Oda în limba română din 3 aprilie 1781

Un interesant poem în limba română, scris cu litere latine, dar în ortografie maghiară, a fost publicat, în 3 aprilie 1781, la Sibiu, în tiparniţa lui Martin Hochmeister. Este vorba de „Odă / întru pomenirea Maicei / de-a pururi / a / Augustei / Mariei Tereziei”, o structură clasică în metru latin, având un moto sugestiv pentru starea de spirit a românilor ardeleni, care, sub sceptrul Împărătesei Maria Tereza, beneficiaseră de o adevărată emancipare („Dulci au fost izvoarele / Apelor ei…”), o emancipare care nu ţinea doar de umanismul iluminismului, ci de interesele austriece foarte bine conturate, în strategia de a diminua forţa maghiarilor printr-o contrapondre românească. Iar românii ardeleni, care nu aveau de ce desluşi pricini într-un prezent benefic pentru ei şi încurajator pentru viitor, deja se manifestau ca supuşi fideli ai tronului habsburgic, în care descifrau un „izvor” de drepturi naţionale, religioase, sociale şi culturale, fidelitatea aceasta manifestându-se cu fapta şi jertfa mai ales în anii 1914-1918, când biserica românilor promova „frăţia” româno-maghiară, în dauna „sălbaticilor de peste Carpaţi” – cum ne numea viitorul cel dintâi patriarh al românilor, Miron Cristea.

*

Ca text poetic, „Odă întru pomenirea Maicei…”, are un farmec aparte, în ciuda unei sărăcii a lexicului românesc de atunci, care obligă la ciudate sinonimii („chitara ei” este, de fapt, lira; „liricesc” înseamnă poetic şi aşa mai departe), pentru că modelul latin, respectat cu sfinţenie, induce o senzaţie tulburătoare de modernism liric. Am transcris oda din 1781, din română în… română contemporană, ca să-i pot asigura o meritată circulaţie, deşi nu am aflat cine este autorul „M.” (Samuil Micu-Klein pare să fi fost, din moment ce o adnotare din 6 septembrie 1937 preciza, pe un exemplar tipărit, că „Originalul se află la Biblioteca „Honterus” din Braşov”).

Muzelor, încă tot glăsuiți mâhnirea,

ce tot izvodiți graiuri de oftare?

*

S-au deșteptat la glasul

cel cu suspin al Daciei inima mea;

trist, trist cântă chitara ei.

Întrarmează-te, sufletul meu,

și vei cânta jertfa umilinței

cu simțire duioasă:

*

Lasă-mă numai trist

să-mi astâmpăr sub umbre lacrimile,

zise un neam cu cuget curat.

*

S-a răpit cu arpi turtureau săltând,

așa zic muzele:

Vai, nemernicia noastră!

Coaja ta, Atropos, groaznice umbre!

Ai tulburat făptura,

ca un fulger ţi-ai tocmit săgeat

şi acum dorm moaştele Majestăţii.

*

Vin ca vântul Liviei frumoasele ştiinţe

de mireasmă răsplătire Trofeul

cu darurile Minervei.

*

Nu uita, Socrates,

liricescul vers al lui Stesichorus;

că Platon „Pildele” lui Sophron

le-a aşternit capului lui.

Epicharme, adună-ţi puterile mărturisirii

să-ţi sporească descoperirea.

Simfonii aducând daruri mari,

Mari ca ale Teresiei.

*

Repede s-a pus suirea spre cer

să înalţe duh de viaţă,

duhul Mariei;

*

Priveşte acum sceptrul ceresc

mai înainte simţind Dacia sceptrul ei

întins cu milă şi cu îndurări.

Orfeu, ce cânţi cu chitara ta

strămutarea Majestăţii

asemenea cu duhuri cereşti,

glăsuieşte, dară,

cine opreşte înţelepciunea

până când şase zeiţe

cu inimile înfrânte

*

N-au trecut hotărârea până acum,

tot stau triste Muzele

și împletesc cuvinte smerite

de plângere

*

Însă Iosif împlinește noianul

Fiul Augustei

cumpăna sfântă în dreapta ţinând

*

Cerule sfinte, ascultă,

ascultă, ţine pe Iosif

al doilea Traian!

*

supt smerenie, / M.