Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha
„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.
Hora (Corona Borealis), în mitologia românească
Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25]”[26].
Crucea solară, în câteva străvechi variante
Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.
Ishtar si simbolul solar
Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].
Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.
Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…
În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].
Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei
Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.
Totemuri străvechi, la Moldoviţa
În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:
*
Coborât-au coborât
De mai sus, din răsărit
Dumnezeu din cer pe scări,
Pe miruri şi lumânări.
Cu-o turmă de oi domneşti
Şi o paşte în serin
Şi-o adapă în nuor lin[36]”
(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)
*
se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:
*
Vă aduc un Dumnezeu
(Florile dalbe),
Un Dumnezeu nou născut
Cu flori de crin învăscut,
Dumnezeu adevărat:
Soare în raze luminat…
Că pe ceri s-a arătat
Un luceafăr de-mpărat,
Stea comată strălucită
Pentru fericiri menită…
Iată lumea înfloreşte,
Pământul că întinereşte,
Cântă-n luncă turturele,
La fereastră rândunele”[38].
*
*
[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34
[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110
[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56
[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13
[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51
[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357
[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362
[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56
[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299
[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954
[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154
[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954
[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881
[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875
[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866
[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858
[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875
[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866
[19] Du Cange, Calendae
[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860
[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522
[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259
[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184
[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62
[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu
[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902
[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364
[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.
[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335
[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368
[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4
[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1
[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13
[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902
[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35
[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866
[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.
[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394
