O „găleată cu apă peste flăcările iadului”

Dr. Hyde ne vorbea despre o poveste diferită, una peste care sărise.

– Karl Marx este faimos pentru faptul c-a numit religia „opiul popoarelor”. Budismul, mai ales că este o practică destul de populară, promite îndreptarea prin Karma. Islamismul şi creştinismul promit paradisul etern celor credincioşi. Iar speranţa unei vieţi mai bune este, desigur, un opiu extrem de puternic. Dar există o poveste sufistă[1] care spune că oamenii cred doar din cauză că au nevoie de un opiu. Rabe’a al-Adiwiyah, o mare sfântă în tradiţia sufistă, a fost văzută alergând pe străzile orăşelului ei natal, Basra, ducând o torţă într-o mână şi o găleată cu apă în cealaltă. Când cineva o întreba ce făcea, ea răspundea: „Mă duc să arunc această găleată cu apă peste flăcările iadului, iar apoi am să folosesc această torţă pentru a da foc porţilor paradisului, astfel încât oamenii nu-l vor iubi pe Dumnezeu de teama iadului sau din dorinţa de a se afla în rai, ci pentru că El e Dumnezeu” (Green, John, Căutând-o pe Alaska, Bucureşti, Editura Trei, 2014, pp. 223 şi 224).

Ruga lui Iisus Hristos în pădurea olivilor

[1] Mistică islamică, bazată pe dimensiunea interioară a credinţei, care consideră că iubirea între creat şi Creator este reciprocă (aşa spune, în fond, şi mitul androginului, dragostea aceasta reciprocă fiind tânjirea întoarcerii în întregul din care am făcut parte cândva) şi, drept consecinţă, Dumnezeu este, clipă de clipă, accesibil, iar cunoaşterea Lui şi apropierea de el, se poate face prin credinţă, prin iubire şi prin asceză.