Cosmicitatea poeziei lui Radu Bercea

Deşi urma să ne întâlnim, cum o tot facem adesea, de 39 de ani, de când colaborăm, graţie publicistului Mircea Sfichi, care ne-a făcut cunoştinţă, Radu Bercea, care pregătise… 39 de desene pentru ilustrarea viitoarelor mele poezii, mi-a scris, elegant şi caligrafic, şi o scurtă notiţă, pe care o voi păstra cu sfinţenie:

Abia astăzi, după o săptămână de la primirea desenelor, am avut vreme să le scanez şi să păşesc într-o cosmicitate poetică pe deplin conştientă de sine, pentru că metaforele pentru lumină, zbor, flori, timp, lacrimă, carte, dans, muzică, rugăciune, credinţă şi dumnezeire caută, mereu şi mereu, alte expresii, alte carnaţii ale ideii, din care să se poată înfrupta oricine ca dintr-un fruct cu generozitate oferit, pentru că nostalgia luminoasă a sfericităţii, a întregului universal, le cuprinde, însumează şi individualizează pe toate. În poezia desenată a lui Radu Bercea, lacrima e o prelingere din univers, din pasărea înger, din veşnicul vegetal, o prelingere care se pietrifică drept ulcior sau drept scoică şi drept rugăciune, iar lumina este, în egală măsură, cerească şi pământească (flori, vegetaţie), cu îngemănare în „oul cosmic”, dincoace fiind, mereu şi mereu, Fecioara Cosmică, în reprezentarea îndeobşte cunoscută drept „crucea lui Osiris”, deci a Soarelui-Timp şi, desigur, „ochiul” căruia nimic din ceea ce este omenesc sau sacru nu-i scapă.

Exprimarea grafică, întodeauna simplă, subţire, curată, amintind de caligafiile tulburătoare ale fiecărui suflet omenesc, caută, în grafica lui Radu Bercea, contururi de obişnuit, de cotidian, cărora plutirea, deci starea de aparentă imponderabilitate – o imponderabilitate care tânjeşte -, le conferă, prin suprapunere, identitatea sacrului. Un sacru feminin, din care se desprinde mişcarea, zvâcnetul, tumultul, zborul, şi un sacru masculin al sfericităţii, al nevoii disperate de sfericitate, de întoarcerea în întregul care am fost cândva, fie zbor, fie doar privirea atotcuprinzătoare, care ne veghează, şi pe care o atinge cu mâna.

Mâna, metafora preferată a sugestiilor lui Radu Bercea, poate atinge totul, desprinzându-se de trup şi devenind gând şi simţire, deci o rodire ursită a vegetalului, care înfăşură, aidoma iederii, ferestrele sacralităţii şi sferele universului, uneori prin înjumătăţiri de lumesc aparent (vioara) şi sacralitate decizională (trompetă, trâmbiţă), floarea, fir subţire de lumină cutezătoare, devenind nu sabia lui Apolo, din mitul androginului, ci reperul spre re-întregire, axa celestă, izvorâtă dintr-o sămânţă, identitatea comună dintre sămânţă şi ou cosmic fiind adesea sugerată prin trimiteri la translatări ale rugăciunii, inclusiv a rugăciunii celui care luptă cu sabia pentru a se afla pe sine, fără să ştie vreodată dacă năframa de pe cruce îl înfăşură şi pe el sau este doar giulgiul lui Iisus.

Radu Bercea nu desenează, ci trăieşte şi respiră poezia limbajului primordial al ritmicităţii, limbajul iluminării, pe care îl înţeleg şi-l transmit numai cei aleşi de înhăruire.