Am înființat rubrica „poezie de liliana widoks” pentru că „englezoaica” noastră din Ițcani, deși are un băiețel sută la sută englez, există spiritual aici, unde-i vibrează rădăcinile pentru totdeauna.
*
Odată cu noul lot de poeme, Liliana mi-a comunicat să va fi prezentă, la Suceava, la sfârșitul lunii august, lună proclamată de Președintele Consiliului Județean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, drept „Luna Diasporei”, și cred că poezia unui iconarist modern din zarea zării s-ar constitui într-o splendidă pecete pentru acest eveniment.
*
În fond, diasporă înseamnă o tulburătoare legătură sufletească și mentală cu baștina, care capătă, adesea, contururile sacre ale poeziei, chiar și pentru cei care nu o pot scrie, dar o trăiesc nepământește.
Flămândele pietre
De ce îmi trag pietrele pașii
în luciul rece şi înşelător?
De ce se lasă atraşi laşii
în tăcerea granitului invidios pe picior?
Îi fură mersului cadenţa şi glasul,
îi mestecă tremurul, ce glisează pe os,
crispând muşchii tineri, ducând în impasul
de-a iubi o piedică, când te zbaţi furios.
De ce mă duc unde vor, pe cărare?
De ce mă las mereu ispitit?
Grăunţe de nisip şlefuiesc în uitare
drumul visului meu, împotmolit,
leneşe, tălpile iau sărutul din pietre,
beau, de pe urme, lacrimi de rămas bun,
se lasă în somnul amorţirii încete,
un suflet de piatră, fericiri de nebun.
Dimineţi pe pervaz
Nu ştiu să spun de-i cocoş sau noroc,
dar în zori m-a trezit un fir de busuioc,
a bătut la fereastră, pe deplin enervat,
pe-nserat uitasem să ies la udat.
Grădina moţăia, încă vlăguită,
roua o-adâncise şi mai mult în ispită,
stropitoarea visa, trist, să se-adape
din ploi torenţiale şi şiroaie de ape,
lalelele stăteau cu gura căscată,
să arate lumii pielea deshidratată,
macii ardeau, cu flacără mică,
din cais mă certa o turturică,
narcise strâmbau din nas, dispreţuitoare,
aveau să facă insolaţie de la atâta soare!
*
Trandafirul ţinea, strâns, o picătură-ntre petale
şi-şi ascuţea spinii, gata de flagelare,
până şi privirea prietenosului scaiete
nu mai putea ascunde suferinţa din sete,
aşa c-am lăsat aşternutului tihna
şi m-am dus să îndrept, în grădină, vina.
De după gard auzii ale vecinului şoapte:
“Nebuna nu doarme în cămaşă de noapte!!!”
Fructă-mă
Fructă-mă
nectaru-mă,
pe ram copt
aruncă-mă,
de coji vii
dezbracă-mă,
pe dinţi goi
risipă-mă,
gustă-mă,
înfruptă-mă,
până-n sâmburi
muşcă-mă,
lasă-mă
pe ochi frumoşi,
să-nchid lacrimi
de zemoşi,
ţine-mă,
aromă vie,
sub limbă,
o veşnicie.
Germinare
Mă risipesc în boabe de grâu,
vin corbi să se-nfrupte-n pieire,
mă trage, în infernul pământului, râu
de păcate, întinându-mă cu nemurire.
*
Mi-ascunde ţărâna gândul nebun,
vin ploi, uneori, să se mire
de frigul tăcerii fără plămân,
de freamăt încrustat pe neclintire.
*
Zefirul mi-aduce gust de primăvară,
copilă naivă, cu inima albă,
ce-alintă, în palmă, tristeţea amară
şi naşte speranţa în firul de iarbă.
Îngeri căzuţi
Îi sărutam urma paşilor, pe cărare,
un şoim îşi striga disperarea în zare,
muntele îşi înfipse colţii în gleznă,
aruncându-mă ofrandă prăpastiei, în beznă,
m-am prins, îngrozit, de tăişul de stei,
agonia găsise durerii inelul cu chei,
am strigat-o: “Iubire, apucă-mă de mână!”,
pentru o clipă m-a privit, râzând ca o nebună,
credea că mă joc sau, ca de obicei, o păcălesc,
îmi va strivi un deget, “Nu te mai iubesc!”,
îmi va susura dulce, împingându-mă-n hău,
apoi îşi va cere iertare, unui ecou,
tremuram în aşteptarea propriei morţi,
când m-a prins de coate, eram un scripet pe roţi,
mă trăgea cu greu, sacrificată în vrere,
genunchii-mi juliţi se-mpotriveau cu putere,
până când prăpastia de chin ne-a desprins,
înghiţindu-ne-n adâncul cu suflet deschis.
O ţineam strâns în braţe, îi spuneam că-i frumoasă,
poezii presăram, pe sprâncene, pe coapsă,
o sărutam flămând, în vârtej de secrete,
ultimul fior pe pragul morţii iminente,
îmi pusese în braţe munţi de fericire,
ne-adânceam în prăpastie, singuri în nemurire.
Ea era ultima mea clipă, unicul, frânt, dor lumesc,
ochii se dăruiau mie, buzele-mi şopteau: “Te iubesc”,
simplu şi candid, ultimul azimut,
după care-n neant ne-am născut, ne-am pierdut …
Motanul Dominte
pe acoperişul fierbinte
Un motan tărcat s-a urcat, pe furiş,
fără teamă de zbor, sus, pe acoperiş,
era exact aşa cum îşi aducea aminte,
la vederea soarelui se-ncingea fierbinte.
Hotărât să arate că-i din neam viteaz,
păşea rar, pe gheare, păstrând gândul treaz
şi înaintând, mândru şi-nfoiat,
era decis s-arate cât era de bărbat!
Trei mâţe persane, cu urechi ciulite,
îl urmăreau discret, uşor ademenite
de coada ridicată, ca steagul de război,
privirea îndrăzneaţă, ce nu da înapoi,
până când a-nceput să sară nervos,
să scuipe-n mustăţi, miaunând furios,
din acoperiş, aburi opăriţi
îl încolăceau, scoţându-l din minţi,
până când, învins şi de vlagă stors,
mirosind a ars, şi-a dat drumul, jos.
Morala-i la-ndemână, fetiţe şi băieţi:
“Nu vă jucaţi cu focul, de n-aveţi 9 vieţi!”
Nu te
În două cuvinte m-au urgisit
cerul, pământul şi miezul de schit,
în două cuvinte îndur şi mă-ndură
setea de sare din lacrima pură,
în două cuvinte mă răstigneşte
viaţa şi nu se căieşte…
