Noi, donchijotiştii cântecului naţional românesc

Donchijotişti incurabili, noi, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu, Petru Oloieru, Ionuţ Chitic, Răzvan Mitoceanu şi Ion Drăguşanul, am tras o raită prin vremuri, în căutarea „sigiliului dumnezeirii” pe identitatea neamului românesc. Splendidă este această pecete cosmică, în ciuda faptului că au încredinţat-o viitorimii, cu dragoste şi cu vibrant patriotism, românii… Franz Joseph Sulzer, Carol Decker, Sigismund Paulmann, Bela Bartok şi aşa mai departe. Cum arată acea viitorime românească şi dacă mai există nu-mi pot imagina, iar a o întrezări după prezent înseamnă un risc pe care nu vreau să mi-l asum.

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Oct 12

Ritual muzical, la nașterea lui Ciprian Porumbescu

Diseară, la ora 17, la Muzeul Bucovinei, vom cânta cântecele unirii și vom dărui cele 3 volume ale cărții „Bucovina, în mărturii necunoscute”. Un munte de cărți îmi ocupă biroul, dar ceremonialul nostru Ma Go Ra (Primăvara, pe Muntele Soarelui), începe cu o horire nepremeditată, în cinstea primăverii spiritualității românești, care începe, pentru bucovineni, și ca poezie, și ca muzică, în 12 octombrie 1850, atunci când se năștea, la Șipotele Sucevei, geniul definitoriu al acestei spiritualități, Ciprian Porumbescu.

Dimineața ne-am început-o, ca șie ieri, cu repetiții, dar instinctual sau prin voia sorții, ne-am așezat în cerc, iar cântecul vechi românesc ne strânsese pumn încleștat într-o unitate energetică formidabilă. Cred că, pe viitor, întotdeauna vom proceda la fel, dacă tot ni s-a dăruit formula aceasta cu adevărat închinătoare.

Diseară, în Suceava, se va petrece o dublă și complementară recuperare de memorie, pe care nu ar trebui să o ratați. Chiar dacă e vineri, dar noi, Zicălașii, nu putem sărbători memoria lui Ciprian Porumbescu decât în ziua nașterii lui.

Jurnalism No Comments Oct 12

Zicălaşii mi-au cântat cântecele Unirii

Astăzi, în zori, cu mult înainte de începerea programului, Zicălaşii au studiat şi repetat cântecele Unirii. Şi, după cum ni-i obiceiul, chestia asta s-a întâmplat în prezenţa mea, eu având norocul de a auzi orice concert nou cel dintâi. Concepusem concertul ca un fel de horă a provinciilor istorice, în rotire ciclică, „neprihănitele fecioare” din Constelaţia Hora, desenate ca atare în cosmologia românească, fiind Bucovina, Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banatul şi Trasilvania. Ritmicităţile, cu terminaţii lăutăreşti distincte, au o splendidă unitate, chiar dacă „Hora morii”, de pildă, născocită de basarabeanul Gheorghe A. Dinicu pentru Oltenia, începe cu prima frază melodică din „Bătrâneasca” lui Grigore Vindereu (cu care începe şi „Rapsodia a II-a a lui George Enescu), apoi zvâcneşte dezinvolt spre trilurile cu care ne-a obişnuit, mai ales în ultimele decenii, folclorul oltenesc. „Olteanca”, însă, e o veritabilă piesă moldovenească, cu semnătură lăutărească totuşi oltenească, dovadă că Sigismund Paulmann a ascultat-o, în Bucureşti, de la un lăutar oltean.

Descifrarea fiecărei noi partituri (vorba vine, pentru că Zicălaşii cântă la prima vedere a unei partituri) deschide, pentru noi, perspective spre cântece şi mai vechi, pe care le-am fonotecat de-a lungul celor aproape 4 ani, de când pasiunea aceasta pentru autentic ne uneşte. Herna Săndulean, admirabila interpretă a Dochiţei, în „Crai nou”, rămâne fascinată, când intră în sala de repetiţii, de o minunată piesă românească, în care supravieţuiesc miraculos structurile preclasice ale muzicii noastre vechi. Se numeşte „Sârba farmaciştilor” şi a fost încredinţată memoriei de Gheorghe Bene.

Toate cântecele sunt o minunăţie, inclusiv primul imn regal românesc (vom încheia cu „Sârba regală”, a lui Cristache Ciolacu), compus de Eduard Hubsch, pe care îl folosim drept copertă a concertului, pentru că face parte din spiritualitatea românească premergătoare Unirii. Intrarea – liberă, ba chiar… răsplătită, pentru fiecare participant, cu cele 3 volume ale cărţii „Bucovina, în mărturii necunoscute”, care mi-au luat un deceniu din viaţă şi pe care le dăruieşte Consiliul Judeţean Suceava (netrucate plecăciuni!).

Jurnalism No Comments Oct 11

Când și cum a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare?

Coroana și Stema Moldovei, în letopisețul lui Miron Costin

În 2 decembrie 1856, când Alecu Hurmuzachi scria „Gazetei Transilvaniei” entuziasta depeșă, prin care anunța pripit că „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”[1], o mare enigmă a neamului românesc se revela, dar fără să o observe cineva. Știrea, deși sau tocmai pentru că însemna un neadevăr (voievozii nu se înmormântau cu coroana, sceptrul și sabia, care aparțineau țării și se transmiteau din voievod în voievod), confirma o impresie generală despre dispariția coroanei lui Ștefan, explicată în ignoranța veacurilor prin înmormântare.

Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Bogdan, de pildă, mort în 1517, „se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie”.

Detaliu din Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Ștefan, se aflară „puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părţişoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele dintâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesătura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu numai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior”. Dar osemintele din mormântul lui Ștefan cel Mare, depuse călugărește pe drugi de fier, pe „o mantie, asemănată cu cea de monah”[2], ceva mai multe decât cele din mormântul lui Bogdan, deși Ștefan murise cu 13 ani mai devreme, erau, de fapt, cele ale unui fost stareț.

Coroana regelui polon Kazimierz Wielki

Coroana de stofă prețioasă a lui Bogdan, descrisă sumar de Iraclie Porumbescu, martor la săpăturile arheologice din 1856, probabil că însemna o copie a celei voievodale din aur, dar informațiile sunt prea puține, ca să putem ști cum a fost. Un presupus portret al lui Ștefan, făcut cică în timpul vieții lui, cel de pe Evangheliarul de la Humor, stilizează, în maniera bizantină a iconografiei cu Sfinții Împărați, irișii coroanei regale poloneze a lui Kazimierz Wielki, acea „corona borealis”, pe care o găsim și la Władysław Łokietek, coroană luată drept model, în absența mărturiilor, și de pictorii Bucevschi și Maximovici, care au încetățenit un anume portret al lui Ștefan cel Mare, cel cu iriși largi, din coroana lui Kazimierz Wielki. E posibil ca, dat fiind statutul inițial al Moldovei de voievodat vasal al Coroanei poloneze, să fi semănat și coroana voievodală a Moldovei, după modelul celei a voievatului krakowian, cu cu aceasta, dar dovezi nu există, chiar dacă Miron Costin[3] desena, în 1675, o coroană asemănătoare cu cea presupusă ca fiind a Moldovei și în veacurile anterioare, cu iriși largi, de „corona borealis”, și nu cu simplificări iconografice bizantine. Dacă s-ar găsi portretul lui Ștefan cel Mare, din 1492, care încă mai putea fi văzut, în 1919, în catedrala din Przemisł sau măcar o fotografie a acestui portret, probabil că am afla și cum arăta cu adevărat și când a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare.

Sfinții Împărați, pe o icoană rusească veche

O pistă de investigație, cu șanse de reușită, o deschide sabia voievodului, aflată în Palatul Topkapi din Istambul, cu condiția să aflăm când anume a fost dusă sabia peste Bosfor (mormântul lui Ștefan nu a fost niciodată prădat de oștiri străine, ci doar de călugării… veghetori). Din „Letopisețul Țării Moldovei”[4], scris de Grigore Ureche, nu aflăm mare lucru, ci doar plauzibile ocazii de însușire a simbolurilr voievodale de către turci. Prima ar fi fost cea din septembrie 1573, când porțile Cetății Suceava s-au deschis în fața sultanulu Suleiman, „Cându au venit asupra lui Pătru vodă Suleiman împăratul turcescu cu toată puterea sa şi muntenii cu domnu său şi sultanul cu tătarii dimpreună şi Tarnovschii hatmanul cu oastea leşască, vă leato 7046 (1537) septevrie 20”, „și aşa au ales dintru dânşii pre Trifan Ciolpan, de lau trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domnu”, după cum zice Ureche. Ipoteza este susținută și de faptul că în tablourile votive de pe ctitoriile lui este înfățișat cu o altfel de coroană, mult mai apropiată de cele bizantine și rusești ale Sfinților Împărați, dar, cum am mai spus-o, iconografia creștină nu reprezenta realități, ci concepții (Constantin nu a purtat coroană, ci cunună de laur). Dar posibilitatea de a fi confiscate de Suleiman sabia și coroana Moldovei nu mi se pare credibilă; oricum, am să caut și prin cronicarii poloni și maghiari, din operele cărora au aflat și cronicarii noștri amănunte, după cum o recunoștea Grigore Ureche.

Sfinții Împărați, pe o veche icoană bizantină

O variantă mult mai plauzibilă este aceea să fi plecat la Istambul, cu „sculele Moldovei”, „Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai apoi s-au turcit” și care, în 1553, în urma uneltirilor fratelui său, Ștefan (cel hăcuit de boieri, cu tot cu cort, la Țuțora) „îmbucându-1 mulţi din nepriietenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia”. Oare, în „toată avuțiia”, menționată de Ureche, nu se aflau și sabia lui Ștefan cel Mare, și Coroana Moldovei?

Coroana Moldovei, pe coperta din piele a letopisețului lui Costin

[1] Gazeta Transilvaniei, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357

[2] Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61

[3] Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei / de la Aron Vodă încoace / scos de Miron Costin / vornicul de Țara de Gios, / în oraș Iași, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la Nașterea Mântuitorului lumii 1675, meseța dni, Ediție critică de P. P. Panaitescu, profesor universitar,București, 1944

[4] Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei / de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, București, 1967