File din istoria lăutăriei româneşti (I)

Moto:

„La drept vorbind, muzica românească aparţinea lăutarilor[1]

şi cântăreţilor de la biserică”[2].

În ciuda temeiniciei tradiţiei lăutăreşti româneşti, puţine doar câteva personaje au devenit legendare, prin preluare din presa franceză, şi mai precis din textele scrise de Carles del Perriéres, un harnic promotor al mitului lui Franz Liszt şi al lumii fabuloase prin care marele compozitor şi instrumentist maghiar a trecut. Iar dacă Barbu Lăutaru (Vasile Barbu, în cei mai mulţi autori români, dar care se numea, totuşi, Gheorghe Barbu[3], conform dicţionarului lui Rosetti, care nu a pricinuit vreodată motive de îndoială) a beneficiat, şi datorită canţonetei lui Vasile Alecsandri, şi datorită unei colecţiuni de cântece naţionale, pe care Johann Wachmann a numit-o exponenţial „Barbu Lăutaru”, de o largă notorietate, lăutari puşi de Liszt pe acelaşi palier al genialităţii, dar despre care Carles del Perriéres a scris mai puţin, precum Dimitrache sau Dumitrache Lăutaru din Bucureşti, autorul celebrei „Sârba militarilor” şi a ironiei politice „Du-i, du-i, du-i la mănăstire, / Să-şi vină nebunii-n fire”, sau precum suceveanul Neculai Picu, autorul celor două „Corăgheasca”, folosite de Liszt în „Rapsodia a II-a Maghiară”, rămân aproape necunoscuţi, deşi mărturii româneşti despre lăutăria românească există, risipite prin cărţi uitate şi tot mai greu de găsit.

Interesat fiind de admirabilul Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu[4], de la Sărindari”[5], muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” [6], găsesc răgazul de a poposi prin Bucureştii sfârşitului de veac al XVIII şi începutul celui următor, unde exista doar un singur mare lăutar, iubit şi de Vodă, indiferent care grec urma la tron, şi de admirabilul Ion Câmpineanu, care avea să-şi întemeieze legenda iluministă şi în relaţie cu Dumitrache Bondoliu, determinându-l pe Xenopol, discipol sufletesc al lui Câmpineanu, să vadă în începuturile partidelor politice româneşti „tarafuri” – mai mult muzică decât idei, mai curând visătoare năzuinţi, decât viziuni.

În Moldova, la Iaşi, prin anii 1800, „moda pe atunci, eleganţa supremă era pentru tinerii boieri de a oferi jupâneselor iubite concerte cu lăutari… tarafuri de lăutari, într-adins tocmite, cântând cântece de dragoste la adresa unei frumoase, care ea singură ştia prea bine cui era închinat omagiul armonios de care toate şi toţi profitau. Ofta ţiganul, iar boierul se uita lung şi primea răsplata dorită, o ochire sau un semn. Konaki negreşit pusese pe lăutari să înveţe poeziile sale”, aşa că, prin 1810 „se cânta de lăutarii din Bucureşti, cu un deosebit succes, un cântec care începea cu „Aleargă, suflete, aleargă” (îl întâlnim şi în colecţia lui Mikuli – n. n.). Ei bine, „Aleargă, suflete, aleargă este a lui Konaki”[7]. Da, dar îl cânta Dimitrache Lăutaru, din simplul motiv că era singurul lăutar bucureştean al vremii, în ciuda faptului că prin cârciumi şi cafenele cânta un incredibil cvartet, format din Anton Pan, căldărar bulgar care a învăţat muzichia în armata rusă, Nicolae Filimon – autorul celebrului roman „Ciocoii vechi şi noi”, Chiosea[8], Petrache Nănescu – fost ucenic al lui Dumitrache Bondoliu, precum şi fiul lui Dimitrache, Calistrat Unghiurliu[9].

Dimitrache Lăutaru a traversat o perioadă sumbră, deşi continuu nepotolită a istoriei româneşti, dar şi-a dorit cu atâta patimă dezrobirea prin el însuşi, încât nu doar că a izbutit să şi-o obţină cu mult înainte de exemplul cu adevărat creştin al Ion Câmpineanu, care şi-a eliberat robii, punând pe jar mănăstirile, care nu puteau accepta alt statut pentru oameni, decât acela de robi… ai lui Dumnezeu. Robii, ca lăutari, erau organizaţi în bresle şi plăteau dări pentru cântare, stabilite de Vodă, care se folosea de „vătaşi”, de culegători de biruri care proveneau fie din rândurile micii boierimi, fie din cele ale dascălilor bisericeşti, care, de regulă, din mica boierime şi negustorime proveneau.

Anaforaua Divanului din 9 mai 1818, care constata că lăutari cu vătafi „nu sunt decât la oraşele domneşti mari, slobode”, capătă rezoluţia „Ion Gheorghe Caragea Voevod i Gospodar zemle vlachscoe.

Primită fiind Domniei Mele rugăciunea ce ne fac părinţii arhierei şi dumnealor veliţii boieri printr-această obştească anafora, de a fi adică vătaşi de lăutari numai pe la oraşele cele mari domneşti slobode şi acei vătaşi să şi ia avaetul nunţilor si ploconul numai de la lăutarii ce vor fi locuitori chiar într-acel oraş, o întărim Domnia Mea rugăciunea de mai sus arătată şi hotărâm ca apururea şi aşa să se urmeze. Fiind încă că vătăşiile de lăutari au apucat de s-au vândut pe anul următor însă de la trecutul Ianuar şi de se va face vreo strămutare acelor vânzări urmează a se pricinui nu puţine judecăţi şi prigoniri, de aceea poruncim dumitale epistatule al armăşiei ca nizamul de mai sus arătat să se pue în lucrare de la 4 dintâi a viitorului Ianuar cu let 1819. 1818, mai 9. Vel Logofăt”[10].

„Dinicu Golescu, boier iubitor de progres, după ce înfiinţase o şcoală românească, pe care o pusese sub direcţiunea lui Aaron Florian, adusese din Sibiu şi un dascăl de muzică, căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănaşi, din care acel maestru formase: doi scripcari, doi flautişti, două clarinete, un oboist, un fluierar, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţimbalist şi pe care îi învăţase câteva arii, precum: Valsul „O du lieber Augustin”, cântecul popular „Was macht der Herr Papa”, maiestosul „Imn austriac”, o „Căzăcească” şi câteva ceardaşuri”[11].

În 1820, englezul Robert Ker Porter „a asistat la un concert, într-o casă boierească, de faţă fiind Doamna, sora Domnului şi cele patru beizadele, între care acela care va fi statisticianul, stabilit in Moldova, Nicolae Suţu. Publicul de boieri e lăudat pentru frumuseţea şi moravuri blânde; femeile sunt ca nişte „belles din Paris”. Se joacă danturi răsăritene, la care iau parte bărbaţi în veşminte orientale şi apusene. Violonişti, între care şi amatori, sunt în program, dar jocul de cărţi urmează alături”[12].

„În acelaşi timp aproape (pe la 1830, înainte ca Ion Câmpineanu să fi înfiinţat, în octombrie 1833, Societatea Filarmonică – n. n.), Clucerul Alecu Niculescu, de la Râmnic, organizase o bandă de muzicanţi, compusă din 6 ţigani, robi ai clucerului Alecu, care cântau din cincisprezece instrumente, şi anume: trei ghitarişti – aceştia, pe când operau cu degetele asupra coardelor instrumentelor atârnate la gât, prin mişcarea capului la dreapta şi la stânga, suflau şi într-un muscal sau nai, înfipt în cravată la înălţimea buzelor ; un mandolinist, care şi acesta, deosebit de dulcele său instrument, sufla şi el, printr-o dispoziţiune identică, în fluierul lui Pan; un sunător de pirostii, care, ca şi ceilalţi, cânta şi el din nai; al şaselea artist, cel mai încărcat din toţi, avea legat de un genunche o tobă şi de celălalt un ţimbal, la piept un nai, ca şi ceilalţi tovarăşi, şi pe cap o căciulă de metal cu zorzoane şi clopoţei, care făceau mare sunet când scutura din cap pe la soroace”[13].

„Mai era apoi şi taraful lui Dumitrache Lăutaru – vestitul lăutar Dumitrache, cum îi zice Ioan Ghica – care, sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european, acel menestrel al tuturor veseliilor şi întristărilor caselor boiereşti, vioara care a făcut mirarea lui Artot şi a lui Liszt. Prin societăţi, însă, lăutarii nu aveau parte decât cam pe la spartul balului, când boierii începeau a prinde la chef şi le venea poftă de vreo horă ori de brâu sau de cântec de lume”[14].

„Barbu (Gheorghe). Vestit lăutar, născut la 1800 în Iaşi, încetat din viaţă la 1893 în Iaşi. Fost staroste al lăutarilor, fiu al unui lăutar devenit celebru prin canţoneta lui V. Alecsandri, „Barbu Lăutarul”, Gheorghe Barbu avea mai ales un deosebit talent de improvizaţie şi de reproducere după auz. Se povesteşte că, pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase după auz mai multe bucăţi muzicale”[15].

Petrache „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, a fost vătaf de curte, vătaf de spătărie, judecător de tribunal şi a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioară; elev al lui Dimitrache (Bondoliu – n. n.)[16], el compunea cântecele lăutarilor din Scaune”[17]. Ghica dă drept compoziţii ale lui Nănescu, pe versuri de savurosul umorist Costache Bălăcescu şi cu Costache Faca, „Ah, iubito, cale bună”, „Raţa ici, raţa colea”, „Inima mea multe are”, „Pom eram eu, pom”, „Ardă-ţi rochiţa pe tine” – piesă compusă, de fapt, de Barbu Lăutarul, „Jupâne povarnagiu”, „Ah, amor, amoraş”, „Fă-te om de lume nouă”, „Piatră de-ai fi, te-ai desface”, „Frunză verde şi-o lalea”, „Cine la amor nu crede”. Printre partenerii lui de cântat prin cârciumile Bucureştilor se numărau Anton Pan, Chiosea[18] şi Unghiurliu[19], dar şi tânărul… Nicolae Filimon, „un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de ţârcovnic… aspirant la preoţie”, care cânta la flaut, dar a sfârşit drept excelent foiletonist la „Naţionalul” şi ca romancier de primă mână (pp. 157, 158).

„Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân”[20].

„Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu[21], de la Sărindari”[22].

„Ioan Câmpineanu era însă nu numai un luptător energic pentru înălţarea neamului, ci şi un împărtăşitor al ideilor liberale. El dă cel dintâi în Muntenia exemplul dezrobirii ţiganilor, slobozind din robie pe toţi ţiganii moşteniţi de la părinţi; aceasta, în anul 1834”[23].

„Altă măsură în folosul libertăţii este dezrobirea ţiganilor, a căreia exemplu îl dăduse Câmpineanu, pentru ţiganii privaţilor, în 1834, dar care nu găsise imitatori. Bibescu întrebuinţează însă, pentru a urma pe această cale, o sumă anuală de 43.000 de lei pentru răscumpărarea ţiganilor particularilor. Ţiganii deveniţi liberi erau supuşi unei dări, a căreia product era menit tot la asemenea răscumpărări, care deveneau, deci, din an în an, mai numeroase. Apoi Principele, în anul 1847, ia măsura de a dezrobi pe toţi ţiganii autorităţilor publice şi pe acei ai mănăstirilor, fără deosebire de închinate sau neînchinate, lovind astfel în două părţi: pe de-o parte, în egumenii greci, pe care u supunea unei măsuri luate în interes public de guvernul ţării, pe de alta făcând un pas însemnat pe calea libertăţii”[24].

„Îmi aduc aminte că, aflându-mă, acum câţiva ani, la o masă la Constantinopol, beizadea Grigorie Sturza avea ziafet de ziua lui si ne poftise pe toţi românii proscrişi; adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari, tot meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari şi neisani din Scaune din Bucureşti. Trăgea Dinică cu arcuşul de te ardea la inimă, şi cobzarul zicea din gură pe „Alimoş”; noi ascultam cu auzul şi cu sufletul; la masă era şi un străin, un perot, care, văzându-ne înduioşaţi, ne zice cu un ton de dispreţ:

– Nu înţeleg ce găsiţi în cântările astea de vă fac atâta impresie!

Iar Marin Serghiescu („Naţionalu”) se uita cu milă la dânsul, zicând:

– Perotule, perotule! Săracule! Tu nu ai patrie, tu nu ştii ce e cântecul naţional.

Aceste puţine cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au făcut pe toţi să ne podidească lacrimile”[25].

„Mai mulţi membri ai Academiei noastre muzicale, între care domnii E. Melisianu, profesor de pian la Conservator, Şt. Vlădoianu, Gabrielescu, Teodorescu, Narice ş. a., au făgăduit concursul lor pentru un mare Concert, ce se va da la 18 aprilie 1887, în Sala Atheneului, în beneficiul tânărului violoncelist Dimitrie Dinicu, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, spre a i se înlesni mijloacele de a merge în străinătate pentru complectarea studiilor sale muzicale. Sperăm că numeroşii admiratori ai talentatului nostru lăutar nu-l vor lipsi de sprijinul lor şi cu această împrejurare”[26].

„Dinicu (Dimitrie) – Artist-muzicant, născut în Bucureşti, la 13 iunie 1868. La etatea de 13 ani intră în Conservatorul de muzică din Bucureşti, unde urmă cursul de violoncel, cu profesorul Const. Demetrescu. La 1887, după terminarea Conservatorului din Bucureşti, plecă la Viena, unde, după 2 ani de studiu cu profesorul Helimesberger, obţine premiul I, medalia de aur, premiul Beethoven şi medalia cea mare a Societăţii Gesellschaft der Musikfreunde. Întors în ţară, M. S. Regele îi acordă titlul de violoncelist al Curţii şi-l trimise iarăşi la Viena, spre a-şi completa studiile. La 1892, se reîntoarce în ţară, unde s-a creat pentru dânsul o catedră de violoncel; la 1894, a fost numit inspector al învăţământului muzicii din toată ţara”[27].

„Pann (Anton) – Scriitor, născut la 1795, din părinţi bulgari, fiul unul căldărar. În copilăria sa, a dus o viaţă foarte zbuciumată, servind ca muzicant în armata rusească. Stabilindu-se în Bucureşti, el începu prin a da lecţii de muzică bisericească şi, apoi, publică scrierile sale, pe la 1830 („Cântece de stea”). Mai târziu, urmează: „Poesii”, „Calendare”, „Fabule şi istorioare”, „Noul Erolocrit”, „Povestea vorbei”, scrisă într-un stil plin de glume şi popular, „Memoria focului din Bucureşti”, „Spitalul amorului”, „Povestele lui Moş Albu”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”. Anton Pann, foarte versat în limbile streine, a publicat un „Dialog” în ruseşte, turceşte şi româneşte. El a mai publicat şi numeroase cărţi bisericeşti: „Irmologhion”, „Epitaful”, „Cherovicu-chinonicar”, „Rânduiala leturgiei” etc. Fabula lui Anton Pann cu plăpumarul a rămas legendară şi astăzi încă se repetă versurile sale: „Nu te lungi pe cât n-ai, Ci te-ntinde pe cât ai!”[28].

[1] Taraful din imaginea de mai sus este, de fapt, cel al lui Dimitrache Lăutaru, în primii ani ai secolului al XIX-lea.

[2] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 741.

[3] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[4] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[5] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Vogoride-Konaki, Logofătul Costachi Konaki / Poesii, Ediţia a II-a, Iaşi 1887, p. 42

[8] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[9] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tomul X, Partea A, Bucureşti, 1900, pp. 424, 425

[11] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[12] Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti 1939, p. 219

[13] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[14] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[15] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[16] „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, cânta bine din vioară; elev al lui Dumitrache Bondoliu, el compunea cântecele lăutarilor din Scaune” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898,p. 742).

[17] Străduţă în mahalaua lăutarilor bucureşteni – Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 155, 156

[18] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[19] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[20] Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900

[21] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[22] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[23] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 163

[24] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 187

[25] Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 208, 209

[26] Epoca, II, no. 390, sâmbătă 14/26 martie 1887, p. 2

[27] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 65

[28] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 145

LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ No Comments Feb 10

Ion Ghica: Nunta bucureşteană, în vremea lui Caragea

Mai întâi peţitorii, şi colăcerii cu aldămaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu 1ăutari şi cu ziafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea „cherofilima” (sărutare de mână) la Curte, unde tinerii, cu toate rudele lor, erau duşi cu alai, spre a săruta mâna lui Vodă şi a Doamnei, cerându-le binecuvântare.

Când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi, de la casa ginerelui, până la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după-amiază, porneau „călţunăresele”, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întâia călţunăreasă intra la mireasă, purtând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaciu şi de curse; ea mai purta şi o stropitoare, din care arunca apa de trandafir, semnul curăţeniei, şi ura miresei să fie totdeauna spălată şi parfumată. O a doua călţunăreasă ducea, pe tava de argint, florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei. Veneau în urmă celelalte călţunărese cu zece, douăsprezece tăvi încărcate cu tot felul de daruri: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulţime de fete înconjurau pe mireasă şi lăutarii ziceau din viori şi din gură cântecul vechi: „Astăzi cu fetele, / Mâine cu nevestele”.

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239

După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, ele tăbărau pe tăvile cu peteală şi pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreagă pentru ginere şi cruce jumătate pentru mireasă. Celelalte desfăşurau jurubiţele de peteală, le depănau şi făceau o urzeală lungă de trei coţi, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodită din cap până-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului şi aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor; aceştia le ridicau şi le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împărţeau, îşi făceau şi ele parte, agăţându-şi la piept, în dreptul inimii, snopi de peteală.

După clacă, se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învârtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cârpa, şi aceste se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa îşi „lua ziua bună” de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare, în sunetul necurmat al lăutarilor.

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui, la casa miresei. Cununia se celebra la amiază la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele şi luau la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâine. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasa şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternut, cu zestre, cu tot. Trăsura era încunjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, care îşi cabrau caii, aducând ştire că soseşte mireasa.

Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul, în acel moment, şi lăutarii cântau:

Taci, mireasă, nu mai plânge

Căci la mă-ta mi te-i duce

Când a face plopul pere

Şi răchita vişinele… etc.

După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie şi pe curse. Lăutari şi horă, toată noaptea, iar în ziuă se trimiteau nunii, socrii şi nuntaşii pe la casele lor cu lăutari.

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, „după legea Domnilor şi a Împăraţilor”. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încât Bucureştii într-o sărbătoare o ducea (Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, pp. 28-31).

DATINA ROMÂNILOR No Comments Feb 9

Cruciaţi ai secolului XIX, în luptă cu păcatul

Căutând eu nişte file uitate din cronica lăutăriei româneşti[1], numai peste minunata viaţă evlavioasă a creştinilor nimeresc. De pildă, despre pedeapsa divină, aplicată paznicului chioşcului din Herăstrău de către un cuvios preot bucureştean, care l-ar fi trimis pe păcătosul paznic drept în iad, dacă nu şi-ar fi băgat dracul coada, prin intermediul doctorului Rali.

O adevărată cruciadă dezlănţuiseră, tot pe atunci, sfinţiţi protopop împotriva presupusului păcat al curviei, printr-o admirabilă gloabă preventivă, destinată averilor din ceruri ale adevăratei credinţe strămoşeşti.

Iar dacă femeile preferau cununia, care, în fond, o curvie legală însemna în ochii sfinţiţilor protopopi, iarăşi intervenea mânia dumnezeiască, pe care vă las s-o desluşiţi singuri, eu fiind ocupat cu căutarea lăutarilor şi nu a trecătoarelor sfinte păcate.

[1] Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tomul X, Partea A, Bucureşti, 1900

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX No Comments Feb 9

O „găleată cu apă peste flăcările iadului”

Dr. Hyde ne vorbea despre o poveste diferită, una peste care sărise.

– Karl Marx este faimos pentru faptul c-a numit religia „opiul popoarelor”. Budismul, mai ales că este o practică destul de populară, promite îndreptarea prin Karma. Islamismul şi creştinismul promit paradisul etern celor credincioşi. Iar speranţa unei vieţi mai bune este, desigur, un opiu extrem de puternic. Dar există o poveste sufistă[1] care spune că oamenii cred doar din cauză că au nevoie de un opiu. Rabe’a al-Adiwiyah, o mare sfântă în tradiţia sufistă, a fost văzută alergând pe străzile orăşelului ei natal, Basra, ducând o torţă într-o mână şi o găleată cu apă în cealaltă. Când cineva o întreba ce făcea, ea răspundea: „Mă duc să arunc această găleată cu apă peste flăcările iadului, iar apoi am să folosesc această torţă pentru a da foc porţilor paradisului, astfel încât oamenii nu-l vor iubi pe Dumnezeu de teama iadului sau din dorinţa de a se afla în rai, ci pentru că El e Dumnezeu” (Green, John, Căutând-o pe Alaska, Bucureşti, Editura Trei, 2014, pp. 223 şi 224).

Ruga lui Iisus Hristos în pădurea olivilor

[1] Mistică islamică, bazată pe dimensiunea interioară a credinţei, care consideră că iubirea între creat şi Creator este reciprocă (aşa spune, în fond, şi mitul androginului, dragostea aceasta reciprocă fiind tânjirea întoarcerii în întregul din care am făcut parte cândva) şi, drept consecinţă, Dumnezeu este, clipă de clipă, accesibil, iar cunoaşterea Lui şi apropierea de el, se poate face prin credinţă, prin iubire şi prin asceză.