti, care se individualizează din „cortul lui Dumnezeu”, cum numeau vechii evrei templele, preluau simbolistica oului încondeiat (scris, cum îl numesc slavii), a „Oului Cosmic”, deci a conceptului cosmic pentru începutul şi sfârşitul (în sensul delimitării cunoaşterii, pentru că vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea – am exemplificat cu citate din cele mai vechi cărţi sacre scrise ale omenirii în capitolele anterioare ale cărţii „Datina, Biblia Românilor”, pe care o rescriu doar pentru a fi mai explicit, inclusiv prin adaosuri de argumente).
Ca să pot demonstra cele spuse până aici, mă folosesc de două imagini, preluate de pe net, „Pyramids at Giza, Egypt; NASA Eart Observatory” şi „Satellite Image Giza, Egypt; Satellite Imaging Corporation”, imagini care prezintă piramidele de la Giza fotografiate, din satelit, dar din două perspective; cea a crucii drepte, cu perimetrul rombului, şi cea a crucii oblice, cu perimetrul pătratului, deci din perspective solstiţială şi echinocţială.
Ştie toată lumea că fiecare piramidă îl „înveşniceşte” pe un anumit Fiu al Cerului, pe un anumit osiris (cum s-au numit până la Rhameses al II-lea) sau faraon (cum s-a numit după Rhamses al II-lea), pe un anumit Ra pământesc; dar se şie, de asemenea, că în interiorul piramidelor, ca şi în bisericile mănăstirilor bucovinene, ca şi pe ouăle încondeiate, există înşiruiri de romburi pe verticală şi înşiruiri de pătrate pe orizontală, delimitând sau poziţionând „icoane”, deci secvenţe de comportament uman, în căutare de identitate cosmică). Există o explicaţie şi pentru aceste înşiruiri, formulată şi în „Upanishade”, şi în „Vendidad” (legile), Sfântul Cer mărturisindu-i Marelui Păstor (îmcepând cu Enlil al Muntelui, Osiris, Spitama Zarathustra şi aşa mai departe, până la Iisus Hristos) că a făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4), deci şi „horirea existenţială”, pe axa pământească, orizontală, şi „horirea cosmică”, pe axa trecerii din părinţi în zei, verticală, însumează neprecizat individualităţile, le înşiruieşte, le poziţionează. Iar dacă pe Crucea Sfântului Cer (crucea dreaptă, cu perimetru rombul), axa existenţială (cea orizontală, numită şi echinocţială în ceremoniile totemice primordiale) este delimitată de Răsărit şi Apus, axa cosmică (cea verticală, coloana celestă, numită şi solstiţială, în ceremoniile totemice, inclusiv prin cântece şi hore) nu are delimitări, ci doar o sosire (naştere) din Pytr Yana (Calea Părinţilor) şi o plecare (ascendenţă spre veşnicia din care ne-am desprins) prin Deva Yana (Calea Zeilor), continuitatea aceasta, translaţia părinţilor în zei venind, ca sugestie totemică primordială, din „urcarea părinţilor în cer” (înmormântările prin… păsări, după aşezarea trupurilor pe stânci înalte ale munţilor sau prin incinerare, „urcarea” săvârşindu-se prin fum).
*
*
Cărţile vechi religioase vorbeau despre dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire” în Mundaka-Upanishad, II, 5, 38), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră” în Katha-Upanishad, 1, p. 31), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc, în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi” (Prashna-Upanidhad, 2, p 40)) sau „cruce, trupului stricăcioasă” (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16) săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere” (Katha-Upanishad, III, 13, 13), iar „Fiinţa este Sinele” (Katha-Upanishad, V, 7, 22); „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni” (Isa Upanishads, 6, 1); „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii” (Kena-Upanishad, în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21).
*
Iisus Hristos a predicat despre dubla natură, vremelnică şi divină, a fiinţei omeneşti, inclusiv prin încredinţarea rugăciunii „Tatăl Nostru” (tradus aşa, deşi aramaicul „Anu Yahve” înseamnă „Tatăl Ceresc”), dar, deşi Iisus este Calea spre Tatăl Nostru, disputele religioase creştine s-au soldat, în timp, cu recunoaşterea unei duble naturi doar pentru Iisus, iar mai târziu şi pentru anumiţi oameni, şi pentru anumite oseminte, prin proclamări de sfinţenie în pâcloasa lume a necunoaşterii şi a bigotismului. De fapt, dacă privim cu atenţie şi cu sufletul înfăţişările de pe cupolele bisericilor mănăstirilor din Bucovina, trăim sentimentul că pe dubla natură a fiinţelor umane se reazemă dumnezeirea Fiului ce ne-a fost trimis, Mântuitorul nostru în fiecare clipă şi pentru totdeauna.
Demersul meu nu este unul teologic şi nici nu este nevoie să fie, de vreme ce primul om modern al omenirii, Hippo Augustin – cum îl numea Lev Tolstoi, a înţeles şi a probat că „religia pe care acum o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii” democratizând cunoaşterea, în tentativa instaurării armoniei universale şi pe pământ. Eu doar vreau să semnalez faptul că simbolistica totemică ancestrală nu este drept-liniară, cum o numeau René Guenon sau Lucian Blaga, ci tridimensională, deşi reprezentată în planuri drept-liniare. Argumentul tridimensionalităţii simbolurilor sacre îl reprezintă piramidele Egiptului, toate desenate drept-liniar pe suprafeţele pereţilor bisericilor mănăstirilor din Bucovina, dar şi pe ouăle încondeiate. Nu iau în discuţie ţesăturile, cusăturile, ciopliturile în lemn şi alte produse artizanale pentru că ele nu fac decât să preia, fără iniţieri, simbolurile sacre din spaţiul bisericesc, toate aparţinând, de fapt „Oului Cosmic”, deci primei cărţi religioase a omenirii, în totalitate totemică.