Ceaiurile vindecătoare ale lui Sebastian Kneipp

Un preot german din Wöhrishofen, membru al ordinului religios catolic „Fraţii de caritate” (Die barmherzigen Brüder), Sebastian Kneipp, născut în 1812, a lăsat după sine, la împlinirea vârstei de 73 de ani, drept testament, o carte despre „cum trebuie să trăiţi”, intitulată „Cura de apă”, care valorifică o serie de conferinţe publice cu „învăţături necesare pentru vindecarea bolilor şi conservarea sănătăţii”, recomandând, practic, o puzderie de ceaiuri din plante, dar şi modul în care „trebuie să se întrebuinţeze duşurile, înfăşurările, băile, aburii şi celelalte diferite aplicaţiuni”.

Cartea a avut un succes atât de mare, încât, în februarie 1885, medicii, „care sunt aderenţi ai metodei… au format o asociaţiune”, editând şi o gazetă, „Foaia centrală pentru metoda lui Kneipp” (Centralblatt für das Kneippische Heilverfahren), care apărea în editura Borchert & Schmidt, în Kaufbeuern, precizând inspirat că, acelui căruia „nu-i ajung apa şi buruienile pentru tratarea bolnavilor, acela dovedeşte că nu cunoaşte bine aceste medicamente, ceea ce mi-au confirmat, fără excepţie, şi cei mai eminenţi hidroterapişti”.

Din cartea aceasta, tradusă şi publicată imediat şi în limba română, pentru că tratamentele recomandate de Sebastian Kneipp intraseră în practica marilor staţiuni balneare din întreaga Europa, voi alege doar „Remedii (Leacuri)”, deci reţetele de ceaiuri întrebuinţate de Sebastian Kneipp pentru tratarea unor afecţiuni. Voi publica reţetele în ordinea alfabetică a numelor „buruienilor” folosite, doar ca o confirmare a acţiunii benefice ale unor ceaiuri, pe care astăzi le putem procura din orice farmacie, cu „utilizarea” recomandată la zi.

Ceaiuri vindecătoare No Comments Feb 8

Cosmicitatea poeziei lui Radu Bercea

Deşi urma să ne întâlnim, cum o tot facem adesea, de 39 de ani, de când colaborăm, graţie publicistului Mircea Sfichi, care ne-a făcut cunoştinţă, Radu Bercea, care pregătise… 39 de desene pentru ilustrarea viitoarelor mele poezii, mi-a scris, elegant şi caligrafic, şi o scurtă notiţă, pe care o voi păstra cu sfinţenie:

Abia astăzi, după o săptămână de la primirea desenelor, am avut vreme să le scanez şi să păşesc într-o cosmicitate poetică pe deplin conştientă de sine, pentru că metaforele pentru lumină, zbor, flori, timp, lacrimă, carte, dans, muzică, rugăciune, credinţă şi dumnezeire caută, mereu şi mereu, alte expresii, alte carnaţii ale ideii, din care să se poată înfrupta oricine ca dintr-un fruct cu generozitate oferit, pentru că nostalgia luminoasă a sfericităţii, a întregului universal, le cuprinde, însumează şi individualizează pe toate. În poezia desenată a lui Radu Bercea, lacrima e o prelingere din univers, din pasărea înger, din veşnicul vegetal, o prelingere care se pietrifică drept ulcior sau drept scoică şi drept rugăciune, iar lumina este, în egală măsură, cerească şi pământească (flori, vegetaţie), cu îngemănare în „oul cosmic”, dincoace fiind, mereu şi mereu, Fecioara Cosmică, în reprezentarea îndeobşte cunoscută drept „crucea lui Osiris”, deci a Soarelui-Timp şi, desigur, „ochiul” căruia nimic din ceea ce este omenesc sau sacru nu-i scapă.

Exprimarea grafică, întodeauna simplă, subţire, curată, amintind de caligafiile tulburătoare ale fiecărui suflet omenesc, caută, în grafica lui Radu Bercea, contururi de obişnuit, de cotidian, cărora plutirea, deci starea de aparentă imponderabilitate – o imponderabilitate care tânjeşte -, le conferă, prin suprapunere, identitatea sacrului. Un sacru feminin, din care se desprinde mişcarea, zvâcnetul, tumultul, zborul, şi un sacru masculin al sfericităţii, al nevoii disperate de sfericitate, de întoarcerea în întregul care am fost cândva, fie zbor, fie doar privirea atotcuprinzătoare, care ne veghează, şi pe care o atinge cu mâna.

Mâna, metafora preferată a sugestiilor lui Radu Bercea, poate atinge totul, desprinzându-se de trup şi devenind gând şi simţire, deci o rodire ursită a vegetalului, care înfăşură, aidoma iederii, ferestrele sacralităţii şi sferele universului, uneori prin înjumătăţiri de lumesc aparent (vioara) şi sacralitate decizională (trompetă, trâmbiţă), floarea, fir subţire de lumină cutezătoare, devenind nu sabia lui Apolo, din mitul androginului, ci reperul spre re-întregire, axa celestă, izvorâtă dintr-o sămânţă, identitatea comună dintre sămânţă şi ou cosmic fiind adesea sugerată prin trimiteri la translatări ale rugăciunii, inclusiv a rugăciunii celui care luptă cu sabia pentru a se afla pe sine, fără să ştie vreodată dacă năframa de pe cruce îl înfăşură şi pe el sau este doar giulgiul lui Iisus.

Radu Bercea nu desenează, ci trăieşte şi respiră poezia limbajului primordial al ritmicităţii, limbajul iluminării, pe care îl înţeleg şi-l transmit numai cei aleşi de înhăruire.

Cronici sentimentale No Comments Feb 7

trage umbre la edec…

de înalt și de întins

lumea-n două se împarte,

ca-ntro pagină de carte

zace sufletul meu nins

și-aud literele grele

cum îl freamătă-n aripe

și-l înfășură în clipe

și-n noian uitat de stele,

încât țip înspre speranță

și mă-ncalț cu utopii,

calea trece prin câmpii

și coboară, și se-nalță

mioritic ondulată

de poeți și filosofi

printre lanuri de cartofi

și de grâne apărată,

dar de cale nu-mi mai pasă,

nu-mi mai pasă de nimic

și din pagini mă ridic,

de sub verbul ce m-apasă

îmi iau sufletul și plec

înspre unde-o fi să fie:

ați văzut, o poezie

trage umbre la edec…

Poezie de ion dragusanul No Comments Feb 7

Cuvântul lui Gheorghe Boncheș, în ședința Consiliului Național

Cernăuţi, 1894

Cernăuți, 1918 noiembrie 13.

S-a vorbit mult, au vorbit oameni de știință, doctori, profesori etc. S-au amintit lucruri frumoase, dar nu s-a amintit ruina întreagă a Bucovinei. De trei ani de zile, până cu un an înainte, am mai avut cele strânse ca gospodari, acum nu ne-a rămas nimic și, mai ales, în partea muntelui, care era floarea întregii Bucovine. Acum a rămas partea muntelui cea de pe urmă, unde țăranul nu are nici un grăunte, nici o barabulă. Eu mă adresez guvernului, să se dea muntenilor hrana care lipsește. Muntenii acuma nici nu au vite, nici bani și chiar au trebuit să ia straiele și să le aducă țăranilor care au avut lipsă de dânsele, pentru a le schimba pe hrană. Nu ne-au rămas nici vite, nici oi, și acum muntenii n-au nici din ce să-și facă îmbrăcăminte. Aș dori să se facă, cât de degrabă, pașii doriți pentru a ne ușura traiul.

Nu numai noi am rămas cu lipsa, dar toată țara suferă de nenorocirea ce a picat pe ea de patru ani de zile. Nici case nu sunt, nici nu sunt lemne pentru a clădi altele. Aș ruga guvernul să ne dea lemne din fondul religionar. Ni s-a spus, din partea guvernului austriac, că ne va sprijini, însă el avea expediente și zicea că nu are mijloace. Acum s-au întors frați de-ai noștri din război și nu au aflat nici casă, nici gospodărie și nu au unde să se adăpostească. De aceea, aș ruga să se dea administratorilor ordin ca la oamenii care sunt goi, flămânzi, fără adăpost, să se dea lemn din pădurile fondului, ca să aibă cu ce să-și facă câte un bordei. Apoi, iarăși, ceva parale să li se dea, un sprijin pentru clădire. S-a vorbit că ministerul austriac a dat patru milioane. Districtul nostru nu a căpătat nici o lețcaie. Pentru ieșirea din case, acolo unde au fost lupte, ni s-a încuviințat un ajutor, dar nu s-a dat nimic. Ceea ce a produs pământul, buruiana, s-a revigorat și pentru asta nu ni s-a dat nici o para.

Iarăși, fac propunerea să se aducă o mie de oi, să se împărțească la oameni lipsiți, ca să-și întocmească din nou gospodăriile.

Și, iarăși, să vedem de unde a venit Bucovina noastră cea frumoasă într-așa o ruină. Nu din partea dușmanilor, care s-au luptat în țară, dară s-a iscat din mijlocul nostru. Individul cel mai mare a fost pus de noi ca apărător, dar el a fost nimicitorul nostru. Acela a fost un domn, care se cheamă Fischer. Ce a făcut de a călcat țara sub picioare, care a luat de la români, pe care cum i-a prins și i-a înfundat în lagăre, care le-au rămas ca tabără până în yiua de azi, dar nu s-au întors acasă. Nu avem noi o pedeapsă să dăm individului Fischer, după cum a administrat el, cu guvernul lui, biata Bucovină? Dacă individul ăsta a avut dușmănie pe poporul român, atunci a fost guvernul pus în frunte ca să guverneze și să apere poporul. Ce, numai a avut țara fecior de bătaie, și tatăl său a fost scos de pe pământul lui și dus în străinătate, unde se zbătea ca un pește care a fost scos din apă și pus pe uscat. Noi eram văzuți în ochii străinilor ca cei mai răpitori oameni care au fost în Bucovina. Cum luați dumneavoastră închipuirea că omul acesta există-n mijlocul nostru? Nu i se poate da răsplata cuvenită? Dacă veți lua și veți constata, veți aduce multe fapte de-ale lui. Între multele fărădelegi, s-a întâmplat că un jandarm a scris sentinţa de moarte și a spânzurat doi copii. Rog, domnilor, luați o deciziune asupra individului acestuia, ca să fie judecat și pedepsit cum i se cuvine. Asta mi-a fost pe inimă și asta am spus-o. Fac propunerea să se aducă la judecată, ca toți cei care au făcut fărădelegi să răspundă pentru faptele lor. Să luați pașii necesari. Fac propunerea să-l scoateți la judecată pe Fischer înaintea lumii. Și vom veni toți și vom mărturisi câți am suferit din partea lui”[1].

Acelaşi patriotism cernăuţean, dar în faţa Împăratului Carol I

[1] Nistor, Ion I., Amintiri răzlețe din timpul Unirii / 1918, Cernăuți 1938, pp. 67-69, cu fotografia pe p. 67

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 6

Un mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului: GHEORGHE BONCHEŞ

O veste fulgerătoare ne umple astăzi de mare întristare: Falnicul luptător, ţăranul proprietar din ţinutul Vatra Dornei, Gheorghe Boncheş, a murit. Pierderea ce am simţit-o noi, astăzi, este destul de mare, pentru că s-a dus de lângă noi un stâlp, un ales al nostru.

Prin înţelepciunea cu care a fost înzestrat, prin energia şi prin munca sa, a putut ajunge, în scurt timp, deputat în Camera Austriacă; deci a fost primul ţăran român, care a putut ajunge la înalta treaptă de deputat într-o Cameră străină şi care a apărat cu dârzenie drepturile scumpe ale românilor din județul Câmpulung. Cuvântările lui Gheorghe Boncheş, pline totdeauna de inimă şi înflăcărare, au apărat cu mult succes interesele economice și politice naţionale, asa că, cu drept cuvânt, a fost un mărgăritar al Bucovinei.

A dat dovezi de om mare, totdeauna stăruitor în lucru, om cu multă experienţă şi iniţiativă, căci a fost primul om care şi-a putut instala pe moşie o minunată crescătorie de păstrăvi. Pe moşia lui, de asemenea, vedeai cele mai noi înstalaţiuni practice pentru nutreţuri şi cereale, cele mai bune şi mai moderne grajduri pentru adăpostul, sănătatea şi pentru prăsila vitelor; de aceea, nici societăţile care se ocupă cu bunul mers al gospodăriilor săteşti nu l-au lăsat nerăsplătit pentru toate acestea, ci l-au premiat în mai multe rânduri.

Dar activitatea desfăşurată de el n-o putem pune, aici, în 2-3 cuvinte şi nici nu sunt eu în drept să spun bunul pe care l-a făcut Gheorghe Boncheş pentru zecile de mii de suflete şi pentru cei pe care i-a învăţat, ci urmele faptelor sale să ne vorbească.

A fost membrul fondator şi preşedintele uneia din cele mai bogate societăţi culturale româneşti, „Sentinela”, care a luat fiinţă în anul 1891 şi care societate avea de scop: Apărarea intereselor româneşti. A mai fost şi consilier comunal, şi cetăţean onorific. Orice lucrare pentru propăşirea naţională, culturală sau economică din judeţul său nu se putea să nu-l aibă pe Boncheş între luptătorii cei mai înfocaţi sau chiar în fruntea lucrărilor.

În anul 1915, deşi Gheorghe Boncheş era deputat austriac, totuşi n-a fost cruţat, ci, împreună cu câteva sute de ţărani în rând din Bucovina, au fost duşi şi ţinuţi în marele lagăr al suspecţilor şi trădătorilor din localitatea Oberholabrun, lângă Viena, unde se hrăneau cu cir (terci) de făină şi sfecle albe.

A fost un adevărat patriot, căci, cu toate că a fost aşa de chinuit în timpul războiului, totuşi nu s-a dat o clipă înapoi, ci a fost cu gândul numai la prosperarea ţării noastre.

Activitatea sa, meritele sale i-au fost recunoscute şi apreciate de toţi, aşa că a murit fericit că a putut lăsa în urmă o muncă rodnică şi cinstită.

Pe patul de moarte, a cerut să fie înmormântat cât se poate de simplu, dovadă că şi în viaţă a fost plin de modestie şi totdeauna s-a mulţămit cu puţin.

Acesta a fost Gheorghe Boncheş, apărătorul românilor din Câmpulung (Bucovina), un om de bine, un străjer devotat, al interesului public, un patriot renumit, deci: Un

mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului. / Diac. V. Fussu”[1].

[1] Cultura Poporului, Nr. 269, Anul IX, București 10 martie 1929, p. 3

Aşa vă place Istoria? No Comments Feb 5