Vasile Zetu, „poetul cu aripi de sfinx”
Undeva, pe Bistriţa Aurie, „sub un maldăr de lună”, trăieşte poetul Vasile Zetu, „poet talentat, discret ca o amforă la care partea nevăzută, din interior, este cea mai tentantă: întunericul moşeşte stele, vin sau grâu” (Adrian Alui Gheorghe). Poet „caligrafiind şoapta” şi „omologând tăcerea” în „cazaniile nopţii”, mereu regăsindu-se „strivit sub un maldăr / de vise, retoric”, deşi el este, în primul rând, „un scoc pentru lacrima / scursă pe şoaptă” sau poate că doar o neaşteptată „icoană în rut / împroşcând cu lumină-n / biserici de lemn”. Căci, aşa cum scria deja citatul Adrian Alui Gheorghe, „Vasile Zetu se lasă vorbit de propria poezie, ronţăit de încheieturile versului, zimţii dintre cuvinte or să-i zdrobească într-o zi degetele care s-au încleştat pe marginile aerului, partea cea mai concretă a lumii în care vieţuim-supravieţuim”.
*
Vasile Zetu, „restructurând haosul / pe îndelete”, există, monumental ca însăşi lumina, sub cumpăna munţilor, acolo unde „construieşte destine” pentru idei trăite, „pe tastatura nopţii / accesând stelele”. Sau, cum zicea el, într-o vreme, „frânturi de poem / celebrează poetul / cu aripi de sfinx”. Ce-ar mai fi de spus?
*
La mulţi ani, domnule poet,
şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!
