doi bătrâni urcând în tren
ca să-i ducă nu ştiu unde:
iar din cer tot ning secunde
în vremelnicul peren:
îi aşteaptă două locuri
în destinul lor comun,
iar pe ceruri un străbun
ară brazdă printre focuri
mai departe, într-o casă,
au rămas nişte cuvinte
să vegheze şi să cânte
dintr-o carte de pe masă:
şi le-aud ca nişte şoapte
gând cu gând şi vers cu vers
când se pierd în univers
doi bătrâni trecând prin noapte
serghei esenin, tare-s ostenit,
deşi-n clipita vieţii nu îmi pasă
că timpul e o lamă de cuţit
ce-mi sfârtecă prin suflet, când apasă,
că suflet-i urcat mereu pe cruci,
bătut cu pietre şi cu umilinţă:
hai, trupule, e timpul să te duci
în munţii tăi, să-i retrăieşti credinţă
şi să te bucuri calm de libertate
sorbind cu sete numai depărtări
în care nu există vreo cetate
în care se mai fac crucificări:
serghei esenin, viaţa-i fără preţ
şi o trăiesc deplin abia acum,
chiar dacă-n beznă scapără ereţi
un necuprins şi-o jarişte de fum
Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat familia cu doi Andrei, fiul şi nepoţelul. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu două chitare, ca să putem trăi, fremătător, dimensiunea atemporală a cântecului. Şi ca să fim pe deplin fericiţi. Cântecele lui Andi, pe care deocamdată doar noi le ştim, îmi împrăştie cerul prin casă, ademenindu-mi sufletul spre lumină. Am parte de o fericire atât de profundă şi de atotcuprinzătoare, încât nimic altceva nu mai contează. Chitarele care ne-au schimbat viaţa, cele ale începuturilor, au durat altar în camera nepoţelului Andrei Darius, aşteptând a doua serie de închinări. Spunea un mare teolog ardelean din secolul al XIX-lea că familia înseamnă concreteţea lui Dumnezeu. M-am născut cu această convingere, dar mi-a fost bine să constat că a trăit-o şi un adevărat iniţiat. Acolo, la Cluj-Napoca, sub aura zicerilor înţelepte, cei doi Andrei ai familiei noastre trăiesc în zodia cântecului, iar lumina fiecărei dimineţi ni se aşterne pe fereşti dinspre ei, dinspre cântecele cu care vor birui vremelniciile.
La mulţi ani fericiţi,
Andrei Darius şi Andrei Teodor,
şi Dumnezeu să vă ţie
numai întru bucurie!
ce fascinat eram cândva de lume
când, sprijinindu-mi visele de ea,
eu o trăiam în miturile bune
ca pe-o crăiasă transformată-n stea
şi cum scrutam cu sufletul pe zare
unde-nflorea o geană de oraş
şi mă rugam de păsări călătoare
să îmi croiască tainicul făgaş,
dar răsunase cornul în vecie
şi clopotele clătinară lin
ceva difuz, un fel de poezie
ce-mi fu încredinţată drept destin
şi am plecat şi m-am pierdut pe cale,
mestecenii m-au îndemnat la drum,
şi de atunci păşesc tot mai agale,
iar sufletu-mi e pasăre de fum
Selena – ulei pe pânză, tablou de Radu BERCEA
copilăriei i-am aflat o urmă
în timpul fără timp și-atât de ciclic,
pe cer păștea o uriașă turmă
vegheată de păstorul mioritic
și mi-a fost milă de destinul lui
și de căderea amplă în destine:
de vezi ce văd, ai grijă să nu spui,
păstrează taina numai pentru tine!
apoi și urma se pierdu pe cer
în zvâcnet cald de aripi dobândite
lăsându-mă pribeag în efemer
să-mi număr pașii, să socot clipite
și să aștept aripile să-mi crească
să pot zbura din propriul meu destin:
speranța e o danie cerească
flămândă-ntotdeauna de senin