BAP 2018: concertul Anamaria Pasat
Hotel Silva – Casa Bucovina Acoustic Park
În răstimpul anului, se numeşte Hotel Silva; anual, timp de trei zile, Hotel Silva este Casa Bucovina Acoustic Park, deci un acasă pentru muzicieni români şi străini de excepţie. Dintre străini, deocamdată doar pentru austriecii de la Mother’s Cake, care s-au bucurat, primii dintre muzicienii Europei, de bucate excelente, de serviciile unui personal educat şi amabil (firesc, natural amabil – ceea ce ţine de educaţie), şi de condiţii de cazare cu nimic mai prejos decât cele din ţara lor. Eu am niscaiva vechime în a fi acasă la Hotel Silva, pentru că am mai fost pe acolo împreună cu poeţi din lumea largă (Naţiunea Poeţilor) şi cu Zicălaşii, aşa cum şi proprietarii şi salariaţii hotelului au un acasă în spectacolele şi manifestările noastre, doar din simpla şi omeneasca dorinţă de a-şi mai primeni sufletele. Tocmai de aceea, ori de câte ori m-or duce drumurile prin Vatra Dornei, o să poposesc şi acasă, adică la Hotel Silva.
Casa Bucovina Acoustic Park – bijuterie arhitecturală funcţională şi confortabilă din Vatra Dornei, situată între gara pitorească, pe care au uitat-o austriecii pe aici, şi Casa de Cultură „Platon Pardău”, îşi deschide ferestrele şi terasele înspre nişte privelişi de poveste, iar dacă invoci, de acolo, Sfântul Cer, ploile contenesc şi se retrag prin munţii din preajmă, pentru că şi Cerul, şi bunul Dumnezeu iubesc muzica bună şi cu mesaj. Cel puţin asta ni se întâmplă nouă, celor care poposim prin Vatra Dornei pentru a ne închina Cerului şi Munţilor, iar martori avem o mulţime, tineri sau doar cu suflete tinere; a plouat năprasnic, timp de trei zile şi nopţi, în toată ţara, dar nu şi în spaţiul nostru de sacralitate muzicală, unde ploile se îndepărtau tiptil, odată cu începerea concertelor, pentru că ştiu, ca şi unii dintre noi, că muzica nu-i nimic altceva decât respiraţia dumnezeirii.
Fugari de acasă
Viorel Cata, Sonia, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat oe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos
Cândva, prin 1978 – dacă nu mă înşel, am hotărât să îmi iau lumea în cap. Am ajuns la Bucureşti, m-am angajat la „Vulcan” ca ucenic al cursului de aşchietori şi m-am abandonat într-un cămin de nefamilişti, pe care l-am încondeiat liric încă din prima seară:
*
ospăţ târziu cu candeli de mătase
şi cu brocarturi roşii peste mese
la care dorm în somnuri princiare
figurile din cartea mea alese,
până în zori desigur o voi scrie
pe tălpile femeii somnoroase
şi-apoi murind voi fluiera cuvinte
prin galerii de carii şi prin oase,
*
încă e timp să mai visăm corăbii,
oceanele de jad ce le susţin,
dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii
cu palmele fuioare de venin
şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic
uitat în turn de zeii care mor
în filele cu colburi subsuoară
în cărţile cu zimbri pe cotor,
*
ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea
cu ierbi de leac presate sub călcâie,
literatura-i damful comestibil
ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie
într-un penet de îngeri, într-o stampă
prin care toţi visează că exişti
în timp ce eu rămân tot personajul
căminului cu calmi nefamilişti.
*
Găsisem, în căminul de nefamilişti, câţiva tineri cu potenţial liric (Dan Caunic, Viorel Cata, Roman Dănilă, Marian Burcea-Vlăsceanu) şi cum, la „Vulcan” existau şi nişte oameni precum Nicolae Liviu Stanciu (juristul întreprinderii), Alioşa Carastate (directorul Clubului), directorul general Flutur, prieten şi cu Ion Dincă, şi cu Ioan Avram, dar şi un om demn de toată admiraţia (ca să nu mai vorbesc de liderul pcr, domnul Bunea, care parcă era desprins din filmele în care Sergiu Nicolaescu juca astfel de personaje), rapid am încropit noi un cenaclu, căruia i s-a dus vestea, devenind şi teritoriul de suflet al actorului Val Lefescu. În lumea actoricească bucureşteană, tinerii poeţi de la „Vulcan” se bucurau de mare simpatie, printre apropiaţii noştri numărându-se Arcadie Donos, Silviu Stănculescu, Dinu Ianculescu, George Cozorici, George Motoi, dar şi teribilul fotograf Vasile Blendea, de la TVR. A fost aproape firesc să ajungem, în acele vremuri, la Televiziunea Română, slujită, pe atunci, de somităţi precum Betty Mondanos, Jana Gheorghiu, Julieta Ţintea, Puiu Stoicescu, Luminiţa Suciu şi aşa mai departe. Am zis „aproape firesc”, pentru că noi aveam, pe atunci, plete bogate, iar când am fost puşi să alegem între a ne tunde şi a apărea la televiziune, am optat pentru minunatele noastre podoabe capilare (Dan Caunic şi Viorel Cata aveau nişte minunate plete blonde). Surprins, dar şi încântat, Puiu Stoicescu, posesorul unei mustăţi oacheşe, din pricina căreia nu mai putea să apară pe ecran, a chemat nişte doamne pricepute, care ne-au zăgăzuit podoabele capilare cu o puzderie de agrafe.
*
La o săptămână după difuzarea emisiunii, pe când Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă plecaseră să vândă sticlele goale şi să cumpere „Carpaţi” şi un kg de orez (cu orez supravieţuiam noi în zile de dinainte de salarii), aud bătăi în uşă; când deschid, un domn cu ochelari fumurii, încărcat cu bagaje, lasă totul jos şi mă îmbrăţişează fericit: „Domnule Drăguşanul, Dumnezeu să vă dea sănătate! Sunt tatăl lui Viorel Cata şi, când credeam eu că băiatul meu s-a făcut vagabond, l-am văzut la televiziune! Ce onoare, ce cinste!”. În scurtă vreme, tot cu bagaje voluminoase, au mai venit doi domni, părinţii lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, iar masa noastră de nefamilişti s-a umplut de bucate şi de vinuri de casă moldoveneşti.
*
Când s-au întors, cu „Carpaţii” şi orezul, cei trei, părinţii au încremenit: „Dar la televiziune eraţi tunşi frumos…”. Ne-a scos din încurcătură Dan Caunic: „Da tată, dar la poeţi părul se regenerează complet în trei zile”. Vreo doi ani a durat boema noastră bucureşteană, apoi am revenit acasă, Dan Caunic a plecat la oase (şi, urmând şcoli, a ajuns şef de inspectorate judeţene de poliţie), iar despre ceilalţi nu mai ştiam nimic.
*
Apoi au trecut 37 de ani, până ce ne-am regăsit pe net. Încă nu ne-am văzut, dar tot vom pune noi la cale o recuperare de tinereţe. Dane, sper că Poliţia Română nu ţi-a alterat talentul preparării „fripturii de cartofi” (cu care ne răsfăţam noi în vremuri relativ bune); dar să nu uităm nici de minunatul orez, căruia îi suntem datori cu un monument (nu am vreme să revăd acest material, pentru că plec la Bucovina Acoustic Park, dar am vrut să-mi împrospătez sufletul, scriindu-l).
Nicu de Popovici „i-au muncit ca pe nişte robi”
Domnul Toader Rusu, Profesor la Şcoala Gimnazială din Stroiesti, doreşte să afle „mai multe informații despre ctitorul școlii noastre, dr. Nicu de Popovici-Niculiță” şi, eventual, fotografii (nu ştiu dacă există, dar cum Nicolai baron de Popovici a ctitorit bisericile din satele sale, Stroieşti şi Stupca, mai mult ca sigur că există tablouri votive cu familia ctitorului în cele două biserici. Informaţii se găsesc în condicile parohiale ale celor două sate, care se pot consulta la Arhivele Statului din Suceava. Răsfoind, însă, prin scrierile mele (am fost, cândva în cripta boierilor Popovici din Stroieşti, căutând o icoană pictată de Epaminonda Bucevschi, furată, după 1990, de Dumnezeu ştie care preacinstită faţă bisericească), îi pun la dispoziţie domnului profesor Toader Rusu următoarele informaţii suplimentare:
„Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de Popoviciu, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903… În 1843, biserica din Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de Popoviciu, era slujită de parohul Andrei Danciul… În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de Popoviciu şi slujită de parohul Emanuel Isopescul… / Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase… (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162). Deci, şcoala din Stroieşti nu putea fi construită decât de proprietarul Nicolai de Popovici, tatăl lui George de Popovici şi al lui Manolache de Popovici.
*
„Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile Balş, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de Popoviciu, paroh fiind Antonie Dimitroviciu. În 1876, patron bisericesc era Alexander von Popoviciu, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie Porumbescu (Gelembiowski, în sursa menţionată)… / Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase” (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 53, 1907 p. 159, 100).
*
În necrologul lui Ioan cavaler de Costin, „frate cu domnii Costineni, proprietari din Sipeniţ şi descendenţi ai neuitaţilor Costineni Miron şi Velicicu… ce s-a trecut prin moarte în 2/14 mai 1866”, la Stroieşti”, publicat în „Albina” (Anul I, Nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866), este menţionată „o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroeşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popoviciu şi nepoţi de la sora lui Ioan Costin”, tatăl lor fiind „prea fericitul proprietar din Stroieşti, Manolachi Popoviciu”. Ioan cavaler de Costin, „îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroieşti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi” (Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866).
*
Fratele mai mare a fost „Vasilică Popoviciu, care, fără nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor (Ştefan) Nosievici (la moartea căruia au doinit „Chiru Grigore cu consoţii săi doisprezece” – deci Vindereu), în întreg timpul morbului său, în casa sa (din Suceava – n. n.), uşurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua şi îndelungata-i pătimire” (Albina, Anul IV, Nr. 96, miercuri, 1 decembrie / 19 noiembrie 1869).
*
„Dintre icoanele sacre (pictate de Bucevschi – am căutat-o, dar nu mai există, fiind furată după Revoluţie – n. n.), o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă. Curând, sper că voi putea prezenta şi portretul pictorului academic E. Bucewsky. / Vicenţiu Babeş (Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6).
*
„Fundaţia (Pumnuleană – n. n.) doamnei Agnes Popovici pentru gimnazişti”, cu 2.200 florini în obligaţiuni şi cu 57 florini şi 92 creiţari în numerar, „Fundaţia contelui Emanuel Logotheti pentru două fetiţe române de la Institutul Pedagogic din Cernăuţi, cu scopul de a fi aplicate la şcolile româneşti de fete”, cu 3.200 florini în obligaţiuni şi cu 391 florini şi 20 creiţari în numerar, la care se adaugă fondul „domnului Alexandru de Popovici pentru un student român de la Şcoala Agronomică din Cernăuţi”, „Fundaţia mai nouă a cavalerului George de Popovici”, cu 3.000 florini în obligaţiuni şi 126 florini şi 52 creiţari în numerar” (Transilvania, Anul XVIII, nr. 11-12, 1-15 iunie 1887, pp. 93, 94).
*
„Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Părintele Vasile Cocârlâ să finalizăm negocierile privitoare la cumpărarea tuturora realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă” Zaharia BOIU (Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893).
*
La înmormântarea lui Nicolae Hurmuzachi, necrologul a fost semnat, printre alţi „nepoţi şi nepoate”, şi de noi Niculiţă-Popovici: „Eudoxiu baron Hormuzaki (nu istoricul, ci prefectul de Suceava), Ştefania baron Hormuzaki, Ioan baron Styrcea, Bertie baron Styrcea, Maria de Niculiţa-Popovici, Constantin cav. de Neculiţa-Popovici, nepoţi şi nepoate. Natalia baron Hormuzaki, născută baron Styrcea, soţie. Constantin baron Hormuzaki, Alexandru baron Hormuzaki, fii. Victoria baron Styrcea, Nina baron Styrcea, cumnate” (Tribuna, Anul XIII, nr. 204, 6 octombrie nou 1909, pp. 4, 5).
*
Imaginea boierilor Popovici, ctitori de biserici în Stroieşti şi în Stupca, are şi pete întunecate, pe lângă cele recunoscute de societatea vremii drept luminoase: „În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, „aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie”. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure. Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi” (D.G. A.S. Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, p. 272).