„Omne vivum ex ovo” („Tot ce viețuiește e din ou”)
Harvey
*
Ca toate credințele populare, aceea a ouălor roșii de Paște este foarte veche și interesant de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orfică, a fost adoptată de înțelepți și de filosofi și a pătruns foarte repede în credința popoarelor primitive.
Zeitatea egipteană Keneph sau Emeph (adică „binefăcător”) era înfățișată cu un ou care-i ieșea din gură, simbol al fecundității și al rodirii. La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la echinocțiul primăverii, în vremea când natura se reînnoiește și dă tuturor ființelor o nouă existență. Atunci norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roșu, emblema focului, căci focul își avea și el cultul său (cultul solar – n. n.) și, împreună cu lumina, era considerat ca agent păstrător al vieții.
Juvenal ne spune că, la romani, în fiecare an, la vremea echinocțiului de primăvară, (adică atunci când cade Paștele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă (un rug uriaș – n. n.) de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul și a goni furtunile. La procesiunea zeiței Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.
La druizi, ouăle de șarpe erau foarte respectate.
Sărbătorea ouălor a fost primită de creștini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriți, care erau mai numeroși în primăvară, după vorba aceea veche românească: „După Paște-n sărbători, / Când e câmpul plin de flori”.
Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat
Iată care e originea creștinească a ouălor roșii de Paște, după tradițiune. Se zice că o samariteană, care își avea șorțul plin de ouă, întâlni pe cineva, care îi anunță învierea Domnului Iisus Christos. Neîncrezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roșii!”. Și Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roșiră în șorțul necredincioasei.
În Francia, în Sâmbăta Paștelui, studenții și dascălii de biserici strângeau ouă, cântând și sunând cu tobele. Regii Franciei împărțeau ouă aurite membrilor familiilor lor și principalilor demnitari ai Curții. Sub Ludovic al XIV-lea, se făceau mari piramide, din care Regele lua și da damelor. La sfârșitul veacului trecut, obiceiul ouălor roșii sau aurite era încă forte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut ouă de zahăr, iar bogătașii fură încântați ca să le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.
Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechi tradițiuni. La Churwalden, în Elveția germană, în lunea de după Paște, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe, și care se numește aruncarea ouălor.
Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare împrejurul mesei, în ziua de Paște.
Persanii, la anul nou (Nuruz), care la dânșii cade la 21 martie, își fac daruri și mai cu seamă își dăruiesc unul altuia ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruzului își avea obârșia în cultul focului și musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforțările lor, însă, persanii persistară în credința lor cea veche și o au și o respectă și astăzi.
Israeliții vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei păsări uriașe, care trăia în timpul potopului și care se numea „zez”; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt pe singura și marea farfurie, ce o pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea echinocțială a primăverii.
În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipsește, la Paște, de pe masa nimănuia.
Unii învățați cred că explicația ouălor roșii ar fi în faptul că israeliții, la vremea Paștelor, aveau obiceiul să-și vopsească cu roșu pragul de sus și pragul de jos al casei lor; același obicei există și la egipteni, care însemnau cu roșu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.
Fenicienii adorau ființa supremă sub formele unui ou și credeau că amorul și specia omenească au ieșit dintr-un ou clocit de Noapte. La indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundalul căruia se zăresc sute de ființe viețuitoare, iar pe coajă apare omul în carne și oase.
“un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”
Toate aceste credințe, vechi ca pământul, se pot rezuma în fraza lui Harvey: „Omne vivum ex ovo” („tot ce viețuiește e din ou”).
Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat
Să păstrăm cu sfințenie aceste frumoase credințe ale strămoșilor și să le transmitem cu religiozitate urmașilor noștri. / T. ENESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900) – fotografii: Victor T. Rusu.
