Căutând străbunii lui Răzvan Mitoceanu…

dau peste cel al… poetului Ioan Manole

Datorită prietenilor, care îşi doreau să afle cum se numeau locuitorii din satele lor de obârşie, în anii 1770-1774, am răsfoit, iarăşi, volumele ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I şi II, Chişinău 1975, copiind, cu transformarea buchiilor în litere, listele din Cotiujenii Hotinului – obârşia starostelui de zicălaşi Petru Oloieru – şi Mileanca Botoşanilor, obârşia paternă a muzicianului Răzvan Mitoceanu. Numai că, până în 1774, nici un Mitoceanu nu se mutase încă la Mileanca (Nistrean, mai mulţi), aşa că va trebui să-l cătăm prin Basarabia. Şi-l vom găsi. În schimb, am dat de străbunul poetului Ioan Manole, pe nume… Ioan Manole, ruptaş, adică rupt de la biruri, numite rufeturi, pentru că făcea parte din nobilimea moldovenească. E drept, cu randul cel mai mic, numit în Bucovina şleahtic, dar rang boieresc, adică doveditor, cum zice Dimitrie Cantemir, de descendenţă din maramureşenii descălecători. O să mă ocup mai târziu de acest străbun al prietenului meu (documentele moşiilor Goilav, adunate şi publicate de Iorga, pot aduce amănunte surprinzătoare), dar stau şi cuget dacă nu ar fi bine să public, unul câte unul, recensământul populaţiei satelor dintre Carpaţi şi Nistru din anii 1770. Şi cum răspunsul nu poate fi decât unul singur, voi înfiinţa, îndată, rubrica “MOLDOVENII recenzaţi la 1770”, pe care o voi începe cu Cotiujenii lui Petrică Oloieru şi cu Mileanca lui Răzvan Mitoceanu şi Ioan Manole.

MOLDOVENII recenzaţi la 1770 No Comments Dec 21

SUNTEM MAGHIARI, SECUI SAU CENGĂI DIN BUCOVINA?

László Gergely Pál

De-a lungul istoriei, cei care sunt numiți, astăzi, secui din Bucovina, au figurat sub diferite denumiri. Regretatul scriitor Zsók Béla preciza că nu există o altă populație, care să fi fost amintită cu atâtea denumiri, ceea ce complică și mai mult cercetătorii, care se interesează de originea acestei mici populații. Și, ca să fie ceața mai densă, scriitorul Mikecs László numește cele nouă colonii, înființate de către maghiarii bucovineni în Transilvania, „ceangăi din Ardeal”.

Această mică populație, care s-a format în majoritate din refugiații Ardeleni în Moldova, și mai apoi sau stabilit în Bucovina, în perioada 1779-1859, au fost numiți în următoarele feluri (în paranteză, data apariției documentului):

– maghiari din Bucovina – Kis-Várday (1785), Batthyáni (1805), Kis (1824), Bíró
(1836), Gegő (1838), Jerney (1845), Honismeret (1846), Pukolai (1848), Bíró
1858), Göndöcs (1858, 1859).

– Székiem oder Ungaren – Kis-Várday ( 1779).

– Bukowiner Ungarn – Budai-Deleanu (1803).

– Gens Hungarica sau Hungarica Gens – Mutnyansky (1782)

Denumirile se găsesc în rapoartele militare ale vremii, în jurnale de călătorie și scrisori, care descriu înființarea coloniilor maghiare în Bucovina, obiceiurilor și viaţa lor. Unii dintre autori scriu și despre originea lor secuiască. Interesant este faptul că, dintre cei amintiți, nici unul nu este istoric: Mutnyansky a fost călugăr franciscan, Kis era locotenent, Jerney ligvist, jurist, Gegő etnograf, călugăr, Bíró preot reformat, Göndöcs dascăl. Din această cauză, descrierile lor trebuiesc însușite cu anumite rezerve, ele fiind redactate după anumite impresii personale. Majoritatea maghiarilor colonizați în Bucovina erau de origine secuiască, dar de aici și până la a-i face pe toți secui de origine este cale lungă.

Portul maghiar în Bucovina

Regretatul scriitor Sántha Alajos (Țibeni, 14.II.1914 – 2013, Csátalja, Hu,) preciza, în cartea sa, apărută în 1943, la Cluj (Bukovinai magyarok): „Indiferent dacă maghiarii colonizați în Bucovina își au originile în Ungaria sau Transilvania, cu stabilirea lor au prins rădăcini în Bucovina și au devenit maghiari bucovineni. Maghiarii din Bucovina sunt o mică familie, cu istorie proprie. Istoria și destinul lor specific începe în Bucovina și se leagă de pământul Bucovinei”.

Călătorii maghiari și străini, vor descoperi cu surprindere această mână de maghiari, în perioada 1860-1880, dovadă că, până atunci, guvernul maghiar n-avea habar de ei sau cel puțin nu i-a luat în seamă. Documentele vremii dovedesc că cei din Bucovina solicitau mai mereu dascăli, preoți sau cărţi. În majoritate cazurilor, nici măcar cu un răspuns nu au fost onorați. Perioada amintită este cea în care a început să fie vehiculată ideea de a-i aduce pe maghiarii din Bucovina în Ungaria sau Transilvania. Și de această dată sunt amintiți în mai multe feluri:

– reformați maghiari din Bucovina – Bíró (1866),

– săracii maghiari din Bucovina – Imets (1866),

– secui din Bucovina – László (1869), Szádeczky (1880, 1883), Benedek (1924),

– maghiari din Bucovina – László (1875), Szádeczky (1880),

– ceangăi din Bucovina – László (1877), Szádeczky (1883),

– ceangăi – Szádeczky (1883),

– maghiaro-secui din Bucovina – László (1882).

Surprinzător este faptul că nici intelectualii vremii nu au folosit numai o singură denumire. În scrierile sale, profesorul László Mihály (Țibeni, 16 august 1849 – 29 martie 1932, Budapesta) îi numea maghiari din Bucovina, secui din Bucovina și, până la urmă, el a fost primul care i-a denumit ceangăi. Așa au rămas până în anul 1940. Dar de unde această denumire?

Ideea aducerii maghiarilor, din afara granițelor Ungariei de atunci, pe teritoriul patriei, a început să circule în anul 1868. Era vorba de maghiarii bucovineni și maghiarii din Moldova, altfel zis ceangăi. Cum cei din urmă erau mai mulți (în jur de 90.000), iar cei din Bucovina în jur de 9.600, s-a constituit, în cadrul Asociației „Sfântul Ladislau”, o „Asociație Ceangăiască”. Până prin anul 1877, această Asociație nu a avut activitate. În acel an au început să apară scrieri, rapoarte despre maghiarii din estul Ungariei, populația a fost încurajată să doneze pentru acesta acțiune și, în 1882, Asociația și-a schimbat denumirea în „Comisie Ceangăiască”. Din 11 aprilie 1883, Asociaţia și-a schimbat din nou numele, în „Asociația Ceangăi-Maghiară”. Acum, însă, s-au lovit de alte probleme: maghiarii din Bucovina erau pe teritoriul Austro-Ungariei, dar ceangăii se aflau în alt stat. Numărul mare al ceangăilor, impedimentele politice și birocratice i-au făcut pe cei din Asociație să renunțe la ei. Aşa au rămas ceangăii pe dinafară și s-a lipit denumirea de „ceangăi” pe maghiarii din Bucovina.

Nu intrăm în amănunt în mișcările etnice din anii 1940, dar atunci au apărut primele manifestări, mai ales la Cluj, cu pancarte, pe care scria „Maghiarii bucovineni, toți acasă!”. Din nou, cei din Bucovina erau denumiți oficial maghiari. După refugierea lor din Bacica, nimeni nu a mai fost interesat de numele lor, fiindcă au fost primiți în Ungaria cu destulă ostilitate. Așa au rămas până prin anul 1989, când, datorită schimbărilor de regim din fostele state comuniste (Ungaria, România), au devenit secui.

Personal, de multe ori am fost apostrofat de anumite persoane că de ce folosesc, în scrierile și cărțile mele, mai ales denumirea de maghiari, când mă refer la cei din Bucovina? Din primele registre bisericeşti maghiare din Bucovina, din memoriile lui László János și din cartea lui Sántha reiese că aproximativ 20 % din primii coloniști din satele devenite maghiare în Bucovina nu aveau legătură nici măcar cu maghiarii, să nu mai amintim de secui. Cum s-ar spune, toți secuii sunt maghiari, dar nu toți maghiarii sunt secui. Hermann, Nunweiler, Lavric, Nistor, Brendian, Ursulean, nume care figurează printre maghiarii din Bucovina, oare sunt secui de origine? Sau au fost asimilați cu timpul?

Istoria maghiarilor din Bucovina, la fel ca a altor popoare, nu a fost întotdeauna frumoasă, ușoară și veselă. De aceea, consider necesar ca toate documentele referitoare la cei din Bucovina să vadă lumina zilei, căci se poate observa o selecție între scrierile apărute.

Menirea unui istoric nu este să-și pună amprenta pe starea sufletească a cititorului și să scrie romantic. El este obligat să prezinte toate documentele descoperite în originalitate lor, poate însoțite de un text explicativ, dar fără să altereze conținutul ori semnificația documentului, sau să influențeze cititorul. Istoria ne-a demonstrat că nu o dată au apărut probleme din cauza explicațiilor părtinitoare, trunchiate sau denaturate.

László Gergely Pál

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments Dec 21

Mi-au venit colindători!

Aseară, am avut parte de primul set de colinde. Mi-au venit nepoţii, Carina Ioana şi Darius Andrei, şi m-au colindat de mi-au mers fulgii (cei din aripile de înger, cu care se nasc poeţii). Mâine, la Muzeul Bucovinei, începând cu ora 16,00, mă vor şi vă vor colinda “Zicălaşii” – cu intrare liberă, deci poate beneficia oricine de colindele lor, care, fără nici un dubiu, vin din “muzica stelelor”, despre existenţa căreia ne atenţiona, cândva, Pytagoras, cel care l-a avut ca discipol şi pe Zalmoxe al nostru. Dacă ar fi să aleg între toate, aleg colindele viitorimii, cu care mă tot asaltează nepoţeii mei.

Cronici sentimentale No Comments Dec 21

Dodo Popovici, rockerul fără vârstă

Îl ştiu de ceva vreme pe omul acesta veşnic pe fugă şi fără de astâmpăr, pe nume Doru Octavian Popovici. Profesor de engleză la Colegiul Naţional “Ştefan cel Mare” din Suceava şi singurul exeget în poezia rock a lumii. Sfetnicul meu de taină întru ale Festivalului “Bucovina Rock Castle”. Dodo. Eu aşa-i zic: Dodo. Cândva, am lucrat împreună o carte a unei scriitoare de prin Irlanda, stabilită în America, la Portland-Oregon. Dodo traducea, peste noapte, iar eu corectam, peste zi, izbutind performanţa de a publica noi, în numai 10 zile (traducere, corectură şi tipar), un roman de vreo sută şi cincizeci de pagini. Nu cred că ar putea egala cineva recordul. E drept, beneficiam noi şi de sprijinul Sandei Popovici (Dumnezeu să-i dea sănătate!), care ne revigora cu cafele dibaci făcute. Pe atunci, locuiam amândoi pe aceeaşi stradă, la… extremităţi, apoi Dodo s-a mutat la casă. Dar nu-i bai, am rămas prieteni şi împătimiţi ai rockului. Ne vedem în fiecare august, iar întâmplător, şi când nu prea ne aşteptăm la aceasta.

Văd că, astăzi, Dodo Popovici îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar prilejul mi-l aduce în gând, într-o zi aglomerată, ca pe o mângâiere. Îmi face bine să mă gândesc înduioşat la prietenul meu Dodo Popovici, iar muşchii feţei deja mi s-au relaxat într-un zâmbet larg. Deşi, vorba lui Nicolae Labiş, eu nu prea zâmbesc, eu doar îmi arăt colţii. Altora.

La mulţi ani, Dodo Popovici,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Din vremea Unirii No Comments Dec 19

Marcel Horodincă, idolul femeilor!

Posesor al unei splendide voci de bariton, care l-a impus cu un rol de personaj care nu părăsea niciodată scena în opereta “Crai nou”, actor înnăscut, cu performanţe pe scena deja legendarului Teatru “Matei Millo” din Suceava şi, nu în ultimul rând, tenace slujitor al culturii, colegul nostru Marcel Horodincă s-a pensionat, în urmă cu vreo doi-trei ani. Dar sufletul şi mintea (se numără printre cei puţini, care le au neştirbite pe amândouă) i-au rămas la Centrul Cultural “Bucovina”, aşa că ne mai vizitează, măcar o dată pe lună şi maximum o dată pe săptămână. Iar sosirea lui se transformă, de fiecare dată, într-o zgomotoasă bucurie colectivă, întreruptă sacadat doar de pupăturile colegelor, pupături care se revarsă asupra bietului Marcel ca o ploaie de vară. Iar el, adoptând mimica unui copil nevinovat şi neajutorat, se apără în glumă, deşi se vede de la o poştă că-i merge la suflet expansivul tratament feminin. Astăzi, însă, o straşnică pecete a buzelor Gabrielei Teişanu avea să-l bage în bucluc pe savurosul nostru coleg Marcel Horodincă, pentru că, neştiind nimic despre amprenta de pe obraz, tocmai se pregătea să plece, inclusiv pe la câteva biserici, în corurile cărora cântă, pentru că peste tot este nevoie de un “ghiers” precum al lui. Am rezolvat eu problema, pozându-l şi, când a văzut pozna Gabrielei, s-a făcut de un roşu uniform, din cap, până în picioare. Că doar nu avea să se lepede de dulceaţa vizuală a sărutului, la o vârstă în care somnul e scurt, iar nopţile, mult prea lungi. Mai ales el, Marcel Horodincă, este, dintotdeauna şi pentru totdeauna, idolul femeilor!

Cronici sentimentale No Comments Dec 19