Dragusanul - Blog - Part 577

Austriecii, Bucovina şi instinctul libertăţii

1810: Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina. Autor: Anton von Manz Mariensee

Există o atotcuprinzătoare colecţie de iconografie străină, dedicată ţinuturilor româneşti, prin bibliotecile, în ultima vreme digitalizate, ale lumii, spre care toţi năzuim aproape în mod inexplicabil. La rândul lor, desenele, acuarelele şi fotografiile acelea mărturisitoare au un acelaşi inexplicabil, care nu este, în fond, decât un tulburător instinct al libertăţii. Nu dor, nu conştientizare, ci doar instinct, tânjire secretă şi insuficient precizată; dorul produce conştientizarea, iar de la conştientizare, la revoltă, la revoluţie, nu-i decât un pas.

1774: Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina. Lithografie von Anton Lange, 1823

Ilustratele de călătorie, în forma lor primară (desene şi acuarele), formă care include, în cazul Bucovinei, autori necunoscuţi – topografi militari, care îşi exercitau aptitudinile artistice care i-au predestinat unei astfel de mobilizări în armata austriacă, nu erau mărturii destinate României ulterioare, ci instinctului liberăţii care deja bântuia prin Europa vremii lor şi care, în formule romantice, se manifesta în rândul mulţimilor prin dorinţa de a călători. Măcar cu imaginaţia. Aşa apar litografiile şi cărţile de călătorie, multe dintre ele ilustrate, şi care sunt altceva decât relatările călătorilor străini, care erau destinate autorităţilor catolice şi militare ca adevărate rapoarte de spionaj. În litografii şi în cărţile de călătorie încep să apară descrieri ale pitorescului, ale „exoticului oriental”, aproape similar celui al „Indiilor” de peste ocean. Chestia asta, a instinctului libertăţii ca tânjire după exotic se simte, se percepe şi mai rar se şi desluşeşte în acuarele litografiate „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina”, făcută de un artist anonim, cu trimitere la Cernăuţii de înainte de anul 1774, în „Ansicht des silberhaeltigen Bleybergbaues und der Schmelzhüttenwerke zu Marien-See bey Kirlibaba in der Bukowina”, lucrată de Anton von Manz Mariensee, dar mai ales în acuarelele lui Franz Jaschke (1775, Gtatz – 06.11.1842, Viena), care au ca temă şi Bucovina, dar şi Transilvania. Din Bucovina, cele două lucrări cu Cetatea Sucevei şi cu ruinata cea dintâi biserică de mir a Moldovei, Mirăuţii, ambele intitulate „Ansicht von Szutzawa in der Bukowina”, mi se par importante, cu atât mai mult cu cât studiul lui Eugen I. Păunel, „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke, din 1810″, publicat în „Codrul Cosminului” (VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432), deci la un secol şi mai bine după trecerea pictorului silezian prin Bucovina, menţionează o singură lucrare cu Cetatea Sucevei şi Mirăuţii în ruină, cea descrisă, în albumul „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”, astfel (confuz şi imprecis): „Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol”.

 

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

În ambele lucrări apare, alături de un armean din Suceava, în port oriental, „arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane” sau „arhiducele Rainer”, ceea ce probează că ambele lucrări datează fie din 1807, fie din 1810, cum menţionează sursele iconografice – nu şi albumul, care nu conţine nici o datare. Eu înclin să cred că acuarelele lui Jaschke sunt consecinţa ambelor călătorii. În Bucovina s-a aflat despre existenţa acestui album abia în anul 1932, când „cartoanele” albumului fuseseră achiziţionate de colecţionarul cernăuţean Alexis Zaloziecki, de la „arhiducele Frederic, un strănepot al mecenaţilor artistului”, Zaloziecki cumpărând „şi unele acvarele-unicate, rămase nereproduse”, dar pe care Eugen I. Păunel nu le văzuse. În album apăreau şi câte 12 acuarele cu localităţi din Transilvania şi Banat, despre care Păunel aflase din „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst” (XII, 1821), „Lexiconul biografic austriac”, de Constant Wurzbach, care prelua informaţiile evazive ale baronului Iosif Hormayr din „Archiv…” şi din volumul II al „Bibliografiei româno-ungare” (p. 233, sub. No. 1136), de Andrei Veress, care văzuse stampele expuse în Muzeul Naţional din Budapesta; exista câte un exemplar al lor şi la Fundaţiunea universitară Carol I din Bucureşti, dar până în 1933 nimeni nu s-a ocupat, în România, cu popularizarea acelor mărturii iconografice interesante despre o bună parte din România de astăzi. Şi nici după aceea, în ciuda faptului că ele sunt vehiculate intens pe net, dar sub semnătura semitransparentă, pe diagonală, ale unor ipochimeni de pe-aici, care se cred Franz Jaschke şi vor drepturi de autor pentru achiziţionarea lucrărilor nemânjite de dolofanele în nesimţire nume ale minusculozităţii lor.

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Cum acuarelele cu tematică bucovineană le-am mai publicat, o să vă pun, acum, la dispoziţie, lucrările lui Franz Jaschke cu tematică ardelenească, inclusiv, deci, bănăţeană – atâtea câte mi-au ieşit mie în cale:

 

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Ein Bauer aus Bocsko in der Marmaros

Franz Jaschke: Ein bewaffneter Plajash aus Siebenbürgen (grănicer năsăudean)

Franz Jaschke: Ein Flößer von Körösmezö in der Marmaros

Franz Jaschke: Gola detunata ein Basaltberg ohnweit Zalathna in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Ein Junger Mann von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Mädchen von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

 

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Mädchen im Sonntagsputz von Torotzko in Siebenbürgen

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

*


Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

 

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196


Liliana Widocks: O umbră din cer

Lumea îndărăt

*
Azi noapte minţile m-au purtat pe un bob de grâu,

un echilibru fragil, din gânduri sunt făcuţi ologii,
căutam să m-aşez într-o albie de râu,
din inima oraşului mă pândeau, gâfâind, orologii.

*

Îmi era frig de frunza verde şi de crusta aurie,
aluviuni cădeau din ploi, să-nnobileze drojdia de mâine,
valuri treceau, nu era loc de prins la mal, în sihăstrie,
visam să mă întorc, de mi-o fi dat, târziu, în veşnicia gustului de pâine.

*

Nod de eşarfă

*

Mă întrebi mereu
despre eşarfele mele,
de ce le port ca pe nişte coliere,
de ce nu mă despart niciodată de ele …
Cele cu flori mari şi roşii,
care par că abia s-au înfruptat
din polen,
cele cu frunze mici, delicate,
fremătând când le respir
în poem,
eşarfe cu buline colorate, rotunde,
eşarfe vărgate cu răni sângerânde,
profunde,
eşarfe în care îşi ascund
glasul clopoţei,
în care inimi de pluş îşi atârnă
la urechi, cu emfază, scântei.

*

Dar vântul? Vântul acela nebun,
care răbufneşte de nicăieri
şi fură, pe aripi, vlaga din viaţă,
de vântul acela, ce-ţi pierde
gândul de ieri,
nu mă întrebi, nu vrei să ştii?
Am să-ţi povestesc cum mă rupe-n fâşii …
Certuri aprige, ale firii,
uneori gelozii,
îl trimit val-vârtej,
prigonind nepăsarea-n câmpii,
atunci mă agăţ cu eşarfa
de câte-un copac
şi tremurăm amândoi,
icnind în suspin
ne strângem în braţe,
înspăimântaţi
că ar putea să ne smulgă
din rădăcini.
Palele acelea nervoase
ar trebui închise-n ospicii,
să nu mai existe chin
şi sacrificii.

*

Ploi ne curg lacrimi pe-obraz
şi pe scoarţă,
obosiţi atârnăm
de o clipă de viaţă,
până la ziua când se va desprinde
de noi, în rafale, iubirea,
când vom fi smulşi în bucăţi
şi ne va semna, indescifrabil,
despărţirea.
Şi poate chiar şi atunci
mâinile mele, rupte, vor strânge-n eşarfă
frunze şi aşchii de lemn,
ca o răzvrătire,
ca o răzbunare pe soartă.

*

O umbră din cer

*

– Unde sunt toţi, de ce-au plecat?
– S-a lăsat frigul, Doamne şi a-nnoptat.
– Le-am dat focul, blândeţea din lună,
îngeri de noapte, de pază bună …
– E drept, Doamne, dar ei gândesc
că şi tu ai Sfinţii, ce te feresc
de diavol, de singurătate,
nu-şi imaginează că ţi-ar fi frică de moarte.
– Le-am dat minte, copii, sănătate,
iar ei m-au dat, pe rând, la o parte,
spune-mi, am greşit că le-am tot dat?
– Nu, Doamne, le-ai dat pentru că s-au rugat.
– Ţie ce nu ţi-am dat, de-ai mai rămas un pic?
– Eu, Doamne, nu am aşteptat nimic,
dar ai uitat în mine o lumină,
ce face din noapte o zi fără vină
şi arde în candela mâinilor mele,
când eşti obosit, te duce, de mână, la stele.

*
Plângiat, Nichita

*

Cum ar fi ca într-o dimineaţă
soarele să se trezească din mare,
să-şi şteargă faţa de mătasea
de pe pântecul tău,
stropi de foc să te ardă
până adânc, în măruntaie,
moartea să se teamă de
scânteile din lumină,
vremea să-nchidă ochii
şi apa să-ţi refuze dorul de lacrimi?
Cum ar fi să-i porţi durerea
de a naşte şi de a ucide
într-o singură îmbrăţişare?
Te-ai gândit?
Cum ar fi?

*
Portret de dac

*

Pentru că nu i-am găsit acasă pe draci,
a trebuit să mă mulţumesc c-un interviu cu daci.
– De câte ori îi cotropeaţi pe romani?
– În fiecare zi, ne permiteam, aveam bani,
dar ca să economisim fosile, pentru petrol,
îi păruiam la noi, pe tăpşanul gol,
noi am spus primii că drumurile duc la Roma,
ca să-i păcălim pe alţii, ce umblau aidoma
cu noi după emancipatele femei romane,
care serveau vinul în togi diafane,
dar se lăsau seduse de filosofi,
nu de noi, importatori timpurii de cartofi.
Păi cine mai avea, ca noi, barză,
când ei abia silabiseau viţel, la amiază?
De viezure nici nu mai vorbim,
doi ochi migdalaţi, ce apar din senin
şi nu-s vicleni, ca cei de pisică,
nouă animalele ne ştiu de frică!
Neam cu faimă de vajnici bărbaţi,
lupii ne şuieră-n drapel, suntem fraţi,
dar purtăm în suflet şi gingăşie,
pentru femeia care ştie să ţie,
pe umeri, şi casa, şi-un snop de copii,
cât suntem plecaţi în cronici de vitejii
şi aşteaptă în prag, cu cataplasme
din frunze de varză, ce, ca în basme,
iau durerea din picioare-obosite
şi oblojesc burţile noastre lihnite.
Pentru ele furăm albinelor mierea,
să-şi pomădeze buzele, pielea,
să bată sub tălpi vinul din strugure,
inima dacului pe-nserat să o tulbure,
să-i ducă în suflet blândeţea din oi,
până Zamolxe pregăteşte-alt război.

*
Simţuri orfane

*

Ai vrut să mă rătăceşti în întuneric,
să mă absoarbă-n agonie calmul eteric,
ai vrut să uiţi, să nu-ţi aminteşti,
că fără verbul meu nu poţi să iubeşti.
M-ai îngropat în grădină, m-ai făcut pământ,
ai înfruntat soarele şi-ai făcut legământ,
de mă răsare, de-mi dă chip de floare,
să-mi otrăveşti seminţele, să mă calci în picioare,
m-ai promis râului, pe pietre de moară,
dacă scoate din mine, fără să te doară,
ciobul de inimă, metamorfozat amintire,
de când blestemul nepăsării te-a spart în iubire.

*


Primul chitarist român: Alecu Barbu Lăutarul

Ştiam povestea înzestrării lăutarilor români, de către marele vornic Theodor Burada, cu chitare, începând cu anul 1823, când punea bazele unui conservator la Iaşi, dar unul particular, susţinut de tineri boieri, care, de altfel, erau şi primii profesori de instrumente moderne, procurate din Viena sau din Paris. Exista şi la Bucureşti un astfel de mare boier, Ion Câmpineanu, aşa cum exista şi un Barbu Lăutarul al Valahiei, Dimitrache Lăutarul.  Numai că poveştile cu lăutari au fost concepute pentru glorificarea stăpânilor, lăutarii rămânând în umbră, neştiuţi şi nenumiţi, cu excepţia starostelui lor. De pildă acest Dimitrache, valahul (cântecele din colecţia lui Grenville-Murray, publicată la Londra, în 1854, din repertoriul acestui Dimitrache Lăutarul făceau parte, dacă nu cumva chiar fuseseră născocite de el).

*

Pentru că erau robi ţigani, ulterior eliberaţi prin lege sau prin răscumpărare, pe nimeni nu interesa dacă măcar starostele lor avea o familie, din cine descindea şi în cine se încredinţa. Abia când trece un maghiar, Franz Liszt, prin provinciile româneşti, stăpânite de trei imperii, anumiţi staroşti de tarafuri încep să intereseze şi să fie legendaţi de românime, dar fără un respect real faţă de acei uriaşi artişti. Liszt notase, scrisese un fel de jurnal despre “Bohémiens dans l’Europe orientale”, deci despre ţiganii lăutari, un jurnal în baza căruia francezul Paul Bataillard a publicat o carte, „Les derniers travaux relatifs aux Bohémiens dans l’Europe orientale”, Paris, Franck, 1872. Practic, toate legendările despre Barbu Lăutarul încep în Regatul României abia în 1889, când lăutarii noştri ţigani urmau calea lui Alecu Dinicu, basarabeanul care, după câţiva ani petrecuţi în Iaşi, se mutase la Bucureşti, cu tot cu “Ciocârlia” basarabeană şi cu taraful lui (Ciolacu, Năstase, Alecu Barbu, Ioniţă Basamac), cu care, în 1867, a uimit Viena şi, în mod firesc, întreaga Europă. E frumoasă povestea asta, dar o voi povesti abia după ce ne vom achita, măcar segmentar, cu un zvâcnet de memorie faţă de Dimitrache Lăutarul, bucureşteanul.

*

„Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă, îndată toţi ţiganii robii (câteva sute) şi desfiinţă claca de pe moşia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi, dar acesta îi ceru 1.000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” (Foaia Populară, III, No. 2 (83), 9 ianuarie 1900).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

În 1867, când fascinase Viena, cu taraful său, apoi Parisul, Alecu Dinicu avea un fiu, Ion, căruia avea să-i încredinţeze taraful, iar fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu (probabil îi botezase Dinicu), avea doar 22 de ani (se născuse în 1845), iar lui Ciolacu tocmai i se năştea, la Bucureşti, un băieţel, Cristache, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari muzicieni români, prieten la cataramă cu George Enescu. Povestea pariziană a românilor începuse destul de amuzant, francezii crezând că „Bucarest este capitală a Bukhariei”, în care, ca să ajungi, „e necesar să treci prin Egipt”, interesul şi simpatia lor faţă de aceşti orientali pitoreşti fiind stârnit, mai întâi, de o frumuseţe de fată,  care era angajată casieriţă la la „bufetul secţiunii române, ţinut de Fialkovsky”; „o Româncă de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată în costum naţional. Venea lumea să se uite la aşa minune de frumuseţe şi da mult cu multul să aibă o dulceaţă servită de această mândră Româncă. Păcat, însă, era că, îndată ce ajunsese la Paris, o apucase un dor de ţară atât de aprins încât toată ziua plângea. O ţinea întruna cu plânsul; se topea pe picioare de dor; după trei săptămâni, de frică să nu-i moară pe braţe, în Paris, Fialkovsky a trimis-o acasă. Nu ştim ce a devenit această probă minunată, dar prea lăcrămoasă a frumuseţii româneşti”. Profitându-se de prilej, au fost duşi la Paris, apoi la Viena, şi nişte tineri zidari bucureşteni, care să înveţe să facă sobe, şi care, ca tot românul pofticios, care dă de câte o pleaşcă, se nărăvisere la a mânca numai sardele, refuzând orice alt fel de mâncare.

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

„Epoca” din 1889, vorbind despre Expoziţia Universală de la Paris, cu nostalgia anului 1867, menţiona că „în restaurantul „La Strugure” de la Paris, în Expoziţie, vor fi 16 lăutari: opt vor cânta ziua şi opt noaptea… Şi a lor răspundere nu va fi uşoară”, vehiculând şi informaţii importante despre lăutăria europeană a vremii, care deja cucerise Franţa: „ Mai întâi, la 1873, la Expoziţiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza şi renumele lăutarului românesc. Ceştia de acum trebuie sau să-l întreacă, sau, desigur, să-l egaleze. / Al doilea, la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutarii ungureşti ; banda lui Daraş Mişka face furori. Comparaţiunea se va impune; se va asemăna simţământul, pasiunea, focul, sălbaticul brio al lăutarilor ungureşti cu calităţile lăutarilor noştri? / Să vedem ce va ieşi din comparaţiune! Suntem curioşi a şti dacă în fluierele şi ţipetele irezistibile, bizare şi sălbatice ale „Ciocârliei” vreun wagnerian va găsi armonia imitativă a muzicii lui Wagner ” (Epoca, IV, No. 982, 26 februarie 1889).

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Banda lui Ion Dinicu s-a umplut de glorie la Paris, şi în 1889, iar studenţii de la Conservator au notat câteva sârbe, pe care le-au publicat şi vândut cu bani buni, aşa că Ion Dinicu a hotărât să-şi dea nepotul, pe Gheorghe, fiul lui Alecu, la Conservatorul din Bucureşti, exemplul lui fiind urmat şi de către foarte tânărul Cristache Ciolacu, viitor şef al orchestrei naţionale regale, care avea să cânte şi la nunta de argint a lui Carol I, şi la nunta lui Ferdinand I, ştirbitorul de ţară, cunoscut drept… Întregitorul!

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

În trupa Dinicu-Ciolacu existau şi alţi instrumentişti de marcă, precum vioriştii Petre Constantinescu şi Nicolae Rădulescu, cobzarul basarabean Ioniţă Basamac sau naistul Balan Pădurean, care avea să-şi facă propria lui bandă.

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu, ţinea armonia la chitară (în loc de ţambal) şi, cum o făcea pentru mai multe bande (la Paris cântase şi cu banda basarabeanului Tudorică Cercel), avea să devină în curând elector, pentru că în şedinţa din 21 ianuarie 1893, prezidată de primarul Gr. Trandafir, Comitetul Comunal Bucureşti „aprobă a se înscrie… în listele electorale de Cameră, Senat şi Comună”,  numele lui Alecu Barbu, din „suburbia Oţetari (reg. No. 1641”, şi Dinicu Ciolacu, din „suburbia Popa-Herea (reg. No. 2210)”, care îndeplineau condiţia „censului cerut de lege” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, XVIII, nr. 8, 21 februarie 1893, p. 62).

 

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Alte lucruri nu am mai aflat, pentru că nu izbutesc să dau peste cartea „Notice sur la Roumanie”, Paris, Franck, 1868, iar românii nu prea au obiceiul să-şi apropie de suflet pe marii lor artişti, decât după ce mor şi cu marea condiţie de a fi lăudaţi, mai întâi, acei artişti de către cineva din străinătate. Doar despre Cristache Ciolacu mai ştiu că trăia în 1947, când perduse nişte cartele de alimente, anunţul apărând la „pierderi de acte” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti,  12 august 1047, p. 6031): „CRISTACHE CIOLACU din Bucureşti: cartelele de alimente Nr. 155.787 din 1947, pe numele subsemnatului; Nr. 155.786 din 1947, pe numele Elena, soţie; Nr. 155.785 din 194T, pe numele Adriana, fiică, şi Nr. 155.784 din 1947, pe numele Cristina, fiică, eliberate de Circa 8 poliţie”. Am câteva din broşurile în care şi-a publicat, inclusiv la Paris, sârbele şi horele prelucrate ale antecesorilor săi basarabeni, câteva urmând să fie retrezite la viaţă, în 27 martie 2018, drept închinăciune de sufletul eroicei şi necontenit martirice Basarabia.


Constantin-Emil Ursu, un simbol al Sucevei

Rar risipitor de sine, în lumea asta necuprinsă și vrăjmașă, precum suceveanul Constantin-Emil Ursu!

*

Doctor în istorie, descoperitor al așezării de la Baia, datată cel târziu în anul 5000 înainte de Hristos, manager al Muzeului Bucovinei – singurul care a izbutit să restaureze și fosta Căpitănie a Sucevei, și Cetatea, inițiator al tuturor tentativelor culturale menite să asigure notorietate patrimoniului românesc din Bucovina, care i-a fost încredințat spre neostenită veghe, Constantin-Emil Ursu a cam renunțat la sine, trecând nepăsător și pe lângă beteșugurile pe care i le pricinuiește sănătatea și pe lângă nevoile firești de fiecare zi.

*

El există într-o stare de spirit, în netimp, acoperind cu sufletul parcursul aparent de necuprins al respirărilor care s-au înfrățit cu miresmele codrilor în veșnicia pururi vie a Bucovinei de dincolo de noi și de înnegurările de peste clipita unui veac sau a altuia.

*

Constantin-Emil Ursu, un simbol al dăinuirii reale a Sucevei, pune pecetea dumnezeirii, pentru că i-a fost ursit să o facă, peste întâmplări și năzuiri, căutând, căutând, căutând existențe durabile și aflându-se, fără să-și fi propus să se caute, pe sine.

*

La mulți ani, Constantin-Emil Ursu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 577 din 1,501« Prima...102030...575576577578579...590600610...Ultima »