Dicţionarul limbii monosilabice a iluminării

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

Limbajul totemic primordial, folosit de pământeni în epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Leu, era monosilabic, iar combinaţia silabelor în expresii de tip propoziţie, dar fără verb, avea să se soldeze, în timp, cu crearea unor cuvinte, deci a unui limbaj articulat, ulterior dansului şi cântecului, care au reprezentat, în istoria civilizaţiei pământeşti, primele semne de limbă ale devoţiunii, singurele care pot fi identificate cu ajutorul cuvintelor care încă mai există în mai multe limbi, cu suspiciunea falsă a unor contaminări lingvistice, deja consacrate de etimologişti şi folclorişti ca adevăruri „ştiinţifice” de tipul „colindele românilor se trag din calendele romanilor”, când ambele cuvinte au o origine comună în expresia Naşterea Luminii Întărite, sau „originea căluşarilor trebuie căutată în ritualul roman Coli Salii”, când amândouă aceste ceremonii se trag din Naşterea Limbii Credinţei, desigur cu păstrarea subconştientă, în misterul dansului, a şamanului care a impus acest limbaj coregrafico-muzical.

Această stupidă eroare se datorează faptului că nimeni nu şi-a putut vreodată închipui că ar fi existat, anterior civilizaţiilor egipteană, feniciană, sumeriană, akkadiană, hitită, elină şi latină, o civilizaţie la fel de temeinică, în care îşi au rădăcinile toate celelalte, deşi mitologiile respective vorbesc despre un tărâm „Luana”, din care au plecat străbunii lor „piromis”, păstoriţi de Anu, sau de fiul acestuia, Enlil. Şi, deşi în toate aceste mitologii Anu era definit drept „Zeul Cerului”, tărâmul „Luana”, situat în zona Vrancea, nu a fost identificat drept cel al „limbii cereşti”, deci al „limbii zeilor”, în care s-au şi săvârşit primele ritualuri ceremoniale ale „Nuntirii Cosmice”, acolo unde pământul atinge cerul, deci pe culmea înălţimilor sacre, măgurile sau colinele cu statut de munţi sacri, statut preluat, în culturile celor plecaţi, de zigurate şi de turnurile templelor şi bisericilor, care, pentru a putea beneficia de statutul de „cort al lui Dumnezeu” (asta înseamnă templu sau biserică), deci de reproduceri în miniatură ale cerului celor trei ceruri supra-pământene, aveau nevoie şi de turnurile care să simbolizeze şi să concretizeze concreteţea muntelui sacru.

Prin Datină, care nu înseamnă doar ceea ce ne-a fost dat (pe limita comună a Europei şi Asiei, încă mai există provincia şi populaţia Datina, cu un dialect atât de interesant, încât a fost temeinic cercetat de lingvişti englezi, francezi şi germani, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea), ci mult mai mult, adică un mesaj limpede al moş-strămoşilor despre Întărita (Da) Cântare (Ti) Cerească, mesaj confirmat de Aristotel şi de Iulius Cezar, care spuneau că, la populaţiile nord-dunărene, „legile se cântau, ca să nu se uite”. Deci, Întărita Cântare Cerească desemna Legea (Ler), adică Religia, care se cânta, ca să nu se uite, cântarea ceremonială fiind finalizată cu formula sacramentală „Ler, Oi, Ler”, adică „Legea, Doamne, Legea” să garanteze veşnicia străvechilor litanii. Dar, atunci când s-a ajuns la o religie, aceeaşi ca şi creştinismul, după cum spunea Augustin, limbajul monosilabic primordial deja despărţea, prin asamblare în cuvinte, limbile (efectul „turnului Babel”), individualizându-le, în ciuda păstrării unui uriaş fond lexical comun din moştenirea „ariană”, cuvântul născocit de Max Muller şi care a produs atâta dispută, mai ales după politizarea lui, însemnând, de fapt, „Credinţa Căii Cereşti”, care, ca perspectivă a iluminării prin cântări ceremoniale, a fost numită şi „Daina” (Întărita Cale Cerească), termen care însuma toate cântările devoţionale care constituiau credinţa.

Un prim dicţionar al cuvintelor monosilabice sacre, în baza cărora s-au format terminologiile mistico-mitice ale popoarelor moderne, arată astfel:

AN – cer

ANU – zeul cer

AR – credinţă

AT – primit

BA – bătrân, strămoş

BEL – războinic

CA – naştere

DA – întărit

DE – zeu

DI – stea, lampă, iluminare, Lună

EN – fiu

GA – zidit

GO (scris, uneori, KO) – munte

IA (YA) – cale

IO – ştiutor

KA – împământenit

KI – pământ

LA – mireasă

LER – lege

LI ­– lumină

LIN – lumina cerului

LO – negru, întunecat, furtunos

LU – limbă

MA – primăvară, mamă

NA ­– iubire, cerească,

OI – invocarea lui OM

OM (se scria AUM) – Dumnezeu

PI – taţi

RA – Soare

TA – închinare, omagiere

TI – cântec

UR – roată

UT – început

VA – puternic

Fără îndoială că în cuvintele limbajului uzual aceste mono-cuvinte şi-au pierdut sau banalizat înţelesul iniţial şi iniţiatic, dar ele ne îngăduie să descifrăm înţelesul, cu adevărat etimologic, al unor frazeologisme (în fond, asta sunt combinaţiile de cuvinte monosilabice) străvechi ale tainelor (arcana) sacrelor ceremonii primordiale:

ARCANA – Credinţa Născută Ceresc, cuvânt care înseamnă „taină” în sanscrită, latină şi engleză;

CALINDA (CALENDE) – Naşterea Luminii Întărite, cuvânt care, în limbile semitice, înseamnă „colină”;

CALOIAN – Naşterea Întunecatului Cer, cu sensul de „furtunos”:

CĂLUŞAR – Naştere Limbii Credinţei, cu trimitere la şamanul care îl întruchipa pe Marte;

COLINDA (KOLYNDA) – Muntele Luminii Întărite, pe care se cântau melodiile devoţionale, iar la alte popoare, cu înţelesul de cântările devoţionale interpretate pe colină;

DAINA (DOINA, DAIANA) – Întărita Cale Cerească a Zilei, cea a tuturor cântărilor devoţionale; ulterior, la scandinavi şi la baltici, prin „daina” se înţelegea doar cântecul vocal;

DAINU – Întărita Cale Cerească a Nopţii, cu semnificaţia de spirit al îngheţului;

DATINA – Întărita Cântare Cerească, deci „legile care se cântau ca să nu se uite”;

DAVA – Întăritură Puternică, cu sensul de „cetate”;

DEVA – Zeul Puternic;

DI – Zei, în sensul de întemeietori ai luminii cereşti;

GORA, HORA – Muntele Soarelui, în unele limbii, iar în altele ceremonia de pe Muntele Soarelui, deci fenomenul horal;

LĂUTAR – Mireasa Începutului Credinţei, în sensul de „Cântecele Miresei”; ulterior, sensul avea să fie acela de interpret al muzicii instrumentale;

MĂGURĂ – Primăvara pe Muntele Soarelui, desemnând, acum, în multe limbi, înălţimea cu vârful nivelat manual

NANA – Fecioara Iubită, dar şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii;

NATALĂ – Cereasca Închinare a Miresei, adică fertilitatea;

PIŢĂRĂI  – Taţii Începutului Credinţei, adică Rahmanii sau Blajinii

VARA – Puternicul Soare, în înţelesul de anotimpul, dar şi de ţinutul însorit.

Dicţionarul acesta poate fi completat, dar niciodată întregit, pentru că multe cuvinte sacre nu au lăsat vestigii şi în limba română; de exemplu, Arcana Dïpikä[1], în care Dïpikä se traduce, de către specialiştii englezi în limba sanscrită, drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnând mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[2], s-ar putea traduce, în româneşte, prin expresia Credinţa Născută Ceresc din Zeii Taţi Împământeniţi sau din Zeii Născuţi Taţi, dacă luăm în calcul că monosilabicul cuvânt KA (împământenit) s-ar fi scris Ca (născut). Dar avem cu toţii şansa de a profita de o nouă daenā („focul inimii bune” [3], dar şi de un nou punct de vedere, de „viziunea, sinele interior, conștiința, religia” [4] la care suntem îndreptăţiţi), pentru a încerca, după puteri, rădăcinile spiritualităţii pământeşti, în care cea românească încă ocupă locul celei mai onorante şi mai depline îndreptăţiri.

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

[1] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[2] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[4] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 94

Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (II)

Ardeleni, în 1838 – desen de Stephen Catterson Smith

Că primele cântece închinate, cu onoare şi demnitate, „Naşterii Luminii Întărite” (Ka Lin Da) au fost instrumentale o probează, pe lângă mărturiile psaltice („psalom” sau „psalm” definea, în hebraică „harfa”, instrumentul cu zece coarde, de care se folosea David, cel care folosise, în faţa lui Saul, harfa, pentru a slobozi „cântarea gonitoare de draci”, cântarea care „potoleşte turburarea gândurilor, îmblânzeşte mânia sufletului” [1]), de mărturiile dintr-un poem pierdut al lui Pindar, dar citat de Homer[2] şi astfel salvat parţial, în care se spunea că, „la toate ceremoniile lor, hyperboreii se folosesc de scripci, cobze şi naiuri”, dar şi cuvintele vechi ale limbilor primordiale, care nu sunt decât expresii de tip propoziţie, dar fără verb, care, ca şi în cazul expresiei „kalynda”, din care provine şi „calenda” romanilor, dar fără a fi rădăcină etimologică, ci doar „derivaţiunea unei vorbe”[3], deci un oarecare sinonim adaptat într-o limbă complementară. Există, de pildă, în limbile scandinave şi în unele limbi baltice, cuvântul „lätar”, lăutar – în română, cu trimitere directă la „cântecele luminii”, pentru că „Lä ut’Ar” înseamnă „credinţa venită de la Venus”, Venus fiind atestată drept preoteasa muntelui-templu, în care, cu acceptul lui Dumnezeu[4], „Soarele şi-a aşezat scaunele şi masa lui”, în cea mai veche scriere hitită, „Cântecul lui Ullikummi”[5]. În aceeaşi serie de mărturii, se spune că, după oamenii s-au salvat, din calea marelui diluviu, plecând cu „arca Vara”[6], „Ar Ca Va Ra” însemnând „credinţa născută de puternicul Soare”, expresii similare aflându-se în „Deva-yana”, deci „calea venusiană spre puternicii zei” (partea superioară a Columnei Cereşti), „Dava” – „puternica întăritură”, „călugăr” (cu trimitere la chaldeeni), „Ca Lu Ga Ar” însemnând „naştere limbii zidită de credinţă”, limba religioasă fiind un produs lingvistic articulat, spre deosebire de semnele de limbă anterioare, care ţineau de ritualuri ceremoniale, reprezentate de dans, de muzică şi de scandări aparent onomatopeice.

Cel mai vechi imn dedicat „zeiţei” Venus datează din anii 2300 înainte de Hristos, deci din perioada sumeriană Kassite[7], în vreme ce primul imn creştin închinat Naşterii-Crăciun datează din secolul IV de după Hristos, fiind compus de episcopul Milanului, Ambrozie[8]. În general, pe teritoriul întregii Europa, „până la sfârșitul secolului al XIII-lea, nu întâlnim poezie solstiţială de Crăciun importantă. Versurile trubadurilor (troubadours and trouvères – n. n.) din Franța secolului al XII-lea au avut puțin de-a face cu creștinismul; melodiile lor erau, în mare parte, despre păcătoasa iubire pământească. Menestrelii (Minnesingers) germani din secolul al XIII-lea au fost, într-adevăr, pioși, dar cântările lor devoratoare au fost adresate Fecioarei ca Regină a Cerurilor (deci, ancestralei Fecioare Cereşti, adică Venus – n. n.), femeii ideale, ținând glorios Copilul divin în brațele ei, mai degrabă Babe și Mama Sa, în mare smerenie şi în Betleem”[9]. Şi, pentru că veni vorba, acest Babe sau Bel, întemeietorul cetăţii Babylon – în traducere: „zidit de Dumnezeu”, era, conform inscripţiilor din Gudea[10], nu o zeitate nouă, ci numele nou al Fiului Muntelui, dar şi al Cerului Anu (Enlil), primul Mare Păstor, care a trăit „300 de ierni şi apoi a murit”, dar căruia Sfântul Cer i-a încredinţat Legile[11], înainte de a le dărui lui Spitama Zarathustra. Schimbarea numelui lui Enlil în Bel s-a făcut, prin anii 1000 înainte de Hristos, la „festivalul de Anul Nou”, în care s-a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[12].

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 374

Într-o splendidă colindă românească, mitul naşterii Pruncului Sfânt din „Maica Sfântă Vinerea”[13], deci din Venus, Fecioara Cerească (Maria înseamnă Fântână şi desluşeşte, pe Pământ, concreteţea Celui Veşnic, după cum scria Sfântul Ioan Damaschin) s-a petrecut într-o primăvară, la începutul perioadei (capul) în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului[14], care marca locul Soarelui în echinocţiul de primăvară. În acea perioadă, a patra generaţie de oameni vorbitori, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[15], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul. Iisus făcea parte din următoarea generaţie de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[16], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn, când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

Dar colindele populare nu au beneficiat de mărturii scrise, represiuni bisericeşti, cele mai multe dintre fiind „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[17].

Supravieţuirea colindelor, în formulele mistico-mitologice primordiale doar la români, probează, fără putinţă de tăgadă, că limba românilor este continuatoarea limbii totemice în care au fost create, aşa numita „limbă a zeilor”, în care muzica a fost şi este „un instinct al naturii, o necesitate a inimii, ce înveselește singurătatea și încântă societatea, animează deodată răzbelul și amorul, ne face viața câmpenească mai plăcută”[18]. Iar păstrătorii anonimi ai colindelor, mărturisitori ai trecerii prin „centrul a tot ceea ce este nemuritor” şi de înzestrare cu „lumina cunoaşterii”[19], au trăit mereu repetabila naştere şi renaştere a spiritului şi a materiei,  la echinocţiul de primăvară, atunci când ei urcau, căci şi „Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă” [20], generaţie după generaţie, pe „măgura sfântă” sau colină şi se împărtăşeau, mărturisindu-se „Domnului în alăute” [21], din „bucuria a tot pământul” [22], odată cu revelaţia că spiritul materiei, Fecioara Cerească, „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte[23]… basma lui Dumnezeu”[24], „şi-mi cântă un cântecel / şi-mi lucră firicel / … / de trei ori până la zori / şi-o dată-n cântători / versul ei în nuori s-ascunde, / nime-n lume n-o aude”[25].

„Unde mai este spirit, acolo mai este încă şi viaţă”[26], pentru că şi „sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii”, pentru că „şi Planetele Cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din pronia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă, din dulceaţa acestei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând-o” [27].

Mutarea cântărilor de pe kalinda (colină) echinocţiului de primăvară în cetăţile solstiţiului de iarnă s-a făcut „la Roma, cam pe la mijlocul secolului al IV-lea, iar respectarea zilei de 25 decembrie s-a răspândit, din Vest, până la Biserica răsăriteană, care, anterior, fusese obișnuită să păstreze 6 ianuarie ca pomenire comună a Nașterii și a Botezului Mântuitorului. Prima mențiune despre o sărbătoare a Nașterii Domnului în 25 decembrie se găsește într-un document roman, cunoscut sub numele de Calendarul Filocalian, datând din anul 354, dar care cuprinde un document mai vechi, aparținând anului 336. Nu se știe la ce an se face referința Nașterii, dar după anul 336, toate evenimentele sărbătoririi pot fi urmărite. Din Roma, Crăciunul s-a răspândit în tot Occidentul, odată cu convertirea barbarilor”[28], deşi „religia practică a analfabeţilor creştini, după cum spune un alt istoric bisericesc, Dr. W. R. W. Stephens, a fost, în multe privințe, doar o supraviețuire a vechiului păgânism, discret deghizat. Pentru ei predomina credința în vrăjitorie, în magie, în sortire, în vrăji, farmece, talismane, credinţă în care se amestecau, în moduri ciudate, idei și închinări creștine” [29].

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 377

Dar „festivalurile” păgâne, deci săteşti, „pagan” însemnând sat, au continuat, cale mai lungă sau mai scurtă, în toată lumea creştină. „Epifanie (secolul al IV-lea), relata o ciudată ceremonie păgână, sau poate, în realitate, un rit gnostic, ținut la Alexandria, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie. În templul lui Kore (Fecioara Cerească), ne spune el, închinătorii au petrecut noaptea cântând din fluiere, iar în zori au adus, dintr-un sanctuar subteran, o statuetă de lemn a unei fecioare, așezată dezbrăcată pe o litieră. Avea semnul crucii, în aur, în cinci locuri: pe frunte, pe mâini și pe genunchii. Această statuetă a fost purtată de șapte ori, în jurul încăperii centrale a templului, cu cântece de fluier, de tobe și imnuri, apoi a fost dusă înapoi în camera subterană. În explicația acestor ritualuri ciudate, se spunea: „Astăzi, la această oră, Kore (Fecioara Cerească) l-a născut pe Aeon (Io-Anu – ştiutorul de cer – n. n.)”. Există o legătură între acest festival și misterele eleusine? Cea din urmă era o sărbătoare nocturnă, cu multe lumini aprinse, iar strigătul era „Sfânta Brimo (Fecioara Cerească) a născut un copil sacru, Brimos”. Detaliile date de domnișoara Harrison, în „Prolegomena”, despre închinarea copilului Dionysus prezintă un interes extraordinar, iar o comparație minunată a acestui cult cu cea a Copilului Hristos ar putea duce la rezultate remarcabile”[30].

Care alte „rezultate remarcabile”, în afară de cel al „Nașterii divine în sufletul credinciosului”, prin care „sufletul intră în unire imediată cu Dumnezeu prin „nașterea Fiului” în sine; Hristos istoric este simbolul umanității divine, la care ar trebui să se ridice sufletul, căci atunci când sufletul îl va naște pe Fiul, sufletul va fi mai fericit decât Maria”[31]?

[1] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[2] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, pp. XIX, XX

[4] „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” – în Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 159

[5] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[6] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19

[7] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[8] „Crăciunul, așa cum am văzut, a avut începutul la mijlocul secolului al patrulea, la Roma. Noua sărbătoare şi-a aflat rapid un imn, care să întruchipeze, în nemurirea latină, emoțiile retrăirii Nașterii Domnului. Veni, redemptor gentium este unul dintre cele mai timpurii imnuri latine, unul dintre puținele care ne-au rămas de la părintele cântecului bisericesc, Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului (d. 397)” – în Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 31

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 50

[11] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, pp. 11, 12

[12] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[13][13] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900, p. 1460

[14] „Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce: / Legănior topit de aur, / Ce mi-l poartă-n cap un taur” – în Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 57

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[16] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47

[17] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[18] Burada, Theodor Th., Conservatorul de musică din Iași,  în Almanahu musicalu 1875, Iași 1874, p. 25

[19] „Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea” – în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884, Taittirîyaka-Upanishads, p. 69

[20] Cornilescu, Dumitru, Biblia sau Sfânta Scriptură / a Vechiului şi Noului Testament, Oradea 2007, Psalmii, p. 580

[21] Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, p. 30

[22] Psaltirea de la Alba Iulia 1651, Alba Iulia 2001, pp. 270-273

[23] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[24] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 27

[25] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[26] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. V

[27] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[28] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 20

[29] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[30] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, notă de subsol, p. 21

[31] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 43