Liber, în familie!

Timp de trei zile, m-am bucurat de familia mea. Nu am avut nici o altă preocupare, chiar dacă, în scurtul răgaz al despachetării bucatelor pascale de acasă, am discutat, pe fugă, cu fiul meu, Andi, şi cu Alexandru „Teiu” Teişanu, basistul de la „Toy Machines”, cu care Andi se vede de măcar trei ori pe săptămână, despre noul album al trupei lor. Nu am luat cu mine nimic de scris, fiind copleşit de dorinţa de a mă simţi una cu Carina-Ioana, Darius-Andrei (nepoţii), Cozmina şi Mihai (fata şi ginerele), Viorica (soţia) şi Alina (cuscra), Cami şi Vişe (sora lui Mihai şi soţul ei), Mihaela şi Bianca (fetele lui Cami). Şi nu în ultimul rând, cu Bita, căţeluşa de la Sărata a clanului meu.

Până la Sărata sunt, de la Cluj-Napoca, vreo 30 de km, unduiţi pe dealuri păzite de troiţe şi pe văi în care fazanii se plimbă în voie, căutând contrariaţi la maşinile în grăbită trecere. Iisuşi de tablă acceptă ruginirea, iar pădurile, într-un amestec nuanţat de verde crud se apropie curioase şi poate că şi cu o evlavie reală, pe care noi, oamenii, fie că am pierdut-o, fie că doar am înstrăinat-o.

La Sărata, sat vegheat de monumente ale naturii, pe graniţa judeţelor Cluj şi Sălaj, cu dealuri vălurite de turme de… bizoni (aduşi din America de către un întreprinzător german), de cerbi lopătari, de bivoliţe şi de oi, e o linişte de veac îndepărtat, de secol vindecător. Aici şi-au cumpărat Mihai şi Cozmina o căsuţă din calaburi, pe care Mihai a transformat-o într-o minunată şi relaxantă casă de vacanţă, iar Darius şi Carina învaţă tot felul de giumbuşlucuri agricole (straturi cu legume şi flori, vie, livadă) şi se distrează pe cinste, la sfârşitul fiecărei săptămâni. În prima zi de Paşte, copiii au inaugurat fântâna arteziană, lucrată de Mihai drept surpriză, şi în vecinătatea căreia, pe jocuri de laser, aveau să danseze, până târziu în noapte, ca la o discotecă în aer liber. Un adevărat furnicar au fost şi încă mai sunt casa, curtea şi livada copiilor şi nepoţilor mei din Sărata, iar pulsaţia aceasta vie şi nestăvilită m-a făcut să mă simt liber, în familie. Doar în familie.

Nimic nu contează, pentru fiecare dintre noi, cât familia, deci concreteţea Dumnezeirii, dar, de cele mai multe ori, o aflăm prea târziu. Şi pierdem bucuria trăirii depline a celor care datorită nouă s-au ivit pe lume, pentru a încerca propriile lor bucurii. Eu nu cred în negură, ci doar în lumină.

În pascalele Zile ale Fericirii din acest an, mi-am retrăit toate vârstele şi m-am amuzat de propoziţii cu tâlc; de pildă, ieşind din casă, văd verişoarele şezând la masa de pe verandă, iar nepoată-mea tocmai îi explica Mihaelei: „Tu, nici eu nu ştiu toate cuvintele, dar le învăţ!”. Mi s-au umezit pleoapele de seriozitatea discuţiei între nişte gâgâlici de grădiniţă.

Ori de câte ori aveau ocazia, nepoţii mei mă întrebau despre bătrâneţe, pe care Carina o priveşte ca pe o degenerare a voinţei şi o şubrezire a trupului de care singur te faci vinovat, aşa că dincolo de faptul că îl roagă pe Mihai să nu îmbătrânească, intervine şi speră în susţinerea Cozminei, ca „să nu îmbătrânească tata ca bunicul”. Cu Darius e mai complicat, pentru că vrea să ştie dacă bătrâneţea doare. Pe mine, nu. Mie mi s-a acrit doar de prostia unora, nu şi de bătrâneţe, pe care nici măcar nu o iau în seamă. Bătrâneţea e o ostenire care sfârşeşte în somn. Simplu, firesc, legiuit.

În 1995, când mi-a apărut primul roman, „Omul de sacrificiu”, Andi, care, la doar cinci anişori, încă nu ştia să citească, a venit la mine cu un exemplar al cărţii şi mi-a zis, la fel de surprinzător: „Tata, când tu nu o să mai fii şi o să-mi fie dor de tine, o să deschid cartea asta şi o să te găsesc, aici, viu”. Între timp, s-au adunat, în rafturile bibliotecii noastre, mai bine de o sută de cărţi, începând cu cele de poezie şi terminând cu cele ale nevoii de desluşirii, fără să mă mai las minţit de alţii. În toate aceste cărţi m-am aşternut viu, ca să pot sta cândva la taclale cu urmaşii. Doar pentru asta.

ALBUM de FAMILIE No Comments May 1

Învierea, în Ardeal

Pentru că niciunul dintre membrii familiei mele nu putea veni, de Sărbătoarea Fericirii, la Suceava, să luăm iluminare împreună, am plecat în Ardeal, la Cluj-Napoca, cu sufletul împrospătat de spunerile unui teolog ardelean de pe la 1860, care susţinea că familia înseamnă concreteţea Dumnezeirii pe pământ. „Fără familie, nu există Dumnezeu”, zicea teologul acela, cu trimitere tranşantă spre cea dintâi poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, o poruncă în care „păcatul original” nu mai înseamnă o infracţiune astrală, ci o datorie şi un sens al perenităţii omenirii.

Sărbătoarea, numită încă din zorii religioşi ai omenirii „Sărbătoarea Fericirii”, trăită ca atare şi de Iisus Hristos, şi din perspectiva libertăţii, a eliberării, este una a reînvierii cosmice, iar preotul de la biserica Adormirii Maicii Domnului, din Cluj-Napoca, a şi conturat-o ca atare, prin un surprinzător, pentru mine, „Bucuraţi-vă, petreceţi, veseliţi-vă”, îndemn adresat enoriaşilor după încheierea ceremoniilor dedicate Învierii lui Hristos. La Suceava, nu se fac astfel de îndemnuri. Anul trecut, un tinerel în sutană, plin de el şi de ură, devenise biciul apocalipsei, pe treptele Catedralei: „Sigur, acum veţi merge prin cluburi sau acasă, în jurul meselor cu bucate şi cu băutură, ca să vă faceţi de cap!”. Nu ştiu ce a perorat mai departe, pentru că am fost luat de valul enoriaşilor, care s-au delimitat repede şi aproape panicat de tânărul de sub sutana urii şi a parvenitismului religios.

Şi la Cluj-Napoca s-au spus vorbe parvenite, şi tot de către un tânăr în sutană, care compara Bucuria Învierii cu bucuria englezilor, la aflarea veştii victoriei din 18 iulie 1815 de la Waterloo. Disperarea francezilor nu i se aburea prin preajmă. Mlaştina de sânge şi de demenţă istorică nu-l deranja, pentru că tânărul în sutană trăieşte într-o ideologie a sângelui, care obligă la suferinţă. Nu l-am mai ascultat, pentru că întregul meu clan clujean plănuise depunerea luminilor la mormântul cuscrului meu, Pavel Ignat, fost ofiţer în Marina Română, o singură lumânare fiind păstrată pentru acasă. Am ajuns greu, păşind pe rame de morminte, până la Pavel, pentru că Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea de-a treia poartă, cea din vale, a celei mai rentabile afaceri imobiliare din istorie: cimitirul. O afacere în care mormântul trebuie reînchiriat din 5 în 5 ani (altminteri, mormântul se închiriază altcuiva), iar întreg Dealul Mănăşturului e un fagure din pietre mormântale, prin care nu se poate răzbi, dar arată bine din depărtare.

La mormântul lui Pavel, mi-am rememorat cu migală antecesorii. Şi cred că am sporovăit şi cu Pavel, şi cu antecesorii mei, fără să o iau razna decât în măsura în care îi scoteam, unul câte unul, din suflet şi din memorie, şi le lustruiam contururile cu pleoapele, înainte de a-i re-aşeza în sfinţenie. Cam atât a fost, cam aşa a fost. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Jurnalism No Comments May 1

să-mi aud fiul cântând

pace vouă, lumea-i bună

până unde, până când

s-a desprins ceva din Lună

şi-mi aud fiul cântând,

prelungindu-se subţire

precum degetul pe strune

să mă fac o amintire

care-n munţii ei apune:

lumea-i bună, pace vouă

şi lumină cât încape,

eu, ascuns în lumea nouă

lângă cântul de sub pleoape,

ba sunt tatăl, ba sunt fiul,

ba sunt vremea devorând

viul ce nutreşte fiul,

să-mi aud fiul cântând:

pace vouă, pace vouă

începând cu Noaptea Sfântă,

sufletu-mi s-a frânt în două

şi o jumătate cântă,

iar cealaltă tot tresare,

tor ascultă, tot răsună

şi aici, şi-n depărtare:

pace ţie, lume bună!

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 26

vecernii (III)

vesteşte clopotul în cele patru zări

speranţele din noaptea Învierii

şi degete închină lumânări

ce înfloresc în largul primăverii,

iar sufletele toate-s împreună

într-o lumină blândă ce străluce

de parcă cineva cu-un colţ de Lună

ne-nvie prin luarea de pe cruce,

deja sunt sigur: aripi au să-mi crească

în loc de tălpi şi de păşiri prin clipe

căci din văzduh o linişte cerească

foşneşte cu un freamăt din aripe

şi de mi-i somn, pun tâmpla peste file

şi-ascult cuvinte din adânc prelinse

cum făuresc de-a lungul vremii zile

pecetluind vremelnicii învinse,

dar se vorbeşte la altar de sânge

şi mi se-ntinde sânge ca să-l sorb

pe când Iisus cu sângele lui plânge

că mă supun bezmetic unui orb

şi-abia atunci când i se face milă

de sufletu-mi croit precum o stea

Iisus iluminarea inutilă

mi-o-ntinde şi îmi zice: Ia şi bea!

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 26

Atestări inedite ale unor sate bucovinene

Pentru că există obişnuinţa ca unui sat să i se recunoască drept dată a atestării documentare pe cea a primului uric de confirmare a unui nou regim de proprietate sau a stabilirii unei hotarnice a unui sat megieş, aş vrea să atrag atenţia că există sate care beneficiază de atestări documentare mult mai timpurii. Un exemplu în reprezintă Boian, pentru care se revendică drept atestare data de 8 aprilie 1528, când Petru Rareş întărea Marele Boian fraţilor Ion şi Mihul Stârcea (uricul din 27 octombrie 1452, în beneficiul lui Manea globnicul este mai puţin cunoscut), are atestări şi mai vechi, prin primul proprietar al satului, Tăbuci cel Bătrân din Boian, boier în Sfatul Domnesc între anii 1407-1414, din care, prin copiii Olena, Pătraşcu[1], Nastea – măritată cu Ion Stârcea, Ion, Mihu şi Fedca, se ajunge la Stârcea Ion[2], părcălab de Hotin (1528, aprilie 8) şi la fratele lui, Mihu Stârcea, pârcălab de Cetatea de Baltă, şi sora lor Fedca, nepoţii lui Tăbuci cel Bătrân din Boian, fiul Nastei Tăbuci şi al lui Ion Stârcea. Tăbuci sau Tobuci (Tăbăciu, în 2 august 1414[3]) este menţionat în sfatul domnesc încă din 8 martie 1407[4],

Bucovineni, în 1871 – acuarelă de Szathmari

În documentele moldoveneşti, există menţionaţi boieri din Sfatul Domnesc, cărora li se menţionează, uneori, şi reşedinţa, data respectivă putând fi considerată atestare documentară şi a protopărintelui, dar şi a localităţii în care aceştia îşi aveau conacul. Astfel, „Mic de la Sinăuţi”, „Ion cel Bătrân de Vorona”, „Bârgău de Volhoveţ”, „Hodco de la Ţeţina” sunt menţionaţi, „după moda occidentală” – cum ar zice Iorga, în 7 ianuarie 1403[5], alţi boieri, precum „Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia (cel căruia i-au fost întărite, în 14 august 1432, satele Bosance, Selajanii, Dobrovleanii, Medjeva, Borâle, Satul lui Giurgiu, Dreslivele şi Jerdenii), Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel[6], Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu)[7], Boris de Cuciur, Mic de Silișău”, fiind menţionaţi pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435[8].

Cândva, am început un fel de genealogie moldavă (încă mai păstrez paginile), dar am renunţat datorită unor altor priorităţi. Amintindu-mi, am zis că e bine să le recomand monografilor de ocazie să nu omită şi proprietarul uricului anterior celui de după înstrăinare, care înseamnă un reper cronologic şi nu numai pentru localităţile lor.