Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (IV)

Cu Soarele în palmă – foto Ana Cozmina Ignat

„Zice Sulzer, în Geschichte des transalpinischen Daciens, Wien 1780, tom. II, p. 339, următoarele: „O deplină istorie a tuturor credinţelor deşarte române, ar deveni o istorie a credinţelor deşarte a tuturor naţiunilor”[1], iar afirmaţia aceasta înseamnă un adevăr deplin, cu precizarea că miturile iniţiale şi iniţiatice ale omenirii nu însemnau „credinţe deşarte”, ci stări metafizice, de intrare în armonie cu universul, care, după formarea limbajului articulat, aveau să devină religii, nu credinţe, ci religii. Iar tema care mă preocupă în ultimul timp, cea a ceremoniilor astronomice străvechi, în care pot fi incluse, în afară de Căluţ şi Căluşer, Colindul şi Piţărăii, poate argumenta susţinerea lui Franz Joseph Sulzer şi în sensul acesta al ascendenţei extinse, pentru că, înainte de romani, de greci şi de egipteni, a existat o civilizaţie europeană mirifică, din care toţi ne tragem, dar pe care doar spiritualitatea îndătinată a românilor o mai moşteneşte şi exprimă, în ciuda faptului că devenim tot mai insensibili la astfel de mesaje.

Numele purtat, de-a lungul veacurilor, la diverse naţiuni[2], conduc la sugestia că dansul solstiţial de vară „Căluşarii” era, totuşi, unul închinat spiritelor şi în primul rând celor ale străbunilor. În fond, germanul „Elfenwoehe”sau bulgarul „rusali”[3], precum şi „credinţa celor vechi, că jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul soarelui sau al lunii”[4], la care se adaugă numele uneia dintre horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor”[5], admit o astfel de ipoteză, cu condiţia unei diferenţieri ritualice între „Căluşer” şi „Căluţ”, acesta din urmă fiind unul echinocţial de primăvară, înainte de a fi transformat, prin intervenţia brutală a bisericii, în „Căiuţii”, joc solstiţial de iarnă în Moldova zilelor noastre, deşi mărturiile vechi îi consacră statutul ancestral în „sfărâmarea lanţului îngheţului”, rol atribuit, tot prin voia bisericii, doar „Cailor lui Sân Toader”.

În mod surprinzător, există în dansurile căluşarilor europeni, alţii decât românii, vestigii lingvistice identice, dar cu trimitere spre Blajini (Rahmani, Rugmani, Racmani etc.) şi, prin ei, spre o datină asemănătoare, dar mult mai apropiată de Colind, cea a Piţărăilor. „O serie de personaje simbolice însoțesc echipele de dansatori Morris în procesiunile lor din sat în sat, adesea includeau un „ragman”, care avea grijă de hainele lor în plus”[6], care are aceeaşi rădăcină cu „aruguciarii” balcanici, deşi ipotezele deja consacrate nu lipsesc. De pildă, „Romulus Vulcănescu consideră că termenul „aruguciari” vine de la slavul „rogaciari”, care etimologic înseamnă „purtător de coarne de cerb” („rog” = coarne, în limbile slave; „rogaci” = cerb în bulgară”[7], Pericle Papahagi opinând că „obiceiul de astăzi aromânesc al aruguciarilor și daco-român al călușerilor” descind din festum calenradium, așa cum sugerase Ducange, care opina că și „calendele sau sărbătoarea calendarelor – așa numesc scriitorii veseliile publice și religioase, care au fost serbate, mai întâi, de păgâni, în calendele lui Ianuarie, când începe anul, și apoi uzurpate de creștini, și pe care ambii le-au pângărit prin jocuri necuviincioase, prin măscări și travestiri în haine muierești sau prin chipuri în felul animalelor sălbatice”[8]. Înrudirea străveche a Aguciarilor balcanici cu Căluşarii carpatici a fost subliniată şi de Capidan, care s-a pronunţat asupra acestui „obicei interesant, cunoscut, la păstorii din Pind, sub numele „Aruguciari” sau „Liguciari”, care se identifică cu „Căluşerii” de la noi. În ziua de anul nou se formează cete de tineri în fiecare comună, travestiţi în fel şi chip, purtând clopote de diferite mărimi, cu mască pe faţă şi înarmaţi cu măciuci şi săbii de lemn, şi alergând din casă în casă spre a strânge daruri”[9].

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

Într-un studiu publicat târziu, abia în 1902, Simeon Mangiuca, în baza unei bune cunoaşteri a filosofiei culturii germane, ia în discuţie un simetric solstiţial al „Căluşerilor”, o datină aparent diferită, cu simbolistică în întoarcerea Blajinilor (Ragmanilor), numită „Colinda Piţărăilor” (de la Pytr, Pitari, în sanscrită, ceea ce înseamnă „tată”[10]), datină care se mai practică şi astăzi, dar numai de copii, în vestul României şi mai ales într-o bună parte de Ardeal. Mangiuca, tributar latinismului excesiv, după moda vremii, înţelegea, totuşi, câteva perspective ale înţelegerii ancestrale, atunci când „împărţirea zodiacului în două emisfere (Halbkugel germ.), în cea de miazănoapte a puterilor luminate, şi în cea de miazăzi a puterilor întunecate. Zodiacul devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase”[11]. Pe atunci şi tocmai din această împărţire a anului, „popoarele vechi au numit „porţi” acele două locuri din zodiac, în care cad solstiţiile, prin care caută să treacă Soarele dintr-o emisferă într-alta, şi unde ajungând Soarele se înclină către una sau cealaltă emisferă”[12].

Din punctul de vedere al învăţatului sibian, personajele cu măşti din simetricul solstiţial al Căluşarilor, „Turca, Brezaia, Cerbul şi Vasilca nu sunt alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[13], ceea ce, de altfel se circumscrie, ca ipoteză, şi scenariului dramatic al dansului Piţărăilor, pentru că, după mărturiile vechimii, şi bătaia cu ciomege se săvârşea ritualic, în toată lumea, tot în cinstea Soarelui[14]. Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[15].

Ca şi la Piţărăi, şi la Căluşeri, „stegarul iese cu steguleț de maramă, pus în lemn de tei, cu o cruciuliță, în vârf cu saschiu[16] (botanic vinca, pervinca, nemțește Wintergrűn)”[17], „steagul este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe. Apoi steagul este binecuvântat și stropit cu apă, ca şi bâtele. Atunci, vătaful face o plecăciune înaintea lui, apoi ia steagul în mână și îl înfige în fața celor de faţă. În acest timp, căluşarii dansează în jurul său, iar muzicienii cântă continuu  cântece ceremoniale (Elfenlieder). În clipa în care steagul este luat și ridicat, toți căluşarii cad în genunchi. Apoi, vătaful îi cheamă pe toți sub steag și pronunță, încă o dată, legământul sacru, legănând constant steagul peste fiecare, pe rând” [18].

Aceleaşi asumări, repartiţii şi, în final, retrageri de puteri magice, pe Calea Părinţilor (solstiţiile vară şi de iarnă), în cinstea şi cu binecuvântarea Soarelui, folosite ceremonial cu chibzuinţă şi după învăţătură, dobândită de iniţierile de sub steag, în scopul redefinirii armoniei între om şi spirite. Lucian Blaga susţinea că nici un fapt stilistic nu există în afara istoricităţii, dar, judecând lucrurile din această condiţie cognitivă, limitele noastre ţin de ignorarea istoriei vechi, pe care o putem desluşi, pe baza unor mărturii întâmplătoare ale antichităţii – şi mă refer mai ales la cărţile religioase, în ceea ce ne-a fost dat, cum numea Guenon, în absenţa cuvântului datină din celelalte limbi europene.

Un vast material bibliografic european stă la baza acestor căutări de semnificaţii, iar încercările de clasificare eşuează adeseori în penibil, pe fundamentul unor observaţii de bun simţ despre legătura dintre colindători şi piţarăi, cei din urmă fiind „blajinii” (rahmanii) care au revenit din tentativa migrării spre răsărit, la dus şi la întors câştigând „pita” (pitar, în sanscrită, înseamnă tată) familiei „cu ierburile şi cântecele lor vindecătoare”, admise în templul Soarelui chiar de Apolo, după cum susţin Orpheus şi Proclos din Lycia. Prin tradiţie, piţărăii omagiază plecarea-întoarcere, colindând pe drumul ancestral al „blajinilor”, nu şi la baştină.

„Blajinii” îşi purtau „ierburile vindecătoare” legate în capătul toiagului, aşa cum încă se mai face, şi astăzi, steagul piţărăilor (al pitarăilor, de falt, adică al „taţilor”; doar numele toiagului s-a schimbat, iniţial în bâtă (ardelenii o numeau „bât”, cu intenţionalitate bărbătească, în baza folosinţei), apoi în băţ. De fapt, de la aceste ierburi uscate, numite de greci „paie” (chiar şi Pindar a scris câteva „peanuri”) şi de la călătorul care vindeca cu „ierburi şi cântece vindecătoare… tracul Pean” (nicidecum Pann!) vin şi numele colindelor, pe filieră grecească, drept „Imnuri ale Uriaşilor”, cu trimitere la epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Gemenilor. Dar pentru vechii cărturari ardeleni nu leacul conta, ci băţul, ei identificând, drept degenerescenţă a tradiţiei piţărăilor, „colindul bât” şi subliniind că „astfel se numeşte şi bâtul (băţul) ce-l poartă în mână piţărăii colindători (la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo). Această numire de „colindă” a bâtului, cu care umblă piţărăii, de la sărbătoarea ori zeul „colindă” (n. n.: sărbătoare de primăvară a începutului anului nou, iniţial în prima decadă a lui mai, după cum preciza Polybios: „Anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[19], nicidecum zeu: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[20]), se vede a fi un uz foarte vechi, căci după Rink: Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417, şi bâtele (tyrsus, târş) bachantinelor s-au numit Baxzoi, de la zeul Bachus. Dar acest colindă-băţ este şi băţul lui Ianus (Stab de Janus, germ.), care stă în capul (începutul) anului şi se uită cu o faţă în trecut (n. n.: Ianus, nu băţul, cum s-ar înţelege), cu alta în anul nou (Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381)”.

În vreme ce elinii îşi raportau mitologiile ciudate la cele anterioare europene, pe care ei le numeau pelasge (omul modern, cum îl definise Klages, definiţie la care Blaga subscrisese fără rezerve), învăţaţii noştri, după moda celor europeni, căutau similitudini prin mitologiile elină şi latină, aidoma practicii din nu mai ştiu ce fabulă, în care cineva încerca să culeagă stelele de pe cer, cu ciurul, dintr-o baltă nămoloasă, în care stele se reflectau. Tocmai de aceea, considerentele secolului al XIX-lea, deşi merită consideraţie ca eforturi intelectuale diferite, nu pot fi luate în discuţie, astăzi, adică într-o perspectivă în veşnică interacţiune cu cele ale epocilor vechi, bine conturată de Renée Guenon, Ananda Coomaraswamy, Herman Wirth, Lucian Blaga sau Mircea Eliade.  În schimb, observaţiile de atunci se constituie în mărturii preţioase, în documente descriptive de primă mână.

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

[1] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 5

[2] „Cei mai zeloși jucători se află între români, căci între aceștia există o datină de tot proprie, în privință spre joc. Un număr de bărbați tineri se dau – cum zic ei – la diavol, pe un timp de trei, cinci sau șapte ani (numărul trebuie să fie fără pereche, altminteri nu are valoare tocmeala), pentru care ei se îndatorează, peste întreg timpul acesta, fără încetare a juca, afară, firește, când dorm. Cumpărătorul sufletelor lor trebuie să-i caute cu bucate și să-i facă suferiți la frumoasele țărănci. Deci, întru cel mai frumos ornat, pornesc zeloșii jucători, de la locul de naștere, și joacă ca din carte prin țară și prin sate. Pretutindeni se primesc cu brațele deschise, precum de juni și bărbați, așa și de fecioare și femei, și toți se întrunesc întru a înzestra de prisos pe acești jucători ai dracului cu mâncări și cu băutură, și așa nu e de mirat de ce se fac ei așa bucuroși sclavi acestei tocmeli nevoioase. Dacă a trecut timpul lor, se întoarnă la locul de naștere și se fac țărani pașnici pentru tot celălalt timp al vieții lor” – Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 49, luni 2 decembrie 1846, p. 392

[3] „În timpul săptămânii Witsun (Rusaliilor), rusalii apar în multe sate dunărene. Dansul lor are două scopuri: prima horă pentru o persoană bolnavă, pentru vindecarea magică, a doua horă, pentru fertilitatea și pentru distracția spectatorilor. Numele provine de la Rosalia latină (un cuvânt asociat cu ceremoniile anticului Festival de la Rosales Escae), iar dansurile actuale se disting prin tempo rapid, pași mici apăsați – care sunt cei mai obositori – și joc de domnișoare” – Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951, p. 11

[4] Ollanescu, D. C., Căluşarii (Teatrul la Români),în Familia, Anul XXXIII, Nr. 37, 14/26 septembrie 1897, p. 435

[5] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[6] Schley Duggan, Anne; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isle, New York 1948, pp. 36, 37

[7] Oişteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Dacia, Cluj-Napoca 1980, p. 92

[8] Papahagi, Pericle, Călușerii sau Aruguciarii la Aromâni, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXIX, Nr. 237, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906, p. 1

[9] Capidan, Th., Macedoromânii, Bucureşti 1942, p. 36

[10] Műller, F. Max, The sacred books of the East, vol. XXVI, London 1885, p. 466

[11] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[12] Mangiuca, op. cit., p. 7

[13] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[14] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[15] Mangiuca, op. cit, p. 4

[16] Cf. DEX: Numele a două plante erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și cu frunze persistente lucioase, una cu flori albastre (Vinca herbacea), cealaltă cu flori albastre, roșii sau albe (Vinca minor). – Din maghiarul szászfü

[17] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 73

[18] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 296

[19] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[20] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

Căluții şi Călușerii în Europa Boreală (III)

Căluşari poloni, în 1918 – Pictură de Michała Stachowicza

În Europa, unde încă mai supravieţuiesc reminiscenţe ale Căluţului, mai ales în festivităţile de tip carnaval, toate elementele mitice ancestrale ale „datului” (Datina) au fost răşluite şi îndepărtate brutal de către biserică şi înlocuite cu legendări istorico-creştine, care ţin, totuşi, cont de calendaristica ceremonială boreală, care a supravieţuit mileniilor, revărsându-se, aidoma lui Indra, „Zeul Natură”, în care au fost combinate „caracteristicile zeilor vântului și ale daimilor (spiritelor) fertilității cu cele ale sufletelor celor plecați”[1], asupra pământurilor sacre ale întregii omeniri.

În Europa catolică, la fel ca în ortodoxie, Căluţii dăinuiesc, tot în iunie, dar la 60 de zile după Paşti, deci în a doua joi de după Rusalii, când încep cele 8 zile de ceremonii Corpus Christi, sărbătoare „căreia călugărița Julianna din Liège i-a dat un impuls deosebit, în secolul al XIII-lea, prin revelația primită în vis, şi a fost introdusă de Clement al V-lea, la sinodul din Viena, în 1311. La noi (în Polonia – n. n.), nici o puritate a lui Corpus Christi nu a fost primită cu un interes viu, în rândul oamenilor, iar drept dovadă servesc cântecelor poloneze, cunoscute deja pe la mijlocul secolului al XV-lea, și cântate în decada acestei sărbători”[2].

Căluţii polonezilor, numiţi „Konik Zwierzyniecki”, în sensul de deghizare în „cal zoologic” (koniku zwierzynieckim), de animal (zwierzat) – ca înfăţişare simbolică, beneficia, la Krakowia, de o sărbătoare a căluţului (Zwierzyniec), organizată anual de continuatorii frăției dragonilor, drept moștenire a jocurilor medievale poloneze și a spiritelor strămoşilor. În ciuda ascendenţei faptului istoric asupra legendei, în baza unui scenariu falsificator, o fanteziei demnă de a fi luată în derâdere, conceput de Konstantyn Majeranowski, în 1820, prin care obiceiul străvechi este repoziţionat drept reminiscenţă a primei invazii tătare asupra Cracoviei[3], sursa acestei sărbători a fost, desigur, una foarte veche, imposibil de localizat în timp, mai ales că noua îmbrăcăminte şi podoabele dansatorilor sugerau, după 1820, vremurile invaziilor tătărăşti.

Konik zwierzyniecki Chrząszczewska

În ciuda masivelor contrafaceri, care transformau în amuzament un mit primordial, biserica „topindu-i sensul în spiritul catolic și topindu-l într-un alt minereu”, mitul acela a stârnit imaginaţia cărturarilor, care s-au grăbit să aştearnă în pagini fel de fel de ipoteze, pe care Leonard Lepszy[4] avea să le inventarieze cu migală, în marea lor majoritate asociate practicii bisericeşti de încununare a pelerinajului Corpus Christi, şi iată cum:

„În ultima din cele opt zile ale sărbătorii, în timpul procesiunii, pe când se dă citire celei de-a patra Evanghelii, oamenii abandonează serviciul divin și merg la Vistula. Clerul se întoarce la Biserica Sf. Maria, cu câţiva creştini. Crește traficul pe străzi. Ferestrele și balcoanele sunt pline de spectatori. Deodată se aude o exclamație: „Vine! Vine!”.

Prin mulțime se iveşte un tătar teribil, într-un turban galben şi cu o ghioagă în mână. El arată atât de înfricoșător pentru cei adunați, încât pare a fi ucigașul Hoardei de Aur. Merge călare, pentru că în fața lui se poate vedea un cap de cal bine adoptat. Tătarul dă o tură, iar mulțimile, parcă înspăimântate, fug. Dar, râzând, mă simt și mai aproape de el, pentru că știu că nu este un mongol periculos, ci una dintre firele vesele din Cracovia. În cele din urmă, marșul se oprește în Piața Pieței.

Tătarul se luptă, pe ritmul unor cimpoaie. Muzica se iuţeşte, iar donațiile pentru călăreţul periculos se ivesc de toate părțile… În cele din urmă, tătarul s-a săturat să călărească (pentru că în stânga lui este un cap de cal din lemn, atârnat pe curele, iar băiatul călărește, de fapt, pe propriile lui picioare), se întoarce, cu tovarășii săi în ocol, iar mulțimea se îndepărtează, zgomotul scade, seara cade și, odată cu ea, amuzatul oraș îşi regăseşte liniștea fericită… Undeva, în depărtare, pe malul îndrăgitei Vistula, se poate auzi cântecul vesel al Cracoviei… Cântecul se contopeşte cu sunetul unui val, cu stropii vâslelor și curge departe, departe …”[5].

Înainte de a adopta şi consfinţi scenariul eroic, propus de scriitorul Konstantyn Majeranowski, călugării mănăstirii Maidens Norbertine din Zwierzyniec au dus lupte grele cu Căluşul polonez, priorul ameninţând, printr-un text scris în din 27 martie 1816, că jocul căluşilor „și chiar deținerea căluţului se interzic şi se afurisesc căluşii, prin harul preotului mănăstirii Zwierzyniec, dacă implică pe unul dintre membrii noștri”, deşi un alt cărturar polonez, Oskar Kolberg, susţinând că bietul „căluţ Zwierzyniec este anterior nu numai curții, ci și mănăstirii” şi că de veacuri „sărbătoarea Căluţului are loc în săptămâna Corpus Christi, iar  acesta este al doilea fapt și dovadă a începutului său într-un rit religios”[6]. Prin transformarea mitului în legendă istorică, străvechiul „rit religios” devine un element al ritului religios Corpus Christi. „O singură dată, în săptămâna Corpus Christi, în timpul unei procesiuni, pe când procesiunea trecea evlavioasă pe străzile orașului, a apărut brusc vestea că tătarii se apropiau călări. Frica s-a prăbuşit asupra tuturor. S-a auzit un strigăt, ţipete, lamentări! Mulțimea înfricoșată s-a împrăştiat în toate direcțiile și numai clerul, cu Sfântul Sacrament, s-a întors la biserică. În curând, dinspre Vistula, s-au auzit strigăte vesele și apoi apăru un călăreţ, îmbrăcat tătăreşte, care le-a spus, cu o voce veselă, că dușmanii s-au făcut de rușine, pentru că natura le-a fost potrivnică, iar el a ucis urdia și i-a îmbrăcat hainele… Înfricoșător de frumos! Tristețea s-a transformat în bucurie!”[7].

Păstrat, încurajat şi promovat ca element de carnaval, care să încheie piosul pelerinaj catolic, imemorialul Căluţ (Konik) a beneficiat de subvenţii din partea autorităţilor civile ale oraşului Krakowia, începând cu anul 1825, când „călăreţul” Sebastyan Kulisiewicz (urmat în rol de Andrzej Miciński, apoi fiul său, Teofil, și nepotul Kazimierz) beneficia de o subvenţie pentru pentru „o ținută estică, împodobită cu clopote, un turban în cap, o bâtă voluminoasă pe mână”, şi, pentru „măscărici, un cal de lemn cu valtrapuri”, apoi cea din 1872, de 100 de florini vienezi, fiind folosită pentru „confecţionarea unui Căluţ nou, cu jante de fier (deci un fel de crinolină, care să susţină aparentul „corp” al Căluţului), acoperite cu pielea unui cal alb, şi cu o falcă din lemn, mobilă”[8]. Condiţiile puse de către magistratul oraşului erau acceptarea controlului Societăţii iubitorilor de istorie şi de monumente din Krakowia şi alocarea unei părţi din suma donaţiei respectivei societăţi.

Konik, desen de Matejki

Poziţionarea calendaristică a Căluţului polonez la solstiţiul de vară probează faptul că originile lui sunt căluşereşti, astronomice ca şi Căluţul, dar menite disciplinării elfilor, deci a spiritelor care simbolizează elementele naturii, cuvântul francez „elfe” fiind asimilat în limba română drept Iele. Căluţul polonez, ca şi Caii lui Sân Toader, ca şi Căiuţii moldoveneşti, mutaţi de biserică la cumpăna anilor, au simbolizat, întotdeauna o asociere metafizică şi nu numai cu Marte, centaurul ceresc[9] în grija căruia se aflau masa şi scaunele Soarelui, aşezate în munte[10]. Iar faptul că „nebunul”, devenit măscărici, clovn în epoca feudală, era, la polonezi, dar şi la germani, maghiari, englezi, cehi, slovaci etc., mai puţin ţările protestante, cel care interpreta rolul Căluţului-călăreţ sugerează originea şamanică a personajului, el fiind singurul, din întreaga trupă, care „călăreşte” („iluzia că zboară prin aer”[11]), dar are în mână şi bâta-sceptru, are „căluşeriul” (băţul de alun) durat din „arborele lumii”. Iar Căluţii şi Căluşerii abundă de „personaje impersonale, aidoma unor „vizitatori” dintr-o altă lume… ca o trupă de ființe semi-divine, stabilită pentru un scop special” [12], iar statutul acesta misterios şi, totodată, metafizic deranja bisericile, pentru că sărbătorile şi ceremoniile „păstrate din moşi strămoşi se fac în butul (spre nemulţumirea – n. n.) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocaziune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa – n. n.) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, dar ei le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[13].

Există în limbajul ştiinţific două generalităţi impersonale, „reminiscenţe păgâne” şi „om primitiv”, care nu doar că nu spun şi nu stabilesc nimic, dar înceţoşează minţile cu confuzii între pagane = sat, deci sintagma corectă ar fi „reminiscenţe săteşti” şi nicidecum idolatre, în vreme ce „omul primitiv” este, de fapt, omul metafizic, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[14], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [15] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[16].

Zadarnic, însă, au existat, în istoria spiritualităţii europene, deschideri şamanice de tipul Klages, Schelling sau Blaga, câtă vreme totul se judecă doar din perspectiva ideologică a prezentului nostru cenuşiu, în care legendarea patriotardă nu deschide ferestre, ci le obloneşte cu bezna suficienţei, întotdeauna categorică, atunci când îşi închipuie că în mimeticele sclipiri de făptuiri stilistice străvechi „sunt numai reminiscențe păgâne, care ies la iveală prin asemenea cercetări și care ne arată ce fond primitiv și străvechi se găsește încă viu, prin asemenea obiceiuri, în poporul românesc”[17].

[1] Duggan, Anne Schley; Schlottmann, Jeanette; Rutledge, Abbie, Folk Dances of the British Isles, New York 1948, p. 36

[2] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, p. 81

[3] Bakowski, Klemens, Dr., Dawne cechy krakowskie, Krakowie 1903, pp. 99-104; Bakowski, Klemens, Dzieje Krakowa, Krakow 1911, p. 48

[4] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, pp. 78, 79

[5] Chrząszczewska, Jadwiga; Warnkówna, Jadwiga, Z biegem Wisły: obrazki o kraju, Warszawa 1901, pp. 36, 37

[6] Lepszy, Leonard, Lud Wesołków w Dawnej Polsce,Krakowie 1899, p. 80

[7] Chrząszczewska, Jadwiga; Warnkówna, Jadwiga, Z biegem Wisły: obrazki o kraju, Warszawa 1901, p. 34

[8] Bakowski, Klemens, Dr., Dawne cechy krakowskie, Krakowie 1903, p. 103

[9] „Evocă galopul calului şi, în acelaşi timp, zborul şi dansul zânelor… de parcă n-ar atinge pământul” – Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983, p. 675

[10] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[11] Eliade, Mircea, Istoria ideilor și credințelor religioase, București 2019, Vol. 1, 2, 3, publicate în 1976, 1978 și, respectiv, 1983, p. 673

[12] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, pp. 37

[13] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112

[14] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[15] Ibidem, p. 176

[16] Ibidem, p. 392

[17] Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930, p. 46