Într-o epocă în care însingurarea creatorului este atât de definitivă, poate că și datorită abundenței de maculatură, încât nu prinzi de veste despre apariția unei cărți adevărate nici măcar sub același castan de lângă trotuarul străzii, este absolut normal să-mi fi scăpat cărțile de poezie ale unei pictorițe din Suceava, Mihaela Grădinariu, mai ales că titlurile cam prețios încifrate, în ciuda faptului că probează cunoștințe mitologice solide („Aspida mireasă”, Timpul, Iași, 2015, sau „Urechea lui Malhus”, Timpul, Iaşi, 2018), derutează, stârnind sugestia unui postmodernism de care nu sunt deloc interesat. Pe de altă parte, nici critică literară nu mai citesc de ceva vreme, oripilat de beția „științifică” de cuvinte a unor eșuați în a-și da cu părerea și care fac paradă de o incultură sforăitoare, dacă tot nu s-au învrednicit întru ale creației. Am, totuși, o scuză, care ține de munca mea de fiecare zi, care mă izolează de freamătul năzuirilor și revelațiilor celor care vin și care bat cu mult prea multă modestie și discreție în obloanele clipei.
*
Mihaela Grădinariu este unul dintre acei puțini poeți de astăzi cu minte și inimă pentru literatură, iar certitudinea aceasta o capeți încă de la primele versuri ale fiecărui poem de-al ei: „Noaptea-n icoane crăpate tot moare un sfânt / Cu vina de-a ști peste viață călcând. // Mama i-adună în zori pe prispa lipită. / Ziua se-nalță trufașă ispită”. Poemul ar trebui citat integral, pentru că merită și pentru că are deschiderea spre ceea ce Constantin Dram, un om al cuvântului pe care îl respect, numește „entuziasm orfic”, spre temeliile misterului inițial și inițiatic („Mama ne-adună golași dintr-un timp fără oase, / Vrea să ne nască din nou peste cerul din case”), în care cuplul primordial veghează între pământ și cer corecta sau măcar justificata conturare a mitului: „Și-n ziua-ntâi sau de-apoi e răsplata; / Sfântul de azi poartă haina lui tata…”. Dacă ar fi vorba doar de „vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii”, cum sugerează Mircea Ciubotaru (chestia ci „glosare regionale sau corpusuri folclorice” e gratuită și nejustificată) sau chiar de „o materie în care postmodernitatea și ritmurile clasice își dau mâna fără stridențe” (Constantin Dram) și nu de modernitatea unui fapt stilistic inspirat întemeiat de Mircea Streinul (poeziei lui i se potrivește mai mult observația lui Constantin Dram), poate că aș fi trecut grăbit și superficial pe lângă poemele celor patru cicluri (tot atâtea cât anotimpurile, numite în miturile orfice hore sau muze) din care se întrupează „Aspida mireasă” („Cântecul mierlei”, „Încă aștept”, „Zidiți în poezie” și „Săptămâna bolnavă”), poeme fără titluri, dar cu începutul primului vers al lor trecut la „Cuprins”, premeditat fără titluri, pentru că Mihaela Grădinariu nu putea accepta, în sens taoist – dacă vreți, vremelnicirea mitului în cuvinte („în ziua aceea / statuia / își cioplea / chipul după / al tău”, iar „ultima lovitură / te-a țintuit pe / soclu / și a fost seară”).
*
În linii mari, limbajul şi conceptele existențiale ale poeziei Mihaelei Grădinariu, în care „tăcerea și-a pus giulgi de răcoare”, iar, „pe jilțul lor efemer, verbele / își poartă, semețe și lucii, herbele”, pentru că „nici o piatră cu aripi nu mai sfarmă – coaja de vorbe”, țin de creștinism, în măsura în care creștinismul, după cum sublinia atât de justificat Augustin, este religia dintotdeauna a omenirii, revoluționată întru modernitate de Iisus Hristos. Însuşi limbajul, de cele mai multe ori măcar parabolă metaforică, nu înseamnă, de fapt, un lexic, nici măcar „varietatea lexicală construită din vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii” (Mircea Ciubotaru), ci, în coordonatele lui de „structură a discursului poetic ce pare că se naște dintr-odată cu respirația” (Constantin Dram), o armonioasă disimulare de concepte filosofice primordiale, în care, ca şi în iniţieile totemice în mistere de pe vremea lui Orfeu, „culoarea nu mântuie cuvântul, / literele adorm una după alta, de-a rândul” sau, mai direct şi mai concis spus, „de sus, poemul se uită cu un ochi fără pleoape. / Între noi, ceru-mpăturit, din ce în ce mai aproape”, întotdeauna „vers din vers din vers lumină / pâine-vin în cartea-cină”.
*
Poezia Mihaelei Grădinariu, pururi „cu ziua de mâine în palma cea udă-secată” este, în mod plăcut surprinzător pentru mine, o dimensiune a iconarismului modern bucovinean („un teritoriu fără de stăpân, / cu lupi domesticiţi printre altare, / şi anotimpuri alăptând la sân / un veac născut la foc de lumânare), dimensiunea făptuirii stilistice a „celor înviaţi, printre ploaie şi lut…”.
