Artur Gorovei: Pe urmele răscoalelor

Ştampilele parohiei şi a satului Plopeni

Dacă mergi, noaptea, cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti, la oarecare depărtare, nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907.

*

Când te duci, din Vereşti, la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plan­tată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie, de nenumărate ori, după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a dis­truge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie.

Sigiliul roşu al Plopenilor

Te cuprinde groaza când pătrunzi în inte­riorul acestei locuinţe cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. N-a a rămas nimic nesfărâmat. Uşi, fereşti mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie ca foaie, şi toate acestea, lemnăria, teracota, fierărie, sârme, hârtie, toate zac împrăştiate pe parchet, singurul lucru de preţ, care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta prin odăi, trebuie să încaleci peste toate aceste sfărâmături, care stau, de patru ani, neclintite, ca şi în ziua nenoro­cită, când poporul cel mai blând din lume a dat dovada unei sălbăticii de care nimeni nu l-a bănuit.

*

Cum s-au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s-au înţeles? Nimeni nu-ţi poate spune nimic. Se ştia, mai de înainte, că se va întâmpla ceva; şi, în zorii unei zile, a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase  din grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s-a dat drumul, din deal, înspre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi; apoi, au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai pro­prietarului s-au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în ma­şina de bucătărie şi răcnea: „Douăzeci de ani m-am ars eu la maşina asta!”. Măcar pe bucătarul acesta nu l-a mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui.

Mereni şi Plopeni, în 1774

Câţiva dintre răsculaţi ajunseseră în turnul palatului, cu gând să înceapă a-l dărâma din vârf, când au văzut venind armata. În câteva minute, au dispărut cu toţii, lăţind în urma lor numai ruine. În locul răsculaţilor, au venit soldaţii şi ce-a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi a fost cucerit de soldaţi, care aveau sacii plini de trofee.

*

Pe toată valea Siretului, din judeţul Boto­şani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salcei; numai Dum­brăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios: se spune că în judeţul Bo­toşani răscoalele au avut un caracter antise­mit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânelele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi.

M-am dus şi la Flămânzi, de unde au început răscoalele şi am încercat să aflu cum a pornit furtuna. De la nimeni nu poţi dă afli nimic, decât că proprietarul acestei moşii imense, ale cărei hotare el nu le cunoaşte, a arendat-o la doi evrei deodată, care au început să se lupte între dânşii, care din doi să rămână arendaş. Şi în ce consta lupta lor?

*

Când unul punea la arat, celălalt îndemna pe ţărani să nu-l lase şi făgăduia că le va pământ cu cincizeci de lei falcea. Atunci, cel dintâi făgăduia ţăranilor pământ cu patruzeci de lei falcea, ca să are moşia pentru dânsul, şi ţăranii s-au potrivit şi s-au dat de partea celui cu patruzeci de lei falcea. Şi când acesta a rămas arendaş şi ţăranii au voit să facă învoielile, în loc de patruzeci de lei li s-a cerut o sută şi patruzeci, şi atunci a început zâzania, şi au bătut pe administra­torul moşiei, şi s-a făcut multă larmă, pentru prea puţină treabă, şi focul s-a întins peste toată ţara.

Condica parohială din Plopeni

Istoricul care se va încumeta să scrie istoria răscoalelor din 1907 va întâmpina multe greutăţi şi, mai cu seamă, va fi surprins, aflând ce s-a petrecut prin localităţile unde nu au fost răscoale. Aşa, în judeţul Suceava, răscoale nu au fost, în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi au fost ucişi câţiva ţărani, în satul Siliştea, unde, totuşi, nu fusese nici măcar gând de răscoală, şi în târguşorul Lespezi, compus numai din evrei, pe care ar fi voit să-i prade câţiva ţigani din Heciu. Cu toate acestea, în tot judeţul, afară de partea muntelui, ţăranii au fost  bătuţi cu sălbăticie de către armată. În fiecare sat, în care intrau „coloanele vo­lante”, ţăranii erau întinşi la pământ şi li se aplica un număr de lovituri, fixat mai îna­inte.

Pentru ce? Pentru ca să nu le vină gust să se răscoale.

Românce din districtul Suceava (Fălticeni)

Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”. Îmi aduc aminte cum, într-o zi, au intrat, în curtea casei mele, peste o sută de ţărani din comuna Preuteşti, toţi îngroziţi şi hotărâţi să pribegească în Austria, pentru a scăpa de co­loana volantă, care trebuia să vină, să liniştească spiritele şi în comuna lor.

*

Eu ce puteam să le fac? I-am dus la pro­curor, ca să se tânguie şi să-i ia sub protecţia lui. Ce s-a mai petrecut cu dânşii, le-a fost ru­şine să-mi mai spună; şi astăzi, când îi întreb, ei schimbă vorba.

Fălticeni

La Paşcani, se stăruia foarte mult, de către o persoană foarte influentă, ca artileria să dea o reprezentaţie, punând la încercare puterea distrugătoare a tunurilor celor noi. Se stăruia, adică, să se bombardeze satul Lunca, de pe malul Siretului, ai cărui locuitori nu se adu­naseră măcar la cârciumă, în tot timpul cât a bântuit furtuna peste ţară. Nu a lipsit mult ca dorinţa şi curiozitatea persoanei influente să fie satisfăcută, şi nu ştiu căror împrejurări se datoreşte că, în locul sa­tului Lunca, nu avem astăzi o movilă de cenuşă.

*

Orori inutile! E un nonsens acesta, căci nu-mi pot închi­pui orori utile. Un gazetar a comis această ex­presie barocă şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seamă că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într-o ţară pe care ne străduim să o trecem în ochii lumii drept o ţară civilizată, se găsesc oameni care ţipă în contra ororilor inutile, asta înseamnă că ororile utile sunt cel puţin scu­zabile. Şi atunci trebuie să se atârne decoraţii pe pieptul tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, care pun ouă răs­coapte subsuoară, care bat cu vâna de bou, care întrebuinţează torturi rafinate, într-un scop util, de pildă pentru a descoperi un cri­minal. Ororile acestea, fiind făcute într-un scop util, sunt şi ele utile, după teoria celor cu ororile inutile.

Români din districtul Suceava (Găineşti, după cât recunosc locurile)

Oricare ar fi fost cauzele răscoalelor din 1907, oricât de departe, înapoia vremii, li s-ar cerceta originea, este incontestabil că aceste răscoale au determinat o epocă nouă în istoria noastră. Încă nu putem să ne dăm seamă de efectele produse, dar nu se poate contesta că asistăm la începutul unei transformări sociale. Răscoalele au fost un mare eveniment.

*

Viitorul istoric al răscoalelor, care va cer­ceta actele oficiale, dacă se vor fi păstrat, lucru de care mă îndoiesc, care va cerceta dosarul ororilor inutile, pe care ziarul „Adevă­rul” zice mereu că l-a alcătuit, dar pe care nu-l publică, probabil din puternice motive de prudenţă, acel istoric va cerceta şi literatura, de la 1907, încoace, pentru a vedea întru cât au fost influenţaţi literaţii noştri de acest mare eveniment şi ce ecou au găsit, în operele lor, suferinţele îndurate de acei care au încercat să-şi schimbe o soarta insuportabilă, în alta măcar acceptabilă. Istoricul acesta se va aştepta să găsească lucruri de seamă, având ca precedent războiul din 1877.

Dezbrăcându-ne de orice şovinism şi luându-ne curajul de a spune măcar o parte din ceea ce gândim, trebuie să recunoaştem că toate vic­toriile reputate de „şoimii” noştri, pe câmpiile Bulgariei, nu au avut o grozavă influenţă în bine asupra vieţii  noastre sociale. S-au schimbat câteva forme, dar fondul nu a rămas măcar acelaşi, ci s-a înrăutăţit.

*

Şi cu toate acestea, deşi pe vremea aceea numărul literaţilor noştri era foarte restrâns, totuşi s-a scris foarte mult, pentru a se glori­fica războiul, şi s-au scris chiar lucruri de va­loare; ba până şi unii dintre scriitorii tineri de astăzi se inspiră din amintirile vitejiilor de atunci.

Port fălticenean

La 1907, eram în alte condiţii. Mintea nea­mului nostru era frământată de idei prielnice poporului. Aveam chiar formaţiuni politice, în ale căror programe, punctul principal era grija de starea poporului; aveam poporanişti, naţio­nalişti, toţi însufleţiţi de cele mai bune gânduri pentru popor şi naţiune, şi a cărora activitate, pentru ajungerea la ţinta urmărită, îmbrăţişa şi literatura, aşa că aveam o literatură popo­ranistă, o literatură naţionalistă…

*

Nu putem pune la îndoială sinceritatea po­poraniştilor şi a naţionaliştilor noştri, nici nu putem contesta că între ei sunt talente reale, care s-au manifestat aşa de frumos în artă. Dar întru cât talentele aceste, oamenii aceştia sensibili, fost-au zguduiţi, în sufletul lor, de peripeţiile dramei înfiorătoare din 1907, şi în ce lucrări ale lor se oglindeşte ceea ce au sim­ţit şi au cugetat despre cel mai însemnat eve­niment din istoria poporului nostru? (Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242).

Artur Gorovei: În ajunul răscoalelor – la Mălini

Ca un vifor care prăpădeşte lumea au trecut răscoalele peste ţara noastră şi toată lumea le-a uitat. Cei dăunaţi primesc despăgubiri; pe marginile drumurilor, cruci singuratice îţi arată locurile unde au fost asasinaţi cei presupuşi răsculaţi. Altfel, nimic nu s-a schimbat din rostul treburilor.

Ţăranilor, pe care acum toţi politicienii îi tânguiau, li s-a făgăduit dreptate şi legi bune. Cu­mintele făgăduieşte… Legi s-au făcut, un nămol de legi, care de care mai deochiată, iar „Drep­tatea” ţăranul ştie bine că „nu trage în gazdă la slujbaşi”.

*

S-au făcut alegeri generale. S-au ales depu­taţi, care să făurească legile menite să coboare raiul pe pământ, dar ţăranilor nu li s-a dat voie să-şi exercite dreptul de vot. Tot primarii şi jandarmii i-au adus, în cârduri, în oraşele de reşedinţă, tot printre şiruri de sol­daţi au intrat alegătorii în sala de vot, şi tot acei indicaţi la Centru au fost proclamaţi de­putaţi ai ţărănimii.

Toate s-au uitat, ca şi cum răscoalele n-ar fi fost. Un singur lucru a mai rămas în amintirea politicienilor noştri, din timpul răscoalelor: instigatorii. Răscoale, fără instigatori în carne şi oase, nu se pot naşte, cred politicienii. Şi, rând pe rând, ei se arată cu degetul ca instigatori. În adevăr, a fost un mare instigator; dar acest instigator a lucrat de veacuri întregi, la lumina zilei, în faţa şi in auzul tuturora, din îndemnul tuturor guvernelor, şi subt protecţia tuturor legilor.

*

Acest instigator este starea de mizerie a ţă­ranului nostru, datorită exclusiv politicei nesocotite, pe care au făcut-o totdeauna partidele noastre politice istorice, pe care o fac şi astăzi şi pe care nu ar putea să nu o facă, pe câtă vreme va rămâne aceiaşi temelie pe care se reazemă alcătuirea noastră socială.

Răscoalele din 1907 nu au fost ceva întâmplător în viaţa noastră. Când se vor cunoaşte, cu amănuntul, condiţiunile de trai ţăranului, când se vor strânge şi se vor coordona mulţimea de documente, cărora nu li se dă importanţa cuvenită, numai atunci un istoric iscusit şi nepărtinitor va putea demonstra, ca într-o problemă de algebră, cum împrejurările în care a trăit ţăranul nostru au trebuit să determine răscoalele din 1907. Ca titlu de document, voi istorisi ceea ce ştiu, prin mine însumi, despre nişte lucruri petre­cute în ajunul răscoalelor.

Eram prefect al judeţului Suceava. În ziua de 10 Octombrie 1905, inspectorul comunal al plasei Mălini face cunoscut Pre­fecturii că locuitorii din comuna Mălini s-au răsculat şi că, adunându-se în mare număr, după ce au sechestrat pe primar în locuinţa sa, au năvălit în localul Primăriei, punând stăpânire pe el, scoţând personalul afară şi luând cheile. Inspectorul comunal conchidea că, faţă cu această „întrunire sediţioasă”, care a înce­put a lua forma unei rebeliuni, e în absolută neputinţă de a împiedica dezordinea şi că intervenţia forţei armate este absolut necesară.

Intervenirea forţei armate! Cunoaştem şi omul, şi sistemul. Cu doi ani mai înainte, lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector co­munal, în comuna Rădăşeni, unde – pretin­dea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei.

*

Sistemul şi rezultatele intervenirii forţei ar­mate, în asemenea împrejurări, le cunoşteam încă din anul 1894, când, fiind magistrat la tribunalul din Bârlad, în timpul răscoalelor din judeţul Tutova, mi-a fost dat să constat, prin mine însumi, cum cei chemaţi să liniştească lucrurile aţâţau pe săteni să comită fapte, de multe ori pretinse delicte, numai pentru a se da prilej armatei, devenită o bandă de van­dali, să săvârşească cele mai revoltătoare schingiuri şi acte de vandalism adevărat hunice.

Cunoscând, deci, şi omul, şi sistemul, nu am găsit necesară intervenirea forţei armate.

*

Inspectorul comunal, însă, a raportat direct cazul parchetului, şi procurorul a cerut şi ob­ţinut nici mai mult, nici mai puţin decât un batalion de soldaţi, cu care a plecat la faţa locului. Se înţelege că m-am dus şi eu.

Pe când se aprindeau luminările, sunetul lu­gubru al gorniştilor anunţa că armata a intrat în sat. Imediat s-a înjghebat un adevărat consiliu de război. Inspectorul comunal era de părere să se ocupe, în timpul nopţii, toate cârciumile din sat, să se înconjoare localul  primăriei cu un cordon de soldaţi şi să se ridice, din locuinţele lor, pe capii răscoalei, a căror lungă listă, compusă din patimă, o şi prezintă consiliului. De aceiaşi părere era şi procurorul.

*

Capii răscoalei!… Cunoşteam şi acest cântec. Maiorul, om serios şi cumpătat, a adus îna­intea noastră pe şeful de garnizoană, pentru a ne da lămuririle necesare. Din spusele acestuia rezulta că nu se petre­cuse, în comună, nimic extraordinar; oamenii se împrăştiaseră pe la casele lor, dându-şi cuvântul să se întrunească a doua zi, dimineaţă, în curtea primăriei, pentru a vorbi cu domnul pre­fect; prin cârciumi se aflau numai câţiva că­ruţaşi, şi în tot satul era linişte.

*

A doua zi, dimineaţă, ţăranii aşteptau în cur­tea primăriei. Însoţit numai de comandantul batalionului, am plecat spre primărie, cu toate protestările inspectorului comunal şi ale procurorului, care şi vedeau lucruri îngrozitoare; ţăranii mă vor pune, cu de-a sila, în fruntea lor, pentru ca soldaţii să nu poată trage în ei, şi, astfel, se vor deda la acte de violenţă, la crime. Halucinaţiile acestea au dispărut, când ţăranii ne-au primit, în mijlocul lor, cu capetele des­coperite şi în liniştea cea mai mare. Unul dintre ei mi-a dat cheile de la localul pri­măriei, explicându-mi că, de vreme ce primarul şi ceilalţi funcţionari fugiseră, lăsând primăria pustie, pentru ca nu cumva, lipsind ceva dinlăuntru, să se dea vina pe ei, ţăranii au în­cuiat localul, au luat cheile şi au pus, peste noapte, paznici dintre dânşii, care să răspundă de orice s-ar întâmpla.

Peste câteva minute, toţi acei chemaţi să res­tabilească ordinea erau în primărie, unde ve­nise însuşi primarul, despre care se raportase că era sechestrat în locuinţa sa. Şi ţăranii au început să-şi spună păsurile.

Pricinile de nemulţumire ale sătenilor din comuna Mălini erau prea multe şi originea lor datează demult, de la întemeierea chiar a sta­tului nostru. Un singur cuvânt, însă, ar putea să le rezume pe toate: nedreptatea. Şi, în adevăr, pare că nedreptatea este pri­vilegiul cu care toate partidele noastre politice şi toate guvernele, care s-au perindat la cârma ţării, au înzestrat pe cetăţenii României, care trăiesc afară de raza oraşelor. Erau peste 500 de ţărani, adunaţi în cur­tea primăriei, mulţi însoriţi de neveste, iar unii chiar de copiii lor. Şi toţi au avut a se tângui de ceva.

Dintre dânşii, au venit unii să se plângă în contra perceptorului. Un ţăran a prezentat două chitanţe, din care se constata că perceptorul i-a încasat, cu una din ele, dările pe trimestrele Ianuaie şi Aprilie 1905-1906, iar cu a doua chitanţă i-a încasat dările pe trimestrele Ianuarie, Aprilie şi Iulie 1905-1906. Acel ţăran plătise, prin urmare, de două ori dările pe trimestrele ianuarie şi aprilie ale aceluiaşi an.

*

Perceptorul, întrebat, nu a putut da nici o explicaţie şi nu i s-au putut vedea registrele, pentru a se controla ce sumă era trecută în cotoare, ca încasata cu acele chitanţe. De­sigur, în cotorul chitanţei a doua, era trecuta numai darea pe trimestrul Iulie.

Alt ţăran se plânge că a plătit perceptoru­lui 18 lei 80 bani, bir, în vara anului 1905, şi, în loc de ai elibera chitanţa cuvenită, i-a dat trei chitanţe: una din 15 Decembrie 1896 şi două din 12 August 1899, toate trei, pe suma de 12 lei. Chemat să dea lămuriri, perceptorul arată că nu a putut încasa, la timp, dările de la acel ţăran; că Administratorul financiar l-a silit să achite el acele dări, tăindu-i chitanţele res­pective; că, un timp, el n-a mai fost perceptor în acea comună şi că abia acum i s-a prezen­tat ocazia să-şi scoată banii de la ţăran. Pentru ce, însă, în loc de 12 lei, i-a luat 17 lei 80 bani?

*

Ţăranul arată că, pentru a şi plăti datoria către perceptor, l-a slujit doi ani de zile; perceptorul nu tăgăduieşte şi pretinde că ţăranul nici cu aceasta nu s-a achitat de el şi că-i este şi acum dator din acea afacere. Citez numai aceste două cazuri, din multele care s-au petrecut, ca fiind tipul sistemului.

Ceea ce s-a petrecut la Mălini, cu perceptorul care-şi aduna averea în acest mod, se petrece pretutindeni între Dunăre şi Carpaţi; şi aceste nedreptăţi nimeni nu le ascultă, când se tânguiesc ţăranii, şi nimeni nu le-a ascultat pe ale celor din Mălini, pentru că perceptorul era… alegător în Colegiul I de Cameră şi făcea parte din clientela politică a unor anumite per­sonaje cu multă vază în lumea oficială.

*

Alţi ţărani şi-au plâns alte nevoi. Mai în fiecare an, se făceau diferite schim­bări la drumurile din comună. Venea câte un conductor, găsea necesar să îndrepte un drum vechi sau să facă unul nou; scotea îndată oamenii la lucru şi începea să dărâme garduri, să taie copacii, ca să-i iasă linia dreaptă. Le se lua locuitorilor prăjini întregi din grădina casei, fără a fi întrebaţi, fără a fi despăgubiţi. La oraşe, nu se ia un centimetru de pământ, fără a se plăti despăgubiri fabuloase – avem atâtea pilde; la ţară, se ia tot, dacă este nevoie, fără nici o despăgubire şi, dacă ţăranul pro­testează, e dat în judecată pentru  ultraj, e bătut de primar şi jandarm şi e condamnat de judecători, pentru care afirmările făcute de un jandarm, într-un proces-verbal, sunt mai presus de orice adevăr.

Nu era destul că ţăranii din comuna Mă­lini fuseseră deposedaţi, cu călcarea legii, de pământul necesar pentru şosele; un ministru hotărâse că şoselele trebuie să aibă zone largi şi îndată inginerii au mai tăiat, din pământurile ţăranilor, câte trei metri de fiecare latură a şoselei, adică şase metri în lăţime, tot în mod samavolnic şi tot fără nici o despăgubire. Şi ţăranii au înghiţit această samavolni­cie şi au încrestat, pe răbojul suferinţelor lor, încă o nedreptate.

*

Ală cauză de nemulţumire era următoarea: comuna Mălini e comună mare; numai satul Mălini, cu o vatră de 211 fălci, are aproape la 800 de suflete. În comună erau vreo 13 cârciumi şi 12 dughene; nici un ţă­ran, însă, nu putea să aibă cârciumă, nici să deschidă o brutărie, pentru că acestea erau pri­vilegiul unui singur evreu naturalizat şi erau privilegiul lui, pentru că şi el era… alegător în Colegiul I de Cameră.

În sate, ca şi în oraşe, consiliile comunale sunt nişte parodii şi voinţa primarului e singura lege. Primarul din Mălini era un adevărat satrap. Fiu de ţăran, acest primar, schimbându-şi portul, pentru a se îmbracă în haine „nemţeşti”, şi-a schimbat şi sufletul. Văduva care venea să i se plângă de o nedreptate, bătrânul infirm, care venea să-i ceară un sfat, obijduitul care venea să se tânguie contra unui cotro­pitor, toţi erau daţi afară din primărie, cu cu­vinte de ocară. Numai acel proteguit de per­ceptor sau de cârciumarul privilegiat, numai acela putea vorbi, numai acela era ascultat şi satisfăcut.

*

Astfel fiind, cui s-ar fi dat autorizaţie de a deschide o cârciumă în Mălini s-au de a fabrica pâine, dacă privilegiatul s-ar fi opus! Luni întregi a stat neînregistrată cererea unuia de a i se da autorizaţie să deschidă o cârciumă. A trebuit să dau ordin anume ca cererea să se înregistreze, iar cârciuma nu s-a mai deschis. Primarul era atotputernic şi nimeni nu se putea atinge de el, pentru că şi el era… ale­gător în Colegiul I de Cameră.

Primarul, perceptorul, cârciumarul privile­giat, toţi alegătorii în Colegiul I de Cameră, erau forţa electorală a unui oarecare personaj, cu care erau în strânse legături, asupra naturii cărora se vorbeau multe şi se ştiau multe. La rândul său, acest personaj era clientul unei dualităţi politice rău formate, doi oa­meni „sacrés” ai Partidului Conservator, care formau o adevărată companie de exploatare.

*

Ţăranii din Mălini, cărora, de atâta vreme, li se impunea acest primar_, pe care nimeni nu-l voia şi pe care toţi îl urau, aşteptau ca pe o mântuire ceasul în care vor scăpa de el. Cupa nemulţumirilor era plină; o picătură mai trebuia numai pentru ca simpla nemulţumire să ia o formă mai acută, să se mani­feste prin ceea ce se numeşte răscoală. Şi picătura aceasta căzuse în cupa plină. Se făcea recensământul general. În comisiunile comunale trebuia să figureze şi câte un delegat din partea contribuabililor. Firesc lucru era ca acest delegat să fie unul din locuitorii mai impuşi din comună, om care să cunoască, în toate amănunţimile, nu numai nevoile sătenilor din fiecare cătun, dar să cunoască puterea de producţiune a pământului din diversele părţi ale comunei, ca, ast­fel, dând comisiunii toate lămuririle necesare, aceasta să poată aprecia venitul pământurilor, după o normă oarecare.

Ca delegat din partea contribuabililor din co­muna Mălini, primarul a recomandat pe un idiot, care tot timpul cât a lucrat comisiunea, a stat la soare, pe scările primăriei. Conform legii, primarul trebuia să aducă la cunoştinţa tuturor locuitorilor zilele în care comisiunea va lucra în comună, pentru ca lo­cuitorii să-şi poată arăta îndreptările ce vor fi având. Primarul din Mălini nu a făcut acest lucru; nimeni nu a ştiut că lucrează o comisiune în comună şi comisiunea a lucrat cum a voit. Şi cum a lucrat comisiunea?

*

Comisiunea de recensământ, urmând instrucţiunile date de administratorul financiar, a făcut o simplă operaţie de registre: a urcat cu opt lei venitul fiecărui hectar de pământ. Şi, fiindcă toată comuna Mălini era împărţită după vechiul recensământ, făcut şi acela în mod arbitrar – în două categorii de pământuri, unele impuse ca având un venit de 14 lei hec­tarul şi altele, de 18 lei, comisiunea le-a urcat, fără mare bătaie de cap, pe unele, la 22, şi pe altele, la 26 lei venit pe hectar. Aceasta era o nedreptate nemaipomenită. Ordinul Ministerului de Finanţe era ca proprie­tatea ţărănească să fie urcată, la impozit, socotindu-se venitul lor ca venitul marii pro­prietăţi. Ei bine, în Mălini se procedase într-un mod pe care nu ştii cum să-l califici.

Administratorul financiar, care visa recom­pense de la superiorii săi, a căror ţintă era ur­carea, cu orice preţ, a veniturilor ţării, se în­trecea cu administratorii din alte judeţe în combinaţii fantastice şi vexatoare. Comisiunea care lucra în comuna Mălini, crezându-se obligată să execute îndemnurile, ca să nu zic ordinele, administratorului financiar, a urcat pământurile ţărăneşti la un venit di 22 şi 26 lei pe hectar, pe când moşia boierească, proprietatea Domeniului Coroanei, era impusă nu­mai cu un venit de 17 (şaptesprezece) lei hec­tarul. Şi ce fel de pământuri au ţăranii din Mă­lini, şi ce pământ este pe Domeniul Coroanei?

*

M-am dus de am vizitat înadins lanurile ţă­răneşti şi m-am îngrozit. Am văzut pământ, impus cu un venit de 26 lei, pe care, printre stânci, creştea numai un fel de muşchi, pe care vitele nu-l mănâncă, pe când pe Domeniul Co­coanei se face cultură intensivă. În impunerea făcută Domeniului Coroanei, comisiunea lucrase conform cu legea. Era la mijloc un contract de arendare, care nu putea fi pus la îndoială. Dacă s-ar fi lucrat tot aşa şi cu impunerile pământurilor ţărăneşti, s-ar fi făcut dreptate şi nimeni nu ar fi murmurat. Comisiunea, însă, nu a voit să ţină în seamă niciunul din con­tractele ţăranilor, care erau la îndemâna tutu­rora.

Şi ce fel de acte aveau ţăranii? Prin un contract, autentificat la 8 Octom­brie 1900, dată la care ţăranul din Mălini nu se gândea să-şi pregătească acte speciale pen­tru recensământul din 1905, se arendase 50 prăjini, loc de fânaţ, cu zece lei pe an, ceea ce face „12 lei şi 80 de bani hectarul”. Cu un contract din 17  Martie 1903, tot autentic, se arendase 60 prăjini pământ de arătură, cu 10 lei pe an, adică 10 lei şi 80 bani hectarul. Cu un contract autentificat de Tribunalul Su­ceava, la 4 Februarie 1903, se vânduse o casă, cu 90 de prăjini pământ, din care 60 prăjini loc de livadă, în jurul casei, în vatra satului, cu 200 lei. Făcând calculul, conform legilor financiare, după care valoarea unui imobil se află înmulţind venitul cu 20, se vede că ve­nitul acestui pământ, cu casa de pe el, era de 7 lei şi ceva hectarul.

Mă mărginesc a cita numai aceste pilde. Aceste acte autentice, a căror sinceritate nu trebuie să fie pusă la îndoială, nu au fost luate în seamă de comisiune. Se făptuise, deci, o mare nedreptate şi comisiunea lucrase cu o absolută inconştienţă.

Astfel de fapte, care indignează orice suflet, nu erau oare cei mai dibaci instigatori, cărora se datoresc răscoalele din 1907?

*

Pe cât de puţin zgomotoasă fusese cea dintâi manifestare a răscoalei din Mălini, tot aşa de uşoară a fost şi complecta ei potolire. Ţăranii cereau ca comisiunea să revină asupra impunerilor făcute. Le-am explicat imposibili­tatea de a se satisface această cerere; şi ei, ţă­rani precum erau, au înţeles că, oricâtă bună­voinţă ar avea cineva de a se numi o nouă comisiune, care să facă o nouă lucrare, sau ca vechea comisiune să revină asupra unei luc­rări făcute, nu se poate, întrucât legea nu îngăduie asemenea lucruri. În schimb, le-am fă­găduit că voi face un raport la Minister, arătând care sunt plângerile lor şi că voi stărui să se aducă îndreptările cuvenite.

Mulţumiţi cu atâta, unii dintre ţărani au început a se împrăştia. Cei mai mulţi, însă, stăteau în curtea primăriei, foarte liniştiţi, dar aşteptând parcă un rezultat, un răspuns care nu li se dăduse. Era pricina cu pri­marul. Obştea voia să fie alungaţi şi primarul, şi consiliul comunal, care îngăduia pe un ase­menea primar. Le-am explicat şi au priceput că e absurd a cere ca comuna să rămână, o clipă măcar, fără consiliu comunal şi, atunci, ţăranii s-au mulţumit numai cu capul primarului.

Dreptatea acestei cereri era vădită şi, cu toate stăruinţele inspectorului comunal, care se lamenta că pierde pe cel mai bun primar din plasa sa, l-am sfătuit pe primar să-şi dea în­dată demisia. Când această demisie a fost citită, în auzul tuturora, un  „Ura!” fără de sfârşit a umplut văzduhul şi răsculaţii aceştia, pentru liniştirea cărora se aduseseră, în Mălini, gloanţe şi baionete, s-au împrăştiat şi, peste cinci mi­nute, în curtea primăriei, era linişte ca într-un mormânt.

*

Eu mi-am ţinut cuvântul. Cu raportul No. 3739, din 13 Octombrie 1905, am arătat ministrului de interne mizeriile îndurate de ţă­ranii din Mălini, mizerii care au îndreptăţit această răscoală. Acest raport, însă, a avut soarta tuturor lucrărilor care au de scop satisfacerea cerinţe­lor vreunor oameni aşa-zişi politici sau ale unor alegători, de la voturile cărora atârnă izbânda în alegeri.

Primarul a rămas bun demisionat şi nu a mai suferit altă neplăcere ; perceptorul şi-a urmat înainte sistemul de percepere a dărilor, deşi, cu adresa oficială, adusesem la cunoştinţa parchetului abuzurile acestuia; cârciumarul cu monopolul a rămas netulburat în „drepturile” lui, fiindcă… tustrei erau alegători în Colegiul I de Cameră; iar ţăranii au rămas ca şi mai înainte, pentru că… votează  prin delegaţiune (Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 5-20).