ZAGAN: Vasile

Concurs BUCOVINA ROCK CASTLE 2018 No Comments Feb 18

Enigma de la Dencuş, lângă Sarmisegetuza

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

După toate aparenţele, Franz Jaschke a fost primul european care a rămas fascinat de strania frumuseţe a enigmei de la Densuş, monumentu ancestral care, în 1807-1810, nu era biserică, altminteri nu ar fi scris în legenda acuarelei sale „Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, ci „Demsus, Römisches Kirche im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, iar reproducerile ulterioare, alb-negru, desigur, nu ar fi legendat „Temschus im Hatzecker Thal in Siebenbürgen. Einziger Uiberrest von Ulpia-trajana, oder des alten Zarmizä-gethusa. Hauptstadt des alten Daciens”, considerând ruinele drept o „moştenire dacică” şi nicidecum un vestigiu ortodox lăsat în părăsire.

La rândul lui, desenatorul de la „Le tour de monde”, care vizitase Transilvania înainte de anul 1874, când se publica desenul în gazetă, sub titlul „Mausoleul roman de la Petroşani”, ar fi menţionat vechimea acestei biserici, din moment ce în 1865, rolul de biserică era deja consemnat în presa românească din Ardeal, vestigiul beneficiind şi de descriere, din partea lui Aron Densuşanu, care, în mod surprinzător, cam încurcă lucrurile, întrezărind o utilitate iniţială de incinerator uman pentru edificiul care adăpostea un templu antic solar (dacă nu ar fi leii din exterior, aş fi opinat pentru un templu lunar). Oricum, ruinele, datate de mulţi în secolul IV înainte de Hristos, exclud convingător şi definitiv statutul de „cea mai veche biserică românească în care şi astăzi au loc slujbe religioase”, pe care îl conferă CrestinOrtodox.ro, iar afirmaţia de pe Wikipedia, conform căreia biserica „Sfântul Nicolae” din Densuş „a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din Antichitate (secolul al IV-lea)” este cel puţin penibilă, pentru că nimic nu s-a ridicat, nu s-a construit pe străvechile ruine, ci doar s-a încercat, iniţial fără folos (pedeapsa lui Dumnezeu: vijeliile spulberau acoperişul), o aprigă deturnare de identitate, o falsificare de spirit şi, desigur, de rădăcini şi de înrădăcinări.

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

În gazeta rămasă celebră datorită debutului lui Eminescu – altminteri, nu prea merită celebritate şi astăzi, publicându-se, încă în primul an al apariţiei ei, 1865, „Suvenire şi impresiuni de călătorie”, de Arone Densusianu, se reproduce şi ceea ce devenise de curând (probabil după 1849), biserică, înconjurată de cimitir, cum o sugerează şi ilustraţia franceză, în ciuda legilor sanitare austriece, care impuneau, din motive se siguranţă sanitară, mutarea cimitirelor în afara satelor şi a oraşelor, deci departe de arealul populat.

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Imaginea dovedeşte că nu monumentul enigmatic al “unor vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte” (turnul, care nu avea nici cruce în vârf, nici acoperişuri), ci şandramaua încropită din curtea interioară a templului, străjuită de ziduri de piatră, servea şi încă mai serveşte pentru servicii religioase greco-catolice sau greco-ortodoxe. Chiar dacă, ulterior căderii Sarmisegetuzei, au fost aduse aici inscripţii şi pietre funerare, construcţia, care fusese ridicată cu cinci veacuri înainte de distrugerea capitalei Daciei, nu avea cum să valorifice rămăşiţele magnificei cetăţi, care, aşa cum o probează sporadicele şi mult prea grăbitele săpături arheologice, există încă pe locul, aşteptând doar proverbiala minte a românul cea de pe urmă, care să-i redea notorietatea universală şi interesul pe care le merită din plin. Numai că, dacă vor găsi arheologii „sateliţi” ai Sfântului Soare, precum cel de la Densuş, nu se duce pe copcă încreştinarea românească multimilenară? Mai ales că era plină Ţara Haţegului de astfel de temple, pe care le-am numit deloc întâmplător „sateliţi”, religia naturală, pe care o numi creştinism, dar care a existat dintotdeauna, după cum sublinia Augustin, împământenind Cerul prin astfel de aşezări ale „meselor şi scaunelor” lui, după modelul hărţii cereşti, fără ca un templu al muntelui să se asemene cu alt templu, după cum o proba, în 1874, acelaşi „Le tour de monde”:

1874, Le tour du monde: Turnul roman de la Petroşani

Având în vedere că Aron Densuşan (aşa se citeşte ortografic scrierea etimologică „Densusianu”, în care „si” se pronunţă „ş”, iar „u” final este mut) este primul autor al descrierii „bisericii” din Densuş, cred că abia după cunoaşterea acelui text, din 1865, putem purcede mai departe:

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

„Memorabilul monument biserica de la Densuş. Se află la vreo 40 paşi de casa parohială şi este aşezată pe marginea unui podiş, în care se finesc şi se confundă cu şesul văii, poalele dealurilor păduroase, ce formează afunda vale, în a cărei gură, precum am zis mai sus, se află aşezat satul şi care desparte valea Haţegului de Banat. Dar să mergem aproape de monument, să-l contemplăm şi să-l examinăm! Exteriorul bisericii are mai mult aspectul unei stânci, decât al unui edificiu. Forma ei originală este una de cvadrat, deasupra căruia se ridică turnul. Acoperământ nu este deloc, pentru că baza turnului încoronează şi acoperă de tot biserica. Turnul, la vârful mai strâmt şi descoperit în forma unui horn, este construit numai din piatră. Dungile sau laturile turnului constau tot din piatră mare cioplită. Are trei rânduri de fereşti şi trei rânduri de brâuri, ce-l înconjură pe deplin, compuse din cărămizi aşezate în formă triunghiulară alternativă. Un astfel de brâu are şi trunchiul bisericii pe deasupra, pe unde se combină cu baza turnului.

Stîlpii pentru susţinerea turnului

În baza turnului, prin mur (perete – n. n.) se află o galerie obscură. În aceasta, precum şi în turn, se poate sui omul numai pe deasupra bisericii, pe mur, în sus. Dar numai pe un loc este accesibil. Poteca duce printre doi lei mari de piatră, culcaţi pe foale (piept – n. n.), întorşi cu spatele către olaltă. Înainte de a intra în galeria obscură, intri în o gaură ca o peşteră, care răspunde în goliciunea turnului; din acesta, apoi, intri în galeria care, la început, este strâmtă, încât trebuie să intri pe brânci, iar mai încolo poţi merge în picioare. În ea se ţin bufniţe şi lilieci. Pe dinafară, pe mur poţi să îmbli şi să înconjuri turnul. Pe acoperământ sau pe baza turnului cresc muşchi şi iarbă verde. Galeria obscură se numeşte, în o tradiţiune populară, Peştera Zamfirei (…).

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

Să intrăm în biserică. Mai întâi intră omul în o tindă, care, după cum însuşi murul o demonstrează, este alăturată, lângă edificiul vechi, numai în timpurile mai dincoace. Tinda a fost acoperită cu şindrilă, dar o vijelie a zvânturat acoperişul întreg şi, până astăzi, stă tot descoperită. Murul a început a se ruina. Cum intră omul în tindă, în mâna dreaptă se afla, mai demult, o cămară, în care se presupunea că se junghiau vitele, aduse spre sacrificare. Dar azi numai urma se mai vede. În biserică intră omul pe o uşă mică. În mijlocul ei se află patru pilaştri (stâlpi) cvadraţi şi foarte groşi, din piatră tăiată, pe care se reazemă turnul. Postându-se omul între aceşti pilaştri şi căutând drept în sus, vede cerul liber, pentru că turnul, cum am zis, este descoperit, gol de tot dinăuntru şi răspunde chiar în mijlocul bisericii. Fără îndoială, între aceşti pilaştri se ardeau victimele şi turnul servea de horn, pentru că într-adevăr şi acum se văd pietrele afumate. Pe pilaştri se află inscripţiuni sepulcrale, unele bine conservate, altele şterse. Deplin ligibile sunt următoarele trei:

Structura turnului – foto: Alexandru Baboş

D. M. / C. OCTAVIO XEPOTI / VIX. AN. LXX. IVLIA. / VALENTIA HERESCON / IVGI PIENTISSIMO / FACIENDVM PROCV / RAVIT H. S. E.

VALERIA CARA / VIX. AN. XXIX. / T. FLAVIVS APER / SCRIBA COL. / SARM. CONIVGI / RARISSIMAE

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

D. M. / G. LONGIN / MAXIMO / VIX. AN. LVIII. / IULIA AFRO / DISIA CONI / B. M. P.

(Familia, I, nr. 19, 5/17 decembrie 1865, pp. 230-232).

Pătrat, iar undeva mai înspre Petroşani, cerc (cilindru), dar cu acelaşi tip de structură simbolică, nicidecum romană, chiar dacă pietre funerare mărturisesc trecerea lor pe acolo. Aş paria, dacă aş avea cu cine (dacă ar mai exista în ţara asta arheologi, dacă nu ar fi plecat pe calea zeilor şi Vlassa, şi Daicoviciu), că undeva, păzite riguros de codrii înălţimilor şi învelite tămăduitor sub brazdele cu muşchi ale pământului, se mai află şi alte altare străvechi, inclusiv de formă rombică, pentru că mai tot din ceea ce am uitat sau ignorat noi există dintotdeauna. De regulă, un templu al muntelui acoperea, păzind de ochii nepricepuţilor, taine şi mai adânci. Dar cum să le mai cauţi la Densuş, acolo unde bezna medievală e mai apăsătoare decât oricând?

Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 18

Cărţile lui Daniel Tănase, „uriaş depozit de aripi”

Daniel TĂNASE

Deloc surprinzător pentru mine, Daniel Tănase păşeşte şi îşi conturează inspirat locul în literatură, adică în spaţiul nespaţiu „uriaş depozit de aripi”, printr-o carte, „Aripi la vedere / trei vocaţii” (Muşatinii, 2017), în care motoul din Nichita („Oamenii sunt păsări / cu aripi crescute pe dinăuntru”) nu înseamnă un pretext, ci un reper întru desluşire şi desluşiri. O carte aparent metafizică, aparent existenţială sau poate că din plin metafizică şi existenţială, în care parabola conturează, între Pământ şi Cer, vocaţiile sacerdotale ale fiecărei fiinţe umane, cele trei personaje, Preotul, Profesorul şi Doctorul, sugerate, încă din subtitlu, ca însemnând „trei vocaţii”, consacrând şi delimitând tot atâtea tentaţii iniţiatice, dar şi zăgăzuiri ale spiritului uman. În fond, ne naştem „reporteri” (simbolul unei curiozităţi pe care aş numi-o arhetipală, în ciuda faptului că împărtăşesc în totalitate argumentele lui Lucian Blaga împotriva surogatului arhetipal) şi, tocmai de aceea, preluăm şi vehiculăm valori metafizice şi existenţiale convenite şi acceptate istoric, într-un parcurs liniar care ignoră aripile stănesciene „crescute pe dinăuntru”, conferindu-i iniţiatorului-zăgăzuitor puterea de a fi „un simplu negustor de aripi”, în ciuda faptului că, deşi le tot achiziţionăm, arareori folosim vreo pereche pentru a încerca zborul, capacitatea individuală a spiritului de a se avânta spre libertate.

Fiind vorba de vocaţii, deci de aptitudini de intrare în armonia universală, şi nu doar de personaje ca atare, Preotul lui Daniel Tănase este Sacerdotul, deci creatorul de spiritualitate şi nu doar „bătrânul înţelept care se ocupă de sacrificii”, cum glăsuiesc etimologiile tuturor religiilor lumii, Sacerdotul care, amintind de Iisus, „cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie păşeşte” printre desluşiri şi închipuiri, apoi, ostenit de respiraţiile din preajmă, „se opreşte din mers şi cântă”. Preotul ţine ochii închişi şi cântă. Cuvintele sale cântate nu se ridică către cer, cum te-ai gândi, ci cad pe zăpadă. Atunci când ating zăpada ele lasă urme”. Închiderea ochilor înseamnă desprinderea din desluşiri, în toate cărţile religioase ale omenirii, dar, „uneori, sunetele grave, în căderea lor pe zăpadă, lasă forma unei cruci”, iar din „sunetele înalte cad lumânări, de bună seamă în număr mare şi aprinse, care lovesc zăpada”, pentru că lumânarea nu este iluminarea de dincolo de pleoapele ochilor închişi, pentru că „pentru Preot a cânta nu este decât o formă de respiraţie (…) prea puţin înţeleasă de ceilalţi”, vocaţia iniţiatorului în libertatea spiritului înveşnicind vremelnicia, prin faptul şi făptuirea, ca să fac iarăşi o trimitere la Blaga, că el „trăieşte un singur anotimp: anotimpul zăpezii”, iar „călătoriile sale sunt solitare, pentru sine şi întru sine”.

Pe un alt palier al degenerescenţei sacralităţii convenite şi istoriceşte acceptată, se află iniţiatorul în lumesc, neguţătorul de aripi care nu folosesc la nimic: Profesorul. Veşnic intersectat cu fireasca şi banala curiozitate umană (Reporterul, care poartă şi un nume, Andrei, pentru că numele vremelniceşte – cum se zice în primele cărţi sacre ale omenirii), Profesorul se iveşte doar atunci când „legenda este o formă deghizată a tăcerii”, când „cuvintele sunt cu totul neputincioase să descrie realitatea, iar tăcerea nu ne apare ca o opţiune comodă”, pentru că „ficţiunea se scrie prin realitate, iar realitatea se scrie prin ficţiune”. Iar iniţierea în nebuniile realităţii creează, în planul degenerescenţei spirituale, o altfel de lumească ierarhie, cea a notorietăţii, admirabil sintetizată de Daniel Tănase prin postulatul deloc întâmplător, conform căruia „în materie de notorietate, nebunul este întotdeauna superior prostului”. În fond, prostul ignoră că e locuit de aripi, iar nebunul le foloseşte nechibzuit şi aglomerat şi, prin asta, „sparge rutina, rupe monotonia”, şocând şi înfricoşând prin întrezărirea involuntară şi haotică a zborului, a desprinderii din convenit şi obligatoriu, din „întunecimea spaţiului strâmt”, în care „fluturii se aşează pe corpul tău”, determinând ultimativ apariţia Doctorului, cel care se ocupă şi se asigură, pe un palier iniţiatic inferior, că „mişcarea persoanelor între grupuri (… este) liberă”. Doctorul, „o licărire neobişnuită acum”, un acum al trupurilor „uriaş depozit de aripi”, cu o anume misiune, care ţine de prezentul continuu, apare „de îndată ce cuvintele se scuturau de sensurile lor obişnuite”, de ordinea firească, cu tentative doar de întrezărire a poeziei – degenerescenţa cântecului sacerdotal al iniţiatului iluminării, care închidea ochii, când „pe zăpada nemărginită”, pe care păşea „fără să lase urme”, şi pentru care „singurul strigăt este cântecul său” – Doctorul, deci, lasă după sine „faimoasele sute de pagini cu versuri scrise” (necântate!), deci de realităţi convenite, dar care „urmau desigur să rămână necitite”, condiţia fundamentală a omenirii fiind uitarea îndatoririlor faţă de memorie.

Citind altfel „Aripi la vedere / trei vocaţii”, de Daniel Tănase, cred că mi-a fost dat să întâlnesc o proză care, alături de romanul „Play-list pentru sfârşitul lumii”, de Mihnea Blidariu, chiar înseamnă ceva în literatura română a ultimelor trei decenii.

Cea de a doua carte a lui Daniel Tănase, „Jurnal de guvernator” (Muşatinii, 2016), deşi va trece, în ochii bigoţilor şi ai celorlalţi neştiutori, drept una masonică, este, de fapt, o mărturisire a acestor vremuri, din perspectiva relaţionărilor umane, inclusiv prin acte de caritate. Scrisă ca un raport, ilustrat de numeroase fotografii – mărturii ale unei solidarizări umane atotcuprinzătoare, dar şi ale unei fireşti sloboziri a sufletului de înnegurări istoricizate, cartea înseamnă „un combustibil excelent pentru miile de proiecte” pe care numai solidarizarea umană la poate transforma în realităţi.

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Feb 18

László Gergely Pál: De izbelişte în mijlocul câmpului

Câteva lucruri interesante: La Densus, am observat, acum câţiva ani, o mică statuie, dar impresionantă, din marmură, lăsată de izbelişte în mijlocul câmpului. Locul fiind împrejmuit cu gard şi cu sârmă ghimpată, cu greu am escaladat acest obstacol (era să-mi las nădragii-n gard), fiindcă mă atrăgea ceva de acea operă de artă, care, cum s-a văzut de la distanâî, avea o vechime considerabilă.

Era un monument funerar, cu inscripţii în maghiară: „Soţia lui Lőrinc Mara, născută Leontina Lukács, în 1837, şi decedată în 1863”. Pe cealaltă latură: „Ridicat, în semn de pios omagiu, de către soţul neconsolat”.

No, amu trebuie zis că famila Mara a fost de origine română şi înnobilată, cu secole înainte, de regii maghiari. Şi numele de Lucaci Leontina spune multe. Dar, fiindcă e scris în maghiară, mormântul e lăsat de izbelişte.