Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (I)

Un cărturar englez, Albert Churchward[1], susţinea că dansul şi muzica sunt semne de limbă anterioare limbajului articulat, iar un cărturar român, mitropolitul-poet Dosoftei, confirma, încă de pe la 1650, spusele târzii ale lui Churchward, vorbind, în „Psalomulu lui David 46” despre ceremoniile totemice primordiale, care, „precum ne spun moşii”, se desfăşurau „pre vârfuri de munte”, acolo unde Dumnezeu le vorbea oamenilor, care veniseră să-l întâlnească, prin „glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”, iar credincioşii îi cântau „în lăute, / în zicături multe”[2], omagierea, săvârşită „cu onoare şi demnitate”[3], fiind una pur instrumentală.

Urcuşul ritualic pe munte şi celelalte „alte forme ale ritului de înălțare”[4] pe „locuri sacre de contact cu divinitatea”[5] însemnând şi desemnând „Imanentul care urcă”[6] prin „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți, care marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[7]. În vremea moşilor, anul avea doar două anotimpuri, vara şi iarna, despărţite, în Berbec şi, respectiv, în Balanţă, de „lanţurile îngheţului”, cum aveau creştinii să numească sărbătorile ancestrale „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui în/din pământ”, „şarpele” (îngheţul) fiind reprezentat ca spirit de Constelaţia Dragonului, care indică nordul, prin triunghiul „cap de lup”. Ieşirea „şarpelui” (îngheţului) din pământ, săvârşită în timpul „Argimpasa” (trecerea zăpezii în păşuni sau trecerea iernii în primăvară”), se făceau pe măguri sau coline, deci pe înălţimi nu prea mari, nivelate manual în vârf. De la locaţia desfăşurării acestei ceremonii („drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[8]), au apărut, în diverse limbi, definirea toponimelor, „gora” sau „hora” însemnând în limbile slave deal, muncel, şi colina, care provine din akkadianul „kalynda”, ceea ce înseamnă şi astăzi, în toate limbile semitice, colină. Dar cuvântul sumero-akkadian „kalinda” s-a răspândit în multe limbi europene, cu înţelesul de ceremonii sau de festivaluri solstiţiale de iarnă. „Provensalele Calendas sau Calenos, Kolenda poloneză, Kolyada rusă, Koleda cehă și Kalledos lituanian, ca să nu vorbim despre Calenig-ul galez, pentru sărbătorile Crăciunului și galicul Calluinn, pentru Revelion, sunt toate derivate din latinescul Kalendae și sugerează conectarea Crăciunului cu Ziua Anului Nou roman, Kalendele sau prima zi a lui ianuarie, timp sărbătorit cu multe obiceiuri festive”[9].

Acesta e marele păcat al istoriei culturii, veşnica raportare etimologică la vocabularul limbilor sanscrită, elină şi latină, prin totala ignorare a limbii totemice monosilabice, „Luga suryana”, pe care Guenon o numise plastic „limba iluminării”, deşi „Lu Ga s’Ur Ya Na” înseamnă, în limbajul monosilabic al începuturilor omenirii „Limba (lu) Zidită (ga) pe Roata Cerului (ur) de Calea (ya) lui Venus (Na)”. În acelaşi limbaj totemic, „Kalynda” înseamnă ritualul ceremonial al „Naşterii Luminii Întărite” (la acest „lyn” se referă superbul colind românesc „Linu-i lin şi iarăşi lin”, care este un fel de „crez”, de asumare a principiului „lumina-i lumină şi iarăşi lumină”), la echinocţiul de primăvară, desigur, pentru că, la solstiţiul de iarnă, se sărbătorea „Kali”, adică „Naşterea Luminii”, din negura nopţii, cuvânt păstrat în limbile scandinave doar cu înţelesul de „negru” şi cu identificarea numelui primului iniţiator şamanic, Kali Calusar ca fiind „Marte cel Negru” sau „Centaurul Negru”, deşi „Ka (naştere) Li (Lyn, lumină) Ka (Ca, naştere) Lu (limbă) s’Ar (a credinţei)” s-ar putea traduce prin expresia „Naşterea Luminii prin Naşterea Limbii Credinţei” (iniţierea, deci).

La ruşi, unde există, ca denumire a ceremoniilor de Crăciun, „Kolyada”, adică „Calea Muntelui”, nu se dă o definiţie completă, mult mai economicosul „Koleda” al polonezilor sau „Kolada”, la ucraineni, vorbind despre „Muntele lui Venus”, „Lada” fiind, în cadrul „eresului dacilor” despre „Lado şi Mado” (vocative) nu, aşa cum îşi închipuia Cantemir, „Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”[10], ci „Întărita Venus” şi „Întărita Primăvara”, iar nuntirea fiind cea pelasgă, preluată de egipteni, dintre spirit (Venus) şi materie[11] (Primăvara, numită în toate limbile „Ma”, adică Luna Mai, dansurile cu măşti legate de această ceremonie numindu-se, cu un termen aparent slav, categoric celtic, „Malănci”). În 1943, Constantin Brăiloiu descoperea, în Basarabia, cântecul miresei cosmice „Lado, Lado, nu mai plânge”, „plânsul” Fecioarei Cereşti fiind întâlnit în mai multe colinde româneşti, într-una dintre acestea spunându-se: „De la noi, a treia casă, / şade fata cea frumoasă, / şade la gherghef şi coasă; / nu ştiu, coasă, ori descoasă, /dar la lacrimi ştiu că varsă”. Există, în acest text, „casele” (cerurile), „de la noi” – Pământul, apoi Cerul Zilei, Deaus, din care elinii l-au „extras” pe Zeus, şi „a treia casă”, Ur Anu (Roata Cerului), pe care grecii au transformat-o în Uranus, pe cerul înstelat cosând „pe ghergheful primăverii”, Venus, Fecioara Cerească[12], spiritul fertilităţii şi al dragostei, inclusiv a sexualităţii, şi tocmai datorită acestor caracteristici, numită de sumerieni NaNa (pentru că există Venus drept „steaua strălucitoare a dimineţii”, dar şi ca „steaua serii” sau „a ciobanului”, în înţelesul de Păstor, adică de conducător religios). În limba română, mai ales în Ardeal şi în Muntenia, dar şi în multe părţi de prin Moldova, „nana” înseamnă „iubită” şi, mai rar, „nănaşă”, deci… spirit cosmic al materiei.

Invocaţiile adresate principiului feminin al planetei Venus şi, implicit, Primăverii, se numeau „cântece de Stea”, care nu trebuie confundate cu cele din alegoriile născocite de catolicism, şi răspândite în spaţiul românesc prin Germania şi Ungaria, precum „Cu Steaua, Împăraţii, Magii sau Irozii, și care se găsesc, sub diferite forme, la Limoges, Rouen, Laon, Compiègne, Strasburg, Le Mans, Freising, în Bavaria, și alte locuri”[13]. În compilaţiile acestea bisericeşti se păstrează doar primele două versuri vechi, „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare”, încreştinarea lui Venus (simbolul vechilor altare de sinagogi, dar şi a Bisericii lui Hristos), făcându-se şubred de către protopopii Caransebeşului Ioan Tincovici (1794), Ioan Tomici (1805), apoi cu talent, în variante pe care o ştim şi astăzi, de către Anton Pann (1830).

[1] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[2] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154

[3] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4, Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[4] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[5] Ibidem

[6] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[7] Vulcănescu p. 358

[8] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 24

[10] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221

[11] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[12] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 28, 29

[13] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 125

DATINA, Datina Biblia Romanilor, DATINA ROMÂNILOR No Comments Dec 13

Pre-Christian Winter Festiwals – Pagan Survivals (I)

Gods Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia: Istar sau Inana (Venus sau Fecioara Cerească)

Un fragment din atotcuprinzătoarea documentare pentru prezentarea concertului de colinde „Steaua sus răsare”, pe care îl vor susţine, ca în vremurile imemoriale, „Zicălaşii”, luni, 16 decembrie 2019, ora 14, la sediul Centrului Cultural “Bucovina”:

Cele mai multe dintre „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[1].

„Găsim multe practici păgâne ascunse sub un creștinism superficial –adesea sub mantaua unui sfânt – dar împreună cu acestea sunt multe obișnuințe niciodată creștinizate, nici măcar în aparență, și, în mod evident, identice cu obiceiurile păgâne, împotriva cărora Biserica a dus lupte brutale în zilele tinereții ei. Învechită și tolerantă, cu excepția noutăților, ea a încetat de mult să le mai atace și, astfel, ele au pierdut de la sine toate semnificațiile religioase iniţiale. Pe măsură ce vechea credință păgână a decăzut, dogmele ei au devenit, într-un sens literal, „superstiții”, ceva ca niște scoici goale, din care a plecat ocupantul viu. Ele sunt adesea simple „supraviețuiri”, din punct de vedere folcloric, piese obișnuite, desprinse de credințele care le-au dat cândva sens, interpretate doar pentru că, într-un fel vag, se presupune că aduc noroc. În multe cazuri, cei care le practică ar fi destul de incapabili să explice cum sau de ce funcționează în bine.

Din inerție mentală, din instinctul de a face și de a crede în ceea ce a existat dintotdeauna, s-a făcut și crezut, şi s-a păstrat, uneori animarea, credința, precum și forma externă a acestor practici, dar de multe ori toate semnificațiile profunde au dispărut. Ceea ce a fost cândva un ritual religios sau magic, beneficiind de respectul comunitar cuvenit, a devenit o simplă distracție, adesea chiar un simplu joc de copii. Uneori, spiritul unei epoci ulterioare a lucrat asupra acestor obiceiuri păgâne, revigorându-le și transformându-le, dăruindu-le farmec. Adesea, însă, nu se găsește în ele poezia, umanitatea caldă, umorul, care marchează creațiile misticismului popular. Sunt fosile, iar interesul lor este cel al fosilelor: sunt înregistrări ale unei lumi dispărute și ne ajută la o reconstrucție imaginativă a acesteia. Dar mai departe, la fel ca mai departe, un strat de sedimente, bogat în fosile, nutreşte noi pajiști, grădini și livezi, cu specificul lor, dezgolind natural conturul stâncii de dedesubt; la fel și aceste produse religioase antice, în mare parte, au furnizat solul în care, mai spiritual și mai mult, au înflorit ideile frumoase. Pe fondul acestora, așa cum bine s-a spus, „ele încă apar, neschimbate și neschimbătoare, ca afecțiunile ciudate ale unor formațiuni de roci străvechi, în mijlocul vegetației bogate și a florilor aromate”.

Supraviețuirile religiei păgâne prin festivalurile creștine nu se referă la închinarea unor divinități definite, împotriva acestui lucru misionarii au făcut eforturile cele mai hotărâte și numele vechilor zei au dispărut practic, în ceea ce privește cultele care au precedat dezvoltarea zeilor antropomorfi, cu nume și atribute. Aceste culte, iniţiate şi mai puțin concepute personal, aveau o poziție mai veche și fără îndoială aveau rădăcini mai adânci în mintea populară. Asociate fundamental cu agricultura și cu viața pastorală, ele au fost, în multe cazuri, păstrate de elementul cel mai conservator din populație, țărănimea.

Multe dintre obiceiurile cu care ne vom întâlni sunt magice, mai degrabă decât religioase, în sensul propriu; ele nu sunt direcționate către concilierea ființelor spirituale, dar izvorăşte din omul primitiv credința că, pentru a produce marile fenomene ale naturii, de care depindea viața lui, el nu trebuia decât să le imite. Chiar și atunci când au un caracter categoric religios și sunt conectate cu un anumit spirit, în ele se găsesc adesea elemente magice.

Înainte de a lua în considerare în detaliu aceste obiceiuri, va fi necesar să se cerceteze festivalurile păgâne, la care s-a făcut referire pe scurt, şi să notăm diversele idei și practici care le-au caracterizat, și să se studieze atitudinea Bisericii față de supraviețuitoarele acestor practici, în timp ce convertirea Europei era în desfășurare, dar și în Evul Mediu.

Dezvoltarea obiceiurilor religioase și a credinței în Europa este o problemă de o complexitate atât de vastă, încât nu pot să încerc, într-o carte de acest fel, mai mult decât ce mai dur contur al probabilului faţă de originile obiceiurilor pur păgâne sau pe jumătate creștinizate, aglomerate de Crăciun. În starea actuală de cunoaștere, este dificil să distingem în mod clar contribuțiile diferitelor popoare la obiceiurile tradiționale ale Europei și chiar, în multe cazuri, pentru a spune dacă un anumit obicei este „arian” sau pre-arian.

Proporția aristocrației militare ariene față de popoarele pe care le-a cucerit nu era uniformă în toate țările și probabil că era adesea mic. În timp ce familiile cuceritorilor au reușit să-și impună limba, în niciun caz nu înseamnă neapărat că practicile populare ale țărilor de acum, ariene în vorbire, au venit în întregime sau chiar în principal din surse ariene. Tradiția religioasă are o minunată putere de persistență și trebuie amintit faptul că pământurile cucerite de către oamenii de vorbire ariană fuseseră ocupați, anterior, pentru perioade imense. În mod similar, în țări ca a noastră, care au fost invadate succesiv de celți, romani, anglo-saxoni, danezi și normanzi, este adesea extraordinar de greu de spus chiar la ce sursă națională ar trebui atribuit un anumit mit.

Însă, în ca încercare și cu mâini tremurătoare, savanții încearcă să separe tulpinile rasiale din tradițiile populare ale Europei, iar aici nu pot face decât să subliniez trei elemente formative în obiceiurile creștine: eclesiastica, clasicul (grecesc și roman) și barbarul, luând ultimele în discuţie pe larg și fără nici măcar o fugară analiză rasială. Până acum, că ritualul, în afară de mitologie, ne preocupă, se pare dintr-un motiv comun larg de tradiție, în rândul vorbirii ariene moştenită de popoare. Cât de departe se datorează datul iniţial unei derivări comune, nu aici este nevoie să se decidă. Povestea populară a întregii lumi dezvăluie, pentru aceleași etape ale civilizației, o minunată uniformitate și omogenitate. Această uniformitate nu se datorează totuși unei uniformități presupuse a originii, ci, într-o mare măsură, faptului că reprezintă starea de echilibru, ajunsă în minți la un anumit nivel, și mediul lor.

Studiul științific al religiei primitive este încă aproape la început și o cantitate mare de conjunctură trebuie să intre în orice explicații ale ritualului popular care poate fi oferit. Încercând să luăm în discuţie obiceiurile de Crăciun, trebuie să fim atenți la natura încercărilor de a prezenta anumite teorii. Şi iarăşi este important să ne amintim că practicile ritualice sunt mult mai durabile decât explicațiile care se dau ulterior. „Religiile antice”, pentru a cita cuvintele lui Robertson Smith, „au fost, în cea mai mare parte, fără crez; ele constau în totalitate din obiceiuri și practici… şi, de regulă, aflăm, în timp, despre ce practică era riguros fixat sensul atașat; de aceea analizăm oameni vagi și același rit, dar care au fost explicați în moduri diferite”. Astfel, dacă putem ajunge la semnificația unui rit, într-o anumită perioadă, nu rezultă, în niciun caz, că pentru cei care l-au început a însemnat același lucru. În momentul conflictului religiile păgâne cu structuri elaborate ale creștinismului, mitologia se dezvoltase în jurul unor ceremonialuri tradiționale, atribuindu-i-se semnificații care, de multe ori, nu prea aveau legătură cu scopul inițial. Adesea, de asemenea, când scopul a fost schimbat, au fost adăugate noi ceremonii, astfel încât un rit poate părea foarte diferit, faţă de ce a fost la început. Cu aceste precauții și rezerve, trebuie să încercăm, acum, să urmărim conexiunea dintre evenimentele actuale sau cele recente cu obiceiurile străvechi”[2].