Satul zicălaşului Petru Oloieru: Hronicul Hotinului

Istoria tuturor satelor de prin preajma Hotinului, inclusiv a celor ale lui Simca, de la care vine numele Sincăuţilor sau Săncăuţilor – prima vatră atestată a Cotiujenilor, a fost provocată, istoricizată şi continuată în strânsă dependenţă cu Cetatea de pe Nistru[1], cea mai puternică dintre toate.

Există, în cronologia cetăţii, o epocă orgolioasă, mai ales pentru generaţiile moderne, cea a atestării documentare, bazată pe mărturii indirecte, precum: în 1310: prima menţionare documentară a Hotinului, într-o cronică polonă, care susţinea că cetatea ar fi fost construită din lemn şi pământ de către genovezi; în 1333-1370: anii în care, după cronicarul Jan Długosz, ar fi fost construită cetatea Hotinului, de către regele Cazimir cel Mare al Poloniei; în 1347: Hotinul era numit „cetate valahă” într-un izvod de oraşe moldoveneşti, din anexa letopiseţelor ruseşti; 1354: Hotinul se numără, în cronica rusă a lui Byhovic, printre cetăţile lăsare pe seama „volohilor”.

Apoi, confirmată de documente şi, implicit de istoria neamurilor din răscrucea est-europeană, există perioada moldovenească, începută cert în 1375, când Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei, prin căsătoria lui Petru Muşat cu Nastasia, fata lui Laţcu Vodă, şi rămâne cu acest statut până în 1712, când Hotinul a fost ocupat de turci.

Perioada frământată de numeroase asedii şi războaie a Cetăţii Hotinului şi a satelor bine populate, care asigurau cele necesare garnizoanei şi târgoveţilor, începe, cu un nou statut statal, în 1711, când, sub comanda lui Abdi-paşa sraschierul, „turcii cuprind Hotinul şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[2] (Mavrocordat – n. n.), cetatea fiind în întregime reparată şi întărită. În locul pârcălabilor de peste veacuri, autoritatea o exercita „paşa de Hotin”, care, în urma unui firman al vizirului, a luat „tot ţinutul Hotinului de sub ascultarea domniei Moldovei, cu toţi oamenii ce au fost într-acel ţinut şi cu toate bucatele lor”, Ion Neculce, fost pârcălab de Hotin, notând cu amărăciune că turcii „de cu primăvară, au luat ţinutul Hotinului şi l-au făcut olat cetăţii. Iar la anul au luat şi ţinutul Cernăuţilor, din Prut încolo, să-l facă tot olat, zicând că tot de Hotin au fost”[3]. Am citit prin corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, publicate de Iorga, în seria lui de documente, că mulţi moldoveni fugeau în raia, pentru că paşa de Hotin menţinea o ordine strictă, printre altele stârpind tâlharii din olat şi urmărind încasarea corectă a zeciuielii, ceea ce în Moldova nu se întâmpla. Cronicarii menţionează „nevoile ţării” şi numeroasele „supărări”, pe care le provocau în Moldova turcii, în drum spre Hotin, şi care, „ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi femei înţelepte”[4], iar corespondenţa lui Mavrocordat, adresată delăsătorului pârcălab de Dorohoi, se soldează, atunci când este sesizat Abdi-paşa de Hotin, cu reparaţii şi cu disciplinarea trupelor în trecere prin Moldova. Chiar şi Neculce consemna că „în zilele lui, cât au şezut la Hotin, unde au murit, mult folos a avut ţara despre dânsul”, exemplificând cu faptul că „pe tâlharii care veneau la Moldova din ţara leşească, de jefuiau şi ajungeau până în Bugeac, i-a strâns pe toţi, iar pe tâlharii din Moldova i-a strâns Mihai Vodă, cât în zilele lui puteau să umble oamenii cu galbeni în mână”[5].

Mereu tulburat de incursiuni şi vremelnice stăpâniri polone, dar şi de tot mai dese năvăliri ruseşti, Hotinul are parte de vandalizări decisive, deşi, aşa cum o probează recensământul lui Rumeanţev, început în anul 1770, locuitorii nu prea erau năpăstuiţi cu supărări din partea noilor ocupanţi, ruşii încercând să atragă simpatia populaţiei, dar, datorită negocierilor turco-austriece, soldate cu cedarea nordului moldav, şi Hotinul îşi reia statutul de raia, până în 1812, când ruşii răşluiesc Basarabia şi ocupă Hotinul

După 1812, Hotinul face parte, şi ca poziţie strategică, din imperiul rus, iar satele din ţinut se depopulează, în primii ani, apoi înfloresc, şi prin întoarcerea locuitorilor caligrafiaţi prin recensământul din 1770-1774, dar şi printr-un adevărat exod de maloruşi şi de moldoveni, inclusiv din Bucovina, căci se încetăţenise ideea, spusă lui Iorga de un ţăran solcan, în 1904, că „acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel bine-credincios, care face pomană cu pământuri largi”[6].

Din 1918, încoace, a urmat şi urmează o epocă pătimaşă, pe care doar locuitorii străvechiului ţinut al Hotinului sunt îndreptăţiţi să o facă, eu rezervându-mi doar rolul de adunător de mărturii ale vremilor, în cea mai mare parte necunoscute, în tentativa de a realiza o monografie cât mai amănunţită şi mai obiectivă a obştii Cotiujenilor, în mijlocul căreia a văzut lumina zilei starostele „Zicălaşilor”, muzicianul şi instrumentistul Petru Oloieru, care a tot aprins opaiţele respiraţiei strămoşilor din mai bine de o mie de cântece străvechi. În numele acestei visate respiraţii îi datorez o monografie a comunei Cotiujeni, pe care aş numi-o „Satele lui Sinca”, acest legendar personaj fiind primul om care a lăzuit prin preajma unei poieni din vecinătatea Prutului, pentru a-şi dura vatră de sat (Sincăuţi, Săncăuţi) închinată urmaşilor urmaşilor lui.

[1] Husar, Alexandru; Gonţa, Gheorghe; Dimitriu-Chicu, Silvia, Cetăţi de pe Nistru, Chişinău 1998. Din această lucrare preiau majoritatea datelor de sinteză cronologică.

[2] Ibidem, p. 47

[3] Ibidem, p. 50

[4] Ibidem, p. 52

[5] Ibidem, p. 53

[6] Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti, 1905, p. 102

SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU No Comments Jun 1

„Geografia Moldovei” din 1795

O carte ,,pentru învăţătura Gheografiei celorŭ ce voescŭ a şti locurile de fieşte care parte de a pământuluă, înpărăţi, ţări, cetăţi, munţi şi râuri, care să scriu aicé de rândŭ pentru folosinţa tinerilorŭ de a le ţine minte, care în ce parte de locŭ este şi ce anume are, pe câtŭ s-au pututŭ pănă acumŭ de a se cunoaşte asupra acestui globu de pământŭ şi apă”, publicată la Iaşi, în 1795, cu prefaţa lui Amfilohie Hotiniul (tipografi fiind ierodiacon Gherasim şi Pavel Petrov), mi-a atras atenţia prin capitolul „Împărăţia Turcilor din Europa” (capitolul „Geografie moldovenească” doar enunţă definiţii ale geografiei), care nu înseamnă nici geografie, nici istorie (o penibilitate în raport cu „Descrierea Moldovei), ci o mărturi tulburătoare a unor vremi, în care resemnarea sau poate că chiar împăcarea poziţionau Moldova şi neamul creştinilor români din această provincie în cadrul… măreţului imperiu otoman. Există chiar şi un fel de mândrie, care transpare din text, pe justificarea autonomiei boiereşti de care se bucura patriarhul, precum şi „boierii noştri greci”, semn că, atunci, în 1795, românismul se afla într-o periculoasă derivă, ierarhiile bisericeşti şi de administraţie oscilând între bunăstarea din imperiul turcesc şi bunăstarea şi mai balşoi promisă de revărsarea ţarismului peste geografia Europei răsăritene:

„Împărăţia Turcilor din Europa

Împărăţia Turcilor s-a aşezat în Europa în vreme când din învrăjbirea Grecilor întru sine şi a sultanilor Egipetului, li s-a risipit împărăţia şi li s-au luat de turci şi scaunele, care, de la acea vreme, de la anul 1452, împărăţeşte cu o deplină stăpânire toată împărăţia, luându-şi titlul de mare împărat.

Această împărăţie se întinde în lungime spre răsărit, de la gradul 35 al apusului, până la al 61 (au 62) al răsăritului, iar în lăţime, de la gradul despre amiazăzi 30, ce este în dreptul Egipetului, până la gradul 46, ce este asupra Moldovii, spre amiază-noapte, care, socotindu-se gradele, are în lungime pe aproape de o mie de lege, iar în lăţime, pe lângă patru sute de leghe, dare nu peste tot pământul, căci ca mai a tria parte este peste ape împărăţia. Însă este îndestulată cu noroade, după măsura pământului, nu numai din legea turcească, dară şi din creştini o mare parte se află, şi din jidovi, şi din alte legi şi neamuri, toţi de obşte supuşi împărăţiei, şi nu sunt siliţi ca să-şi mute legile (au credinţa lor) nici unii: şi dau dajdie fieştecare pentru paza slobozeniei lor.

Turcii ţin legea care i-au învăţat al lor proroc Mahomed, asupra ţării împrejur, şi poruncile cele mai mari ale legii lor sunt acestea a se opri să nu bea vin, nici alte băuturi beţive, de a face rugăciune, de a da milostenie şi de a călători la închinăciuni, şi li s-au dat voie cel ce va vrea ca să aibă şi mai multe femei de una, cu a lor cununii.

Au boieri din a lor lege la trebile împărăţiei lor, întâi este Muftiul, capul Legii lor, cu o deplină stăpânire (după cum, la noi, Patriarhul), al doilea este Vizirul povăţuitor oştilor, al treilea sunt Paşii care chivernisesc ţările şi ţinuturile, cu cetăţile, care sunt în număr de douăzeci şi cinci, şapte în Europa, şi şaptesprezece în Asia, şi unul în Africa, şi aceştia au toţi tuiuri, care mai multe, care mai puţine, după mărirea lor.

Sunt şi alţi 9, care se cheamă Bei (sau Behliarbei), cu deosebită stăpânire, după cum Beiul Egipetului şi al Damascului.

Au şi creştinii greci cinste de boierii, după obiceiurile vechi, care se ţin de la împărăţie în loc de pravile, întâi se cinsteşte Patriarhul cu deplină cinste şi cu o deplină stăpânire asupra credincioşilor, la cele duhovniceşti, şi nu-l pogoară din scaun niciodată, de nu vor principii credinţei.

A doua mare cinste o au Domnii din Moldova şi din Vlahia, cu o deplină stăpânire asupra supuşilor săi, dar nu-i lasă statornici.

Al treilea, dragomanul, care nu se pune dintr-alte neamuri, fără de cât din creştinii greci.

Pământul acestei împărăţii este cel mai bun, decât în toate împărăţiile Europei, dar acum nu se lucrează după cum se lucra în vremi când era sub stăpânirea împărăţiei greceşti, căci supuşii acum nu au atâta silinţă, nici stăpânitorii atâta iscusinţă în lucrarea pământului.

Stăpânirea acestei împărăţii în Europa se împărţeşte în două, spre amiază-zi şi spre amiază-noapte. În aceasta, dinspre amiază-noapte, sunt nouă ţări, întâi Krâmul şi Basarabia, Moldavia, Ungrovlahia, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Croaţia, o parte din Dalmaţia, Rumelia, întru care este Ţarigradul şi Adrianopol.

Krâmul, în vremile cele de demult, era scaunul împărătesc al Skidilor, care se numea de greci Hersonul tabrii, în care stăpânea Hagan, împăratul Skidilor, şi cuprindea cu stăpânirea şi o parte din Basarabia, iar pe urmă, luându-se sub purtarea de grijă a turcilor, s-a ţinut până la anul 1791, iar întru aceşti ani, la aşezarea păcii ce s-a făcut cu moscalii, s-a dat cu tot locul său supt stăpânirea moschicească, până în apa Nistrului.

Iar o parte din Basarabia (care acum se numeşte Bugeag) se stăpâneşte de turci, cu trei cetăţi care se află într-însa, Smilul, Cetatea Albă şi Tighina, care de turci se numesc Ismail, Akerman şi Bender. Această parte de Basarabie odată era o parte a Moldaviei, după cum arată hrisoavele cele vechi ţi semnul Bour, care este în poarta Cetăţii Albe, între Nistru şi Marea Neagră.

Moldova are al său Domn, care se numeşte Voievod, are Scaun târgul Ieşului şi al Sucevei, dar fiind ţara închinată turcilor, dă dajdie. Hotarele Moldovei se încep din vârful munţilor, despre apus, şi despre răsărit era, odată, cu Marea Neagră, iar acum cu Bugeagul. Asemenea şi Ungrovlahia are al său Domn, al cărui scaun este în Bucureşti şi în Ploieşti, cu dajdie la Poarta Ţaringradului”[1].

Deşi tipărită la Iaşi, cartea, care conţine şi o „însemnare” cu cronologia domniile moldoveneşti, cam ignoră Moldova, deşi are un capitol „Despre Moldova”, un capitol „platonician”, adică întrebare şi răspunsul maestrului, pe care îl translatez şi reproduc:

„Întrebare: Ce trebuie să luăm aminte despre Moldova?

Răspuns: 1). Precum Ardeal, aşa şi aceasta are îndestulare de vin, pământul gras, heleştee, bivoli şi munţi îmbogăţiţi cu aur şi argint, aşijderea păduri, pomăt mult, de tot felul de dobitoace şi mulţime de miere, cai turceşti şi rumâneşti. Lungimea este de 35 de mile şi lăţimea de 28. Mai demult această ţară se numea Dakie Ripensască (sau Alpest rasască), după aceea, de la multe feluri de neamuri, se numea Gepidia şi Goţia, iar de unguri Kumania. Partea despre miază-noapte, pentru apa Moldovei şi muntele Ceahlăului, anume Moldova, iar partea despre amiază-zi, anume Valahia de peste munţi, care, până la anul 1449, da bir ungurilor, iar apoi dă turcului, pe fieştecare an: 58.000 galbeni italieneşti, cai 500 şi şoimi 300.

2). Norodul ţine legea grecească şi este supus Patriarhului de Ţarigrad.

3). Românii (sau Romanii) sunt amestecaţi cu sârbi, bulgari, armeni şi tătari.

4). Locul cel dintâi în Moldova se numeşte Iaş sau Eş, care este Mitropolia a tot Principatul, aproape de apa Prutului, ce se numea mai demult Hierasum, unde este curtea Prinţului, pentru care însuşi Traian împăratul în cărţile sale face arătare că ar fi zidită înainte de naşterea lui Hristos, pentru locuirea comisului romanilor şi a străjilor lui, în care curte se numără 16.000 de odăi. După aceea, nu puţini ani trecând la mijloc, între toate răzmeriţele s-au înnoit şi s-au scăzut la 20.000 de odăi şi mai mult, pentru trebuinţa Principelui şi a ostaşilor lui, care, la anul 1460, împreună cu tot oraşul de foc s-au risipit.

5). Iaşul a luat nume de la străjile romanilor, ce se chemau iaziges şi de la şanţul cel de bătaie, întru care oraş este scaunul arhiepiscopiei.

6). La anul 1465, Ştefan, principele mai sus numitei curţi sau cetate de iznoavă o au zidit, de la care nu puţini ani şi Iaşul se numea Ştefanoveţia, iar după ce Leşii pe Ştefan Vodă l-au izgonit, la anul 1491, iarăşi din pricina focului s-a prăpădit şi, după aceea, trecând ani la mijloc, nu s-au numărat, într-acel loc, mai mult decât 600 de odăi.

7). Al doilea, oraşul Soceava (sau Suceava), nu departe de apa Siretului, întru care mai cu dinadins şade Voevodul Moldovei”[2].

[1] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 8-13

[2] Buffier, Claude, De obşte geografie pe limba moldovenească scoasă de pe Geografie lui Buffier, după orînduiala care acum mai pre urmă s-au aşezat în academie de la Parizi, Iaşi 1795, pp. 28-30

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 1

Şoseaua franciscană, la 2 noiembrie 1802

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

„De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent comunicaţie între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia, pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără de nici o despăgubire. Odinioară nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc peste tot case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai numiţi de „Vorspann” (cai folosiţi pentru transportul gratuit al funcţionarilor în deplasare – cf notei 17 de subsol), care costă câte unul 10 creiţari, de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este de recomandat să călătoreşti. Marele împărat Iosif a fost acela care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundul Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului ce merge, din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile. În anul pomenit mai sus, s-a pus în stare de funcţiune şi un drum de poştă, şi un drum comercial între Sibiu şi Braşov, care parcurge 12 mile ungureşti”[1].

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

[1] Rohrer, Joseph, Relatarea călătoriei prin Moldova şi Bucovina, Academia Română, Călători străini despre Țările Române, Serie nouă, Vol. I (1801-1821), București 2004, pp. 155, 156

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 31

După voia Sfântului Medievalizării

Bucovina Rock Castle a fost verificată de toate instituțiile statului, inclusiv de Curtea de Conturi, care a constatat, verificând ediție cu ediție, legalitatea deplină în care s-a desfășurat și se desfășoară festivalul. Reclamațiile Sfântului Medievalizării, în fața căruia bat metanii Prefectura și Consiliul Județean (în toamnă, când am adresat un memoriu de eficientizare a festivalului, nici Deliberativul, nici Executivul Consiliului Județean nu m-au chemat pentru discuții lămuritoare), care au sprijin de sforari din partea veșnicilor uneltitori Buzincu și Blanaru, cele două căpușe aculturale de la instituția de incultură a Prefecturii Suceava. Savanți în fața Mirelei Adormita de la Prefectură, în ciuda faptului că nu au produs nimic sau că doctoratul lui Buzincu se bazează pe „lucrări științifice” publicate în „Crai nou” – un ziar pe care îl respect, dar care nu poate fi substituit unei publicații românești pentru doctorate.

Ieri, s-a aprobat aprobarea în Consiliul Județean Suceava, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că trebuie așteptat „avizul de legalitate” al Mirelei Adormita, care, cu siguranță, nu a auzit de concluziile controlului Curții de Conturi, concluzii care nici nu au greutate în fața bolboroselilor cruciatului pastor de oi și de oameni, care ne hărțuiește de peste doi ani de zile. Apoi, după viza Adormitei, se va convoca ditamai Consiliul de Administrație al Centrului Cultural „Bucovina”, care să aprobe consultativ proiectul și-abia după aceea, adică după 20 iunie, se va putea trece, pe servicii, la punerea în practică (caiete de sarcini, licitații etc.).

Dacă festivalul nu ar fi lucrat, în partea lui artistică, m-aș lăsa păgubaș, începând cu această clipă. Dar ar fi păcat să îi păgubesc pe tineri de o întâlnire directă cu TeseracT, Leprous, Skindred, Monuments, Mother’s Cake, Alternosfera și așa mai departe.