drept cântec ce-l trăiţi şi voi!

pe prispa cerului a nins

şi-au curs ninsori înspre departe

căci muntele e necuprins

şi lumea-n două o desparte

sub palma mea ca o năframă

deasupra crestelor prelinsă

cu podul ei care destramă

tăcerea albă abia ninsă,

o, cât aş vrea să fiu în munte

ursit anume să-l contemplu

şi paznicul ce-o să-i înfrunte

pe cei ce vor păşi în templu,

să mă cunosc drept adiere

cu brazii falnici subsuoară

durând o altfel de tăcere

pe crengi vibrând de primăvară

în nouă flori din nouă ramuri

sub şase ceruri de apoi

veghind trei ceasuri pe la geamuri

drept cântec ce-l trăiţi şi voi!

Poezie de ion dragusanul No Comments Jan 22

Recuperarea cântecelor pierdute ale Basarabiei

Despre muzica de astăzi a Basarabiei se spune, pe nedrept, că ar însemna muzica altor provincii româneşti, pe care lăutarii şi, în special cei ai lui Botgros, le adaptează la ritmicităţile tradiţionale basarabene sau nici măcar atât, că le cântă după cum le vine lor. Şi nu-i adevărat, pentru că o bună parte a cântecelor, horelor şi brâielor (sârbelor, cum sunt cunoscute) româneşti îşi au rădăcinile în străvechea lăutărie basarabeană, celebrul taraf al lui Barbu Lăutaru numărând, pe lângă doi bucovineni (Nicolae Picu şi Ion Batalan) şi câţiva lăutari basarabeni, care făceau parte din adevărate dinastii lăutăreşti, precum Năstase, Dinicu sau Ciolacu, care se mutaseră, prin anii 1850, la Iaşi. După Unirea Principatelor Dunărene şi stabilirea capitalei la Bucureşti, lăutarii ieşeni îşi urmează boierii şi, de acolo, din Bucureşti, răspândesc horele şi sârbele (syrba, în turcă, înseamnă brâu, iar syrbar – şerpar, adică brâu lung) moldoveneşti în întreaga ţară, uneori adaptându-le ei însuşi specificităţilor interpretative din diverse zone, cum s-a întâmplat, de pildă, cu “Hora lui Năstase”, care a migrat spre Oltenia, devenind singura “sârbă” oltenească în şase părţi şi cu arhitectură melodică tradiţional moldovenească, sau cu mai toate horele neamurilor de lăutari basarabeni Dinicu şi Ciolacu, ai căror descendenţi învăţaseră să armonizeze melodiile şi pentru interpretări la pian, succesele înregistrate de tarafurile lor la Paris, cu ocazia expoziţiilor universale, obligându-i la aceasta, după ce au observat că studenţii parizieni la Conservator le publicau melodiile în fascicole (avem astfel de partituri şi le vom retrezi la viaţă).

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Dar cântecele naţionale româneşti din Basarabia, deşi nu au beneficiat de alţi muzicieni care să le înveşnicească prin scriere de partituri, cu excepţia lui Gavriil Muzicescu (partiturile lui Gustav Weigand nu merită luate în considerare, şi veţi vedea de ce), beneficiază, totuşi, de importante atestări documentare, mai întâi din partea lui Vasile Alecsandri, care publică doar versurile unor piese, începând din anul 1847 (în „Almanahul de învăţătură şi petrecere” pe anul 1848) şi continuând cu „Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri”, partea I, Iaşi, 1852, şi „Doine, Hore şi Cântece din Basarabia”, 1866, sub titlul „Poezii Populare ale Românilor”. Bardul de la Mirceşti, despre care francezii scriau că s-a născut român, dar s-a educat francez, nu ştia prea multe despre hore, în ciuda faptului că publicase nişte studii muzicale interesante în “România literară” din 1850.

Sub titulatura de hore din Moldova, Alecsandri publică 23 de texte, fără nici o trimitere la Basarabia, deşi măcar una dintre ele, “Stăncuţa”, notată ca fiind “din Valahia”, era din sudul Basarabiei şi făcea parte din repertoriul corului din Ismail, condus de Muzicescu. O altă horă, trecută drept “din Moldova”, numită “Horă ţigănească” (noi o avem, din gazeta basarabeană “Răsăritul”, sub titlul “Chilabaua”, adică, în traducere, “Cântec ţigănesc”), este basarabeană, din moment ce însuşi Alecsandri scria, în nota de subsol, că “vestitul poet rus Puşchin a tradus această horă din româneşte şi a introdus-o în poemul său intitulat Ţiganii“.

Prin trimitere directă, invocând, desigur, dificultăţile de informare, cauzate de înglobarea Basarabiei în statul ţarist, Vasile Alecsandri atestă ca fiind basarabene, prin anii 1848-1860, cântecele:

Floricică de pe şăs

Ne-a făcut maica pe doi

Nevastă, nevastă

Trecui Nistrul, apă lină

Astă iarnă era iarnă

Floare, floricea

Cine vede şi pricepe

Când eram la mama fată

Hai la popa din Orhei (Frunză verde de hămei, / Ce gândeşti de nu mă iei)

Tu străină, eu străin

Ionel din Kişinău / Drag îmi e numele tău

Ah, amar şi vai de viaţă!

Frunză verde peliniţă

Fă-mă, doamne, ce mi-i face

La fântâna cu cerdac

Drag mi-a fost dumu-ntracoace

Spuneam că partiturile lui Gustav Weigand (Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig, 1904) nu sunt demne de luat în seamă: le-au încercat muzicienii Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal) şi ne-am convins că nu pot fi cântate. Din ce pricină? Pentru că Weigand le-a înregistrat pe discul unui gramofon rudimentar, prin 1902, cântate de Tianu Bâtca, din Ţipordei, iar transcrierea încercată de un muzician vienez este total eronată, din pricina necunoaşterii ritmicităţilor româneşti. Dar piesele acestea au fost:

Frunză verde de mătasă / Rămâi dragă sănătoasă

Frunză verde solz di peşte

Frunzăşoară de scumpie

La moară nu te-oi mâna

Foaie verde de cicoară / A ieşit potera-n ţară

Frunză verde pui de nuc / Vine vremea să mă duc

Dar Weigand a cules şi texte din Basarabia, notând şi numele ţăranului care le-a cântat, şi localitatea lui de baştină, aşa că mai obţinem încă o dovadă documentară despre cântecele care se cântau în Basarabia, pe la cumpăna veacurilor XIX-XX:

Hai, leliţă, peste Prut – Luchiria Pascar, Polvăncicăuţi

Cine vrea să-mbătrânesc – Gheorghe Morariu, Pererita

Rău, maică, m-ai blestemat – Ilisaia Pleaşca, Lopatnic

Să nu crezi Flăcăului – Ivostina Alexii, Dumeni

Frunzişoară pelinaş – Gheorghe Ghijdea, Glinjeni

Copiliţă cu brăţări – Simion Milicencu, Drăgăneşti

Frunzişoară mentă creaţă – Sevastea Matei, Prepeliţa

Ştii, puicuţă, or nu ştii – Nani Vasili Buzu, Perescina

Frunză verde şi-un mohor – Pătru Constantin Niţa, Călăraţi

Fa Anică, Mărioară – Catinca Iereghi, Străşeni

Hai, Ileană, la poiană – Eftimie Onica, Sânjera

Frunză verde de mătasă – Ivan Dănăilă, Vadul lui Isac

Foaie verde poamă neagră – Vasile Dobre, Slobozia

Frunză verde siminoc – Sava Lazăr, Bender

Dragu mami Gheorghieş – Nichita Cotoman, Bălăbăneşti

Of, amar şi grea durere – Pietre Ţugulea, Coşniţa (Guv. Cherson)

Frunzişoară solz de peşte – Haralambi Bătrâncea, Marcăuţi

Bat-o focul străinii – Maftei Andruşca, Trifeşti

Armăncuţă de la Prut – Petrea Clima, Ţipordei

Frunzişoară alămâi – Petrea Clima, Ţipordei

Frunză verde măr mustos – Anica Crudu, Stoicani (Cremeni)

Frunzuleană şi-o secară – Grigore Buga, Bârnovo

Frunză verde stuf de baltă – Agafia Herghiligiu, Cupcin

Frunză verde de-o pastari – Evghenia a lui Vasilă Iv. Petrovici, Trinca

Frunză verde păpădie – Nadejdea a lui Dimitri Petrovici, Trinca

De vreo două luni de zile, pe masa de lucru a muzicianului, instrumentistului şi profesorului Petru Oloieru se află, pentru scrierea orchestraţiilor şi a transcrierilor, vreo 80 de melodii atestate drept vechi melodii basarabene, pe care intenţionăm să le retrezim la viaţă, prin formula “Zicălaşii”, în 27 martie sau în 9 aprilie, deci când Republica Moldova, pe stil vechi (27 martie) sau pe stil nou (9 aprilie) sărbătoreşte sau regretă Unirea cu România. Avem vechile “Hora mazililor”, “Hora răzeşilor”, “Congazul”, “Ostropăţul”, “Hora de la Orhei”, “Ca la Kişinev”, “Armencuţa”, “Păpuşoiul” etc., dar parcă nu ne-am mulţumi cu doar 80 de recuperări din cântecele şi horele pierdute ale românilor din Basarabia, dacă tot ne stă în putere mult mai mult. Iar dacă nu o facem noi, “Zicălaşii”, nimeni nu o va face, dovadă fiind pustietatea de până la noi.

Jurnalism No Comments Jan 22

GENS HUNGARICA UN BUKOVINAM…

Mulţi recunosc, mai ales cei de vârsta a doua, că ar trebui ţinut pasul cu viaţa asta galopantă, modernă şi avansată, dar sunt destui, care nu mai au puterea acestui sacrificiu, mai ales când rămân singuri.

Necesarul asigurării zilei de mâine, fuga după bani, avere sau mirajul occidentului, rup copiii la o vârstă fragedă din cuibul părintesc, şi-i aruncă printre străini, unde nu mai învaţă, nu-şi mai continuă studiile, în anumite cazuri uită şi de casa părintească, fiindcă îi e ruşine de originile sale, ori că nu mai vorbeşte, sau vorbeşte rău limba maternă. Cei care vin acasă de peste zări, deja au o limbă specifică, un fel de ro-glish, care nu mai e nici română, nici engleză, dar ei se cred şmecheri, cică vorbesc în jargoane. De citit nu vorbim. Greşelile devierii multora încep la vârste fragede şi continuă în mod constant. Rezultatul: nu prea ştim cine suntem, nici încotro ne îndreptăm, ne lăsăm duşi de val.

Cam aşa e şi cu istoria noastră. Prea puţini sunt interesaţi de trecut sau de prezent. Toţi vorbesc la viitor: o să merg, voi face, o să iau….Trecutul? Unii mai ştiu de părinţi, poate si de bunici, dar cei mai mulţi nu cunosc nici ce nume de fată a avut bunica.

Sunt puţini care într-adevăr cercetează istoria, nu a neamului, măcar a familiei. Cei care totuşi o fac, şi prezintă date reale, sunt şi mai puţini. De regula, istoricii reali sunt crucificaţi pe altarul istoriei, pentru simplul fapt că prezintă adevărul. Istoria e în faţa noastră, trebuie numai să ne aplecăm după ea şi să n-o modificăm.

Istoria Bucovinei este una aparte, şi foarte frumoasă. Dar nu ajunge să te uiţi numai în curtea ta, e nevoie să te uiţi şi peste gard, să vezi cine ţi-au fost, buni sau răi, vecinii. Deabia atunci îţi poţi forma o părere foarte bună, de ansamblu.

Mulţi au vorbit, au scris şi au tratat migraţiile în Bucovina din secolul 18. Din majoritatea scrierilor se poate simţi o ură disimulată faţă de autorităţile austriece, fiindcă migraţiile au schimbat raportul populaţiei din ţinut. Personal eu nu cred că acesta a fost un scop anume, să cheltuiască sute de mii de florini numai pentru a schimba raportul demografic. Pus şi simplu austriecii căutau oameni calificaţi pentru a întreţine armata, pentru a exploata bogăţiile Bucovinei. Şi cum nu prea erau din acestia prin zonă…Despre cei care au venit in ţinut de capul lor ce să mai spunem? Ei au venit pentru un trai mai bun, să scape de biruri, armată, pentru pământ. Subiectul migraţiilor trebuie tratat real. Ce ar spune cineva, dacă cei din Italia, Spania sau Anglia ar începe să scrie acum cu ura şi dispreţ despre milioanele de români plecaţi acolo: că vor să schimbe raportul de populaţie, că-i lasă pe cei de acolo fără servici, etc. Nu cred, că ne-ar conveni. Aşa văd eu migraţiile în Bucovina, din mai multe unghiuri. Şi atunci, ca şi acum, oamenii au plecat de pe pământurile natale din necesitate.

Referindu-ne la maghiarii din Bucovina, ei au fost acolo şi înainte de colonizare, cum reies din recensămintele făcute de Enzenberg. Nu mulţi, şi nici organizaţi, vreo 600 în sudul Bucovinei. Nu se cunoaşte, dacă aceştia ulterior s-au mutat în coloniile înfiinţate. Despre înfiinţarea primelor colonii maghiare, în Ţibeni şi Iacobeşti, nu avem date exacte. Unii afirmă că au luat fiinţă prin 1776, alţii că prin 1777, alţii prin 1771-1773. Cum nu există niciun raport oficial, e greu de dovedit o dată anume. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, ne încurcă şi tradiţia orală, care s-a păstrat până în zilele noastre. Unele sunt mai greu de crezut, altele sunt, şi par, mai realiste.

Sunt printre noi care ştiu, că strămoşii noştrii aveau cărţi de rugăciuni. Ele erau de mare preţ, scumpe pentru perioada aceea. Pe coperţile acestora se notau uneori anumite date, toate foarte importante pentru familie sau comunitate. Datele care urmează nu sunt cunoscute de istoricii Bucovinei şi publicul larg, de aceea le consider inedite. Avem numele celor care s-au dus la Ţibeni să verifice condiţiile de colonizare.

László Gergely Pál, la mormântul scriitorului Sántha Alajos, născut în Ţibeni

Scriitorul László János, născut la Ţibeni în 1878, scria prin anii 1936, că pe coperta cărţii de rugăciuni (Aranykorona-Coroana de aur) a străbunicului său, László Mihály (1777 Tibeni- ?), erau notate următoarele: „înainte de a muta satul (din zona Zamostea la Ţibeni-n.a.), spre verificarea pământurilor din Bucovina, în anul 1776 au venit din Moldova:

Tamás Albert, primar din Zamostea,
László Antal, tatăl meu, băiatul lui László János din Joseni,
László József, fost primar la Siculeni,
Szőts Péter din Frumoasa, numit Assesoris Supernumerarii la Judecătoria din Şumuleu Ciuc,
Kovács Tamás, notar din Caşin,
György János, primar din Remetea.

Aceşti oameni au constatat, că pământurile sunt de calitate foarte bună, şi văzând şi comportamentul prietenos al autorităţilor germane faţă de refugiaţii secui, în martie 1777 aceştia au venit din Moldova, din 9 sate, stabilindu-se la Ţibeni 80 de familii şi la Iacobeşti 20 de familii.” Se poate observa, că nu vorbeşte despre înfiinţarea satelor, ci despre colonizarea lor. Şi nu a ştiut, că la începuturi Iacobeştiul a fost mai mare decât Ţibeniul.

Despre acest eveniment, preotul Mártonffy Mór a notat scurt în registrul bisericesc din Ţibeni: „Gens hungarica in Bukovinam devenit sub Augustissima Imperatrice Maria Teresia ex Moldavia hinc inde dispersa, in crementum sumpsit post annum 1772 postea quam ab hoc anno quivisset, usque annum 1776 in possesione Zamosten in limites veniens Gens hungarica ad Istensegits sub Illustrissimo Gabriele Spleni L. B.: spiritualium Pastore Mauricio Martonffy, qui etiam, hungarico idiomate, hungaris Cognomen Pagi, Imposuit Istensegits quod significat Deus adjuvet.”[1].

Din notările scriitorului amintit menţionăm originea familiei Szőts din Ţibeni, devenit între timp Seci: „strămoşul familiei Szőts este Szőts Péter, nobil secui din Frumoasa şi unul din cei mai avuţi gospodari din sat. Prin ordinul XII/1763 emis de către Maria Tereza, este numit Assesoris supernumerari (un fel de judecător adjunct) la Tribunalul din Şumuleu Ciuc. În 1764 (când au avut loc evenimentele de la Siculeni- n.a) s-a refugiat în pădurea Pálos şi de acolo în Moldova, probabil la Taslăul Mare.” Mai târziu, împreună cu alţi refugiaţi a ajuns în Bucovina. Este de notat, că datorită evenimentelor de la Siculeni numărul refugiaţilor abia depăşea o mie, totuşi în anul 1786 deja erau în Bucovina 2687 de maghiari.[2] În acel an, componenţa satelor cu locuitori maghiari arăta astfel:[3]

– Iacobeşti 154 de familii, 499 de suflete,

– Ţibeni 276 de familii, 817 de suflete,

– Dorneşti 224 de familii, 658 de persoane,

– Măneuţi 73 de familii, 219 de persoane

– Vorniceni 48 de familii, 135 de suflete.

Din cele notate mai sus, putem trage următoarea concluzie: coloniile maghiare din Bucovina s-au format atât din refugiaţii de la Siculeni şi din cei care au plecat înainte de evenimente, cât şi alţii din Transilvania, şi mă refer aici la comitetele limitrofe Bucovinei (Mureş, Bistriţa, Maramureş, Sătmar, etc).

[1] László Gergely Pál-A bukovinai Istensegíts és Fogadjisten, Corvin Kiadó 2009, pag.11

[2] Ibidem, pag. 11.

[3] Ordas Iván-„Hadik András”, Móra Könyvkiadó, 1987. pag. 236.