Carmen Sylva: Nu mai e pom de Crăciun

La ce ai mai căzut, zăpadă?

Că e Crăciun aş fi uitat;

Durerea inimii zdrobite

Adânc eu aş fi îngropat.

Acuma, când te văd, tu care

Pământului haină îi eşti,

Acum, din nou, lupta cea veche

În inimă îmi răscoleşti.

*

De ce cu mâna ta cea albă

Îmi zugrăveşti dragul portret

Aşa de-atrăgător şi galeş,

Că mă răpeşte-ncet, încet?

Mergând prin stepă pelerinul,

În dorul său neţărmurit,

A lui frumoasă, scumpă ţară

Ca printr-un farmec a zărit.

*

Coboară-te, o viziune,

La mine, jos, acuma vin’

Şi-mi turbură cu mâna-ţi albă

Somnul care-i de visuri plin;

În trista mea odaie bate

– Nu aştepta ca să-ţi mai spun –

Şi îmi şopteşte cu-ndrăgire:

„O, vino!, sus este Crăciun!”.

CARMEN SYLVA

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)