Constantin Severin: Bibliotecarul Infernului
O carte apărută de sărbători „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor şi a învăţăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstrez cu sfinţenie” (p. 231) fiecare generaţiei în parte, Biblioteca Infernului, de Constantin Severin (Cartea Românească Educaţional, Iaşi 2019), confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele aşteptări ale excelentului recenzor Paul Gorban, formulate şi publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârneşte interesul lecturii, Constantin Severin aduce în faţa lectorilor săi o poveste captivată, în care pe putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum şi cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărţi, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzaţia că din cititor poţi deveni treptat un personaj al romanului. Bibliotecarul Infernului este una dintre cele mai tulburătoare cărţi scrisă în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaştem vocaţia autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet şi artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.
„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”
Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează nai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îţi poate arăta o cale pe care poţi traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneţ” (p. 14), deşi, în tentativa lui iniţiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoaşterii („Dublă e naşterea celor de mor, şi dublă pieirea”), frază de la care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh şi, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate şi, tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoaşterii, ignorată de fiecare dintre noi, deşi se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.
Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală şi a-spaţială, este cea în care se porneşte de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…) o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naşte din ele şi le naşte in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găseşte doar în interiorul tău” (p. 239) şi parabolă a creaţiei scufundate în uitare, în condiţiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură şi închisă în care simţi uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieţii interioare a autorului, o viaţă care înţelege că „dincolo de frumuseţe şi de nefrumuseţe, de bine şi de rău, de rostit şi de nerostit, ne aşteaptă Sufletul însuşi, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane şi, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) şi, tocmai de aceea, aşa cum singur mărturiseşte, „în viaţă” nu a făcut decât să caute esenţa fiinţei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanţă cu muzica sferelor” (p. 264).
„Stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu”
Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola iniţierii, în care orice carte şi nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte şi de după viaţă” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îţi oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaştere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaştere” (pp. 267, 268).
Dorindu-şi măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viaţă” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obişnuim să-l numim erudiţie, adoptă „autoflagelarea onestă şi crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotenţă de a crea ceva” (p. 31) şi se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărţii sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare şi „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral şi spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Oraşul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbeşte un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deşi nu cunoştea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se uneşte cu cea a lui Dumnezeu, înţelegi toate limbile”, drept consecinţă a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).
„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”
În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenuşiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică reverberare a înţeleptei lui naraţiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung şi oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înţelege pe deplin pitagorica definiţie a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8) că „orice ştiinţă se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existenţial, deci „nevoie sufletească şi organică de frumosul pe care voi, artiştii, ştiţi să-l coborâţi pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinereţe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin vămile Absolutului, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).
„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”
Ca naraţiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viaţa reală a iniţiaţilor, cale de trei veacuri, desfăşurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-şi asuma calităţile de „spadasini neîntrecuţi” sau de „iniţiaţi martiri” ai personajelor exponenţiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci iniţiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise şi înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăţia Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent” (p. 158) şi în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaştere. Uneori, Constantin Severin încearcă perspective şi înspre sinele biografic, Nini, vorbind şi despre neamurile şi despre familia lui, dar într-o fixaţie ereditară şi monografică înţelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta şi martirilor tovarăşi de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris şi publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice şi istorice ale personajelor reale ale cărţii, devin, în Biblioteca Infernului, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de nişte ţigani, şi nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are o ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieşeşti din scufundarea astrală, pentru că, în fond, aşa cum şi recunoaşte autorul, în ultima frază a cărţii sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).
Din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti”
Biblioteca Infernului, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deşi, la o privire pripită, poate sugera influenţe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creaţia în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Oraşul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci şi o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr şi mituri sfinte”, o stare de graţie în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creaţiei, „cu câte o viaţă cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc şi decisiv, „între spaţiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar Biblioteca Infernului îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit şi întreaga lui creaţie plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi desluşeam doar poezia, nu şi răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului (Ion Drăguşanul).
