Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196

Primul chitarist român: Alecu Barbu Lăutarul

Ştiam povestea înzestrării lăutarilor români, de către marele vornic Theodor Burada, cu chitare, începând cu anul 1823, când punea bazele unui conservator la Iaşi, dar unul particular, susţinut de tineri boieri, care, de altfel, erau şi primii profesori de instrumente moderne, procurate din Viena sau din Paris. Exista şi la Bucureşti un astfel de mare boier, Ion Câmpineanu, aşa cum exista şi un Barbu Lăutarul al Valahiei, Dimitrache Lăutarul.  Numai că poveştile cu lăutari au fost concepute pentru glorificarea stăpânilor, lăutarii rămânând în umbră, neştiuţi şi nenumiţi, cu excepţia starostelui lor. De pildă acest Dimitrache, valahul (cântecele din colecţia lui Grenville-Murray, publicată la Londra, în 1854, din repertoriul acestui Dimitrache Lăutarul făceau parte, dacă nu cumva chiar fuseseră născocite de el).

*

Pentru că erau robi ţigani, ulterior eliberaţi prin lege sau prin răscumpărare, pe nimeni nu interesa dacă măcar starostele lor avea o familie, din cine descindea şi în cine se încredinţa. Abia când trece un maghiar, Franz Liszt, prin provinciile româneşti, stăpânite de trei imperii, anumiţi staroşti de tarafuri încep să intereseze şi să fie legendaţi de românime, dar fără un respect real faţă de acei uriaşi artişti. Liszt notase, scrisese un fel de jurnal despre “Bohémiens dans l’Europe orientale”, deci despre ţiganii lăutari, un jurnal în baza căruia francezul Paul Bataillard a publicat o carte, „Les derniers travaux relatifs aux Bohémiens dans l’Europe orientale”, Paris, Franck, 1872. Practic, toate legendările despre Barbu Lăutarul încep în Regatul României abia în 1889, când lăutarii noştri ţigani urmau calea lui Alecu Dinicu, basarabeanul care, după câţiva ani petrecuţi în Iaşi, se mutase la Bucureşti, cu tot cu “Ciocârlia” basarabeană şi cu taraful lui (Ciolacu, Năstase, Alecu Barbu, Ioniţă Basamac), cu care, în 1867, a uimit Viena şi, în mod firesc, întreaga Europă. E frumoasă povestea asta, dar o voi povesti abia după ce ne vom achita, măcar segmentar, cu un zvâcnet de memorie faţă de Dimitrache Lăutarul, bucureşteanul.

*

„Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă, îndată toţi ţiganii robii (câteva sute) şi desfiinţă claca de pe moşia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi, dar acesta îi ceru 1.000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” (Foaia Populară, III, No. 2 (83), 9 ianuarie 1900).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

În 1867, când fascinase Viena, cu taraful său, apoi Parisul, Alecu Dinicu avea un fiu, Ion, căruia avea să-i încredinţeze taraful, iar fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu (probabil îi botezase Dinicu), avea doar 22 de ani (se născuse în 1845), iar lui Ciolacu tocmai i se năştea, la Bucureşti, un băieţel, Cristache, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari muzicieni români, prieten la cataramă cu George Enescu. Povestea pariziană a românilor începuse destul de amuzant, francezii crezând că „Bucarest este capitală a Bukhariei”, în care, ca să ajungi, „e necesar să treci prin Egipt”, interesul şi simpatia lor faţă de aceşti orientali pitoreşti fiind stârnit, mai întâi, de o frumuseţe de fată,  care era angajată casieriţă la la „bufetul secţiunii române, ţinut de Fialkovsky”; „o Româncă de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată în costum naţional. Venea lumea să se uite la aşa minune de frumuseţe şi da mult cu multul să aibă o dulceaţă servită de această mândră Româncă. Păcat, însă, era că, îndată ce ajunsese la Paris, o apucase un dor de ţară atât de aprins încât toată ziua plângea. O ţinea întruna cu plânsul; se topea pe picioare de dor; după trei săptămâni, de frică să nu-i moară pe braţe, în Paris, Fialkovsky a trimis-o acasă. Nu ştim ce a devenit această probă minunată, dar prea lăcrămoasă a frumuseţii româneşti”. Profitându-se de prilej, au fost duşi la Paris, apoi la Viena, şi nişte tineri zidari bucureşteni, care să înveţe să facă sobe, şi care, ca tot românul pofticios, care dă de câte o pleaşcă, se nărăvisere la a mânca numai sardele, refuzând orice alt fel de mâncare.

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

„Epoca” din 1889, vorbind despre Expoziţia Universală de la Paris, cu nostalgia anului 1867, menţiona că „în restaurantul „La Strugure” de la Paris, în Expoziţie, vor fi 16 lăutari: opt vor cânta ziua şi opt noaptea… Şi a lor răspundere nu va fi uşoară”, vehiculând şi informaţii importante despre lăutăria europeană a vremii, care deja cucerise Franţa: „ Mai întâi, la 1873, la Expoziţiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza şi renumele lăutarului românesc. Ceştia de acum trebuie sau să-l întreacă, sau, desigur, să-l egaleze. / Al doilea, la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutarii ungureşti ; banda lui Daraş Mişka face furori. Comparaţiunea se va impune; se va asemăna simţământul, pasiunea, focul, sălbaticul brio al lăutarilor ungureşti cu calităţile lăutarilor noştri? / Să vedem ce va ieşi din comparaţiune! Suntem curioşi a şti dacă în fluierele şi ţipetele irezistibile, bizare şi sălbatice ale „Ciocârliei” vreun wagnerian va găsi armonia imitativă a muzicii lui Wagner ” (Epoca, IV, No. 982, 26 februarie 1889).

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Banda lui Ion Dinicu s-a umplut de glorie la Paris, şi în 1889, iar studenţii de la Conservator au notat câteva sârbe, pe care le-au publicat şi vândut cu bani buni, aşa că Ion Dinicu a hotărât să-şi dea nepotul, pe Gheorghe, fiul lui Alecu, la Conservatorul din Bucureşti, exemplul lui fiind urmat şi de către foarte tânărul Cristache Ciolacu, viitor şef al orchestrei naţionale regale, care avea să cânte şi la nunta de argint a lui Carol I, şi la nunta lui Ferdinand I, ştirbitorul de ţară, cunoscut drept… Întregitorul!

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

În trupa Dinicu-Ciolacu existau şi alţi instrumentişti de marcă, precum vioriştii Petre Constantinescu şi Nicolae Rădulescu, cobzarul basarabean Ioniţă Basamac sau naistul Balan Pădurean, care avea să-şi facă propria lui bandă.

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu, ţinea armonia la chitară (în loc de ţambal) şi, cum o făcea pentru mai multe bande (la Paris cântase şi cu banda basarabeanului Tudorică Cercel), avea să devină în curând elector, pentru că în şedinţa din 21 ianuarie 1893, prezidată de primarul Gr. Trandafir, Comitetul Comunal Bucureşti „aprobă a se înscrie… în listele electorale de Cameră, Senat şi Comună”,  numele lui Alecu Barbu, din „suburbia Oţetari (reg. No. 1641”, şi Dinicu Ciolacu, din „suburbia Popa-Herea (reg. No. 2210)”, care îndeplineau condiţia „censului cerut de lege” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, XVIII, nr. 8, 21 februarie 1893, p. 62).

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Alte lucruri nu am mai aflat, pentru că nu izbutesc să dau peste cartea „Notice sur la Roumanie”, Paris, Franck, 1868, iar românii nu prea au obiceiul să-şi apropie de suflet pe marii lor artişti, decât după ce mor şi cu marea condiţie de a fi lăudaţi, mai întâi, acei artişti de către cineva din străinătate. Doar despre Cristache Ciolacu mai ştiu că trăia în 1947, când perduse nişte cartele de alimente, anunţul apărând la „pierderi de acte” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti,  12 august 1047, p. 6031): „CRISTACHE CIOLACU din Bucureşti: cartelele de alimente Nr. 155.787 din 1947, pe numele subsemnatului; Nr. 155.786 din 1947, pe numele Elena, soţie; Nr. 155.785 din 194T, pe numele Adriana, fiică, şi Nr. 155.784 din 1947, pe numele Cristina, fiică, eliberate de Circa 8 poliţie”. Am câteva din broşurile în care şi-a publicat, inclusiv la Paris, sârbele şi horele prelucrate ale antecesorilor săi basarabeni, câteva urmând să fie retrezite la viaţă, în 27 martie 2018, drept închinăciune de sufletul eroicei şi necontenit martirice Basarabia.