Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Schwarzthal

SCHWARZTHAL – NEGRILEASA. „Prin înfiinţarea coloniilor din Bori (Boura, lângă Gura Humorului – n. n.) și Lichtenberg (lângă Arbore, spre Solca – n. n.), cu emigranţi germani din Boemia, mai ales din regiunea Praga, s-au realizat aşezări temeinice. Între timp, după decretul administrației din 24 octombrie 1835, colonizările s-au oprit. Prin urmare, administrația districtuală a susținut, atât în ​​raportul său din 11 noiembrie 1835, cât și în cel din 3 octombrie 1836, că imigrările ulterioare ar trebui să fie soluţionate cu solicitanții germano-boemi. Informaţii despre așezările germane din Bucovina se răspândiseră deja pe scară largă, astfel că în 1836 și 1837 s-au depus repetate petiții din Boemia germană, din regiunea Pisek, care au fost prezentate de Andreas Lang, Franz Kraus și Josef Bauer. Inițial 20, apoi 50 de familii s-au înregistrat pentru emigrare în Bucovina”[1]. Între timp, veneau din Moldova, în Bucovina, şi coloniştii germani care se stabiliseră în Principat, Administraţia economică din Solca recomandând pentru noile colonizări zona Stulpicanilor, pe care le refuzaseră nişte emigranţi slovaci, pe motiv că pământurile de acolo nu sunt potrivite pentru agricultură, pantele abrupte favorizând spălarea pământului, inclusiv din cele trei poieni de pe valea Negrilesei, bune doar ca pajişti. Între timp, pentru că prin alte memorii, semnate, în 11 iulie 1838, de Andreas Lang, Johann Schaller şi Wenzel Schöllbauer şi înmânate căpitanului districtual Millbacher, s-a decis, în 24 august 1838, înfiinţarea unei comisii de soluţionare a problemei.  Dar colonizarea germană pe valea Negrilesei s-a făcut efectiv, abia în 22 iunie 1841, când s-au stabilit la Vadul Negrilesei familiile Johann ANGER, Josef BAAR, Simon BAIERL, George BEER, Martin BENNER, Josef BERNA, Bernhardt BINDER, Peter BINDER, George BRANDL, George EISCHPERA, Wenzel FLEISNER, Ignatz FRIESCHE, Franz FUCHS, John GRASSEL (KRASSEL), Joseph HASENOHRL, Anton HOFFMANN, Ambros HOFFMANN, Andreas JUNG, Josef KLOSTERMANN, Johann KNAUS, Wenzel KUBECK, Josef PILSEL, Michel SCHAFFHAUSER, Wenzel SCHAFFHAUSER, Johann SAILOR, Jacob, Johann şi Josef EXCHANGER, Wenzel (tatăl) şi Wenzel (fiul) EXCHANGER, Josef WEBER, Lawrence WEBER, Jacob WENDLING, Charles WUDI şi George WINTER.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate… Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului”[2].

1876: Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Negrileasa a fost construită între anii 1876-1882, anterior enoriaşii ortodocşi frecventând biserica din Stulpicani. În 1907, preot cooperator era Ioan TONIGARIU, născut în 1871, preot din 1900, iar cantor, din 1904, Alexie BURAC, născut în 1852.

1886: „Ţipterii din Eisenau nu sunt singurii care întrerup temelia românească a populației locale, întâlnim şi în alte locuri câteva așezări cu locuitori ţipteri, în Balta Poienii, în Schwarzthal, în Luisenthal, Freudenthal, Pojorâta, Iacobeni și Cârlibaba. Majoritatea acestor coloniști germani au fost aduși de un anume Manz, pe moşiile Fondului religiei greco-orientale, care a luat moşii întinse în arendă și a hrănit mii de meseriaşi,dar care, datorită investiţiilor uriaşe, avea să dea faliment şi, complet sărăcit, s-a împușcat. Se spune că situația materială a coloniștilor este destul de bună, deși depinde, în mod ciudat, de Fondul religios greco-oriental. Cu toate acestea, casa de locuit este proprietatea oamenilor, dar terenul le este acordat numai cu plata impozitelor. În vremurile anterioare, au funcționat cuptoare de cupru la Pojorâta, Iacobeni și Eisenau şi s-a extras fierul pe scară largă. Astăzi mai funcţionează doar cel din Pojorâta, iar populaţia din Schwarzthal îşi asigură traiul din exploatarea forestieră, făcând plute și lucrând la construcții de drumuri; ţipterii din Iacobeni își continuă activitatea tradițională, dar într-o manieră modestă”[3].

1887: Şcoala din Negrileasa, cu 2 clase, a fost deschisă în anul 1887[4].

1890: În 1890, colonia germană Schwarzthal avea 510 locuitori, primar fiind Ignatie Beer, iar învăţător – George Piotrowski.

1901, Gustav Weigand: „Bulgari nu locuiesc pe această vale, după cum s-ar putea presupune, în baza hărții etnografice  Kieperts, dar huţuli, în Ostra, germani în Negrileasa (Schwarztal), iar celelalte comunități de pe valea Suhăi sunt românești sau amestecate cu huţuli, în Gemenea și Frasin”[5].

1907: „N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[6]. Şi, deşi nu a candidat, Contele Bellegarde a obţinut 98 de voturi la Negrileasa, în vreme ce Aurel Onciul obţinea 43, iar T. V. Stefanelli doar 9.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Schwarzthal (în româneşte Vadul Negrilesei) sat, districtul Câmpulung, aşezat pe pârâul Negrileasa, aproape de izvorul său. Suprafaţa: 9,03 kmp; popu­laţia: 510 locuitori germani, de religie romano-catolică. Este legat cu valea Suha şi cu drumul districtual ce trece pe aci, printr-un drum neîn­treţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o casă de economii. Teritoriul pe care se află azi satul depindea de Negrileasa, mai înainte de anul 1838, când s-a aşezat aci o co­lonie de germani, veniţi din Boemia. Se găseşte în acest sat o fabrică de scânduri cu 3 gatere. Populaţia se ocupă mai ales cu exploatarea pădurilor. Posedă 33 pogoane pământ arabil, 94 hectare fânaţuri, 2 hectare grădini, 276 hectare imaşuri şi 485 hectare păduri. Se găsesc 24 cai, 430 vite cornute, 8 oi, 105 porci şi 8 stupi de albine”[7].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă a beneficiat şi de ofranda genistului din Arbeiter Abtig I/41 Steuleac George (probabil Scheuleac – n. n.), din Negrileasa, care a donat 1 coroană[8].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Vadul Negrilesii şi Negrileasa” („Spar-Darlehenskassenverein für Schwarzthal u. Negrileasa”) următoarele schimbări: membrul în direcţiune Albert Meier şters; vice-directo­rul Mathias Hoffmann introdus”[9].

1940: În noiembrie 1940, când nemţii au fost repatriaţi în Germania, se mai aflau la Schwarzthal familiile: BAYERL, BEER, BERDICH, Bern HAUSER, BISIAK, BRANDL, BRODNER, FLEISSNER, FUCHS, GUMINA, HASENOHRL, HEHN, HOFFMANN, ILK, JEREMIAS, JWORTCZUK, KLOSTERMANN, KNAUS, KRASSEL, KUBECK, MAYER, PETRITSCH, PILSEL, PODRICYINSKI, RANKL, SCHAFFHAUSER, SAILOR, SEIBEL, SEIDEL, SELLNER, STULIAC, EXCHANGER, WEBER, WINTER şi WUDI.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Petroşcă Grigore, comuna Negrileasa Vadul, jud. Câmpulung, media 7,33”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Straja”, comuna Negrileasa, judeţul Câmpulung.

1949: Sunt numiţi directori de şcoli în  Învăţământul elementar, ciclul I[11]: Brădăţan Ioan, director la Şcoala elementară Negrileasa; Corleciuc Straton, director la Şcoala elementară Negrileasa, Vad.

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 461

[2] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[3] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 99

[5] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[6] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 191, 192

[8] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[11] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Satu Mare

SATU MARE. Satul Satu Mare a fost atestat documentar în 22 mai 1443 (6951), când Ilie Voievod, întărindu-i partizanului său „Didrih de la Buceaci şi de la Iazloveţ, staroste al Podoliei” o parte din satele şi cătunele Moldovei, inclusiv „Soceviţa, şi cu toate cătunele şi veniturile”, precizează că „în afară de Satu Mare”, care iese, astfel, din domeniul Volhoveţ (Volovăţ)[1].

În 15 iulie 1445, Ştefan Vodă, fratele lui Ilie Vodă, l-a „miluit” pe Oancea logofăt, cu, „pe Suceavă, Satul Mare, şi trei sălaşe de ţigani, anume: Coste cu sălaşul său, şi Micula cu sălaşul său, şi Mihai cu sălaşul său”[2].

1582: În 24 februarie 1582, din voia lui Iancul Sasul Vodă, „un sat la apa Sucevei, anume Satul Mare, ocolul Badeuţi, cu morile pe pârâul acelui sat Satul Mare, care a fost dreapta noastră ocină de la Ştefan Vodă cel Bătrân”, a fost dăruit mănăstirii Sf. Ilie, „unde este egumen Atanasie”, hotarul satului, „cu morile în părău”, cuprinzând reperele toponimice: „denspre Bădeuţi, de la apa Sucevii, peste tufiş şi cămp, prin mijlocul heleşteului, lângă piue”, făntăna Ştefului, spre troian, la părăul Vălhoveţ, movila cu baltă spre satul Volovăţ, hotarul Rădăuţilor, părăul Runciu pănă la Plop, peste părăul Pazin, hotarul Macicăuţilor, apa Sucevei drept spre Drăgăneşti”[3].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Satul Mare, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 15 scutelnici ai spătarului Enăkaki, 3 femei sărace, 2 scutelnici ai episcopului Dositei Herescul şi 1 ţigan.

1744: În 12 septembrie 1744, „Cârnul, de 90 ani, din Satu Mare” depune mărturie la stâlpirea hotarului Volovăţului. În 1774, Satu Mare avea 24 familii ţărăneşti, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Vicovilor, 2 popi, 25 ţărani, numărul familiilor ajungând la 60 în 1784.

1772: Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril” din Satu Mare a fost construită în 1772 şi restaurată în 1845. În 1843, când în cei 867 enoriaşi număra şi pe cei câţiva ortodocşi din Hadikfalva, biserica era slujită de parohul Vasilie POPESCUL. În 1876, parohia Satu Mare şi Hadikfalva, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, paroh era Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, iar cantor, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.

1787: În 1787, până în 30 noiembrie[5], câteva din cele optzeci de familii de agricultori germani, veniţi din Remania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au aşezat la Satu Mare, localitatea ajungând, datorită modelelor de gospodării şi de gospodărire nemţeşti, una dintre cele mai frumoase şi mai prospere din Bucovina vremii. Familiile germane din Satu Mare se numeau: Peter Schmid, Heinrich Mang, Johann Staudt, Adam Nunweiler, Christoph Schmid, Carl Weber, Sebastan Hubig şi Ludwig Schneider[6]. La 1 mai 1790, toate aceste familii sunt reconfirmate în Satu Mare[7].

1788, Hacquet: „Dacă mergi mai departe de câmpie, peste Burla, către râul Suceava, ajungi la o colonie germană, numită Satu Mare. Toate aceste colonii de aşezări noi nu prea mulţumesc pe băştinaşi, pentru că nu mai pot lăsa, ca înainte, câmpul lor toloacă şi pentru că aceşti nou veniţi prea adesea luau ce nu se cuvenea. Aşa, într-o zi, am auzit plângerile, aduse în faţa comisarului imperial, de către aceşti oameni, împotriva coloniştilor, al căror număr nu este mare, că nu le-au jefuit numai micile lor grădini, ci s-au încumetat şi să vatăme şi să ştirbească vechile lor drepturi, în cutare şi cutare chip. Cei păgubiţi au fost satisfăcuţi, iar tulburătorilor li s-a spus, între patru ochi, că viaţa lor este în continuă primejdie, căci dacă, vreodată, se vor ridica împotriva lor moldovenii sau „românii”, atunci pot fi siguri că nu va fi cruţat nici copilul din trupul maică-si, şi, atunci, nu se ştie cum vor mai putea fi salvaţi, întrucât aceşti oameni puteau să scape de orice cercetare şi pedeapsă şi să emigreze pe nepusă masă”[8].

1802, Rohrer: „În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (parte a satului Horodnic – n. n.), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. / Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita”[9].

1838: Din 1838, funcţiona în Satu Mare o şcoală germană cu 3 clase, iar din 1867, şi o şcoală românească cu 3 clase[10].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[11].

1886: În 1886, Ştefan P. Popescu din Cernăuţi intra în posesia unui „răvaş istoric” din 1702, o scrisoare a lui Ursu Ureche, staroste al Cernăuţilor, către fiul lui, Zaharie Ureche, care, rănit de moarte fiind de către „un păgân de leah, din gios de episcopie Rădăuţului, întru Satu Mare şi saga dinspre Dorneşti, pe un pisc de deal din cea parte de apa Sucevii, la Cetăţuie sau Şanţul Litvanului”, săpase trei gropi, iar în cea din mijloc ascunsese „două tearhuri de piele pline de bani, mai mult aur şi argint”. Suma era atât de mare, încât ar fi ajuns pentru construirea unei biserici la Soci şi pentru cumpărarea unei moşii de la boierul Şirban. Starostele fusese rănit în ziua de 23 iunie 1702[12].

1890: În 1890, comuna Satu Mare avea 4.300 locuitori, un primar român, Ioan Lavric, şi un primar german, Richard Wolf. La şcoala românească erau învăţători George Vrăbiuţă şi Aspazia Popescul, iar la şcoala germană profesau Simion Mayer-senior şi Simion Mayer-junior. Parohia ortodoxă era slujită de parohul Teodor Polonic şi de cantorul bisericesc Vasile Lupştea.

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă… Două vârfuri de săgeată, realizate din bronz, cu trei tăișuri, lungime de 3 ½ și 4 cm, săpate, în 1886, în Satulmare, districtul Rădăuţi, pe un deal, încă 2 bucăți vârfuri de săgeată, de aceeași dimensiune, dar numai cu două tăișuri, și 2 bucăți de vârfuri de săgeată cu trei muchii, complet topite”[13].

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[14].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Satul Mare Nemţesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, lipită de comuna Satul Mare Românesc. Suprafaţa: 18,00 kmp, împreună cu Satul Mare Românesc; populaţia: 1.085 locuitori germani, de confesiune evanghelică şi romano-catolică. Se compune: 1) din satul de reşedinţă, cu 1.033 locuitori, şi 2) din cătunul Perdelli. Se serveşte de aceleaşi căi de comunicaţie ca şi Satul Mare Românesc; are o şcoală populară germană, cu 2 clase, şi o casă de economie. Colonie întemeiată la anul 1787, de numeroase familii germane, aduse pe teritoriul comunei Satul Mare, care, de atunci, spre deosebire, a luat supra-numirea de „Românesc”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Se găsesc 198 cai, 410 vite cornute, 3 oi, 508 porci, 25 stupi. Satul Mare Românesc, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, la confluenţa sa cu pâraieleTemnic şi Saha, cam în spre sud-est de Rădăuţi. Suprafaţa: 18,00 kmp, îm­preună cu Satul Mare Nemţesc; populaţia: 1.238 locuitori români, de religie greco-orientală. Se compune: 1) din satul de reşedinţă, cu 1.195 locuitori, şi 2) din cătunul Perdelli. Este legată cu Rădăuţi printr-un drum districtual; prin drumuri de ţară comunică cu Rădăuţi, precum şi cu Hadicfalva, Istenşeghiţ şi Crainiceşti (Siret), pe unde trece drumul principal Suceava-Siret. Are o şcoală populară, cu 4 clase (deci, 120 şcolar – n. n.), şi o biserică, cu hra­mul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi o casă de economie. Printr-un hrisov din 24 Fe­bruarie 1582, Domnul Moldo­vei Iancu Sasul a dăruit-o mănăstirii Sfântu Ilie, în posesia căreia se găsea şi la 1776. O parte din teritoriul comunei, pe care s-a întemeiat, în 1787, o colonie germană, s-a despăr­ţit, sub numele special de Sa­tul Mare Nemţesc. În apropiere s-au găsit, de repetate ori, vârfuri de săgeţi de bronz. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna aceasta, împreună cu Satul Mare Nemţesc, po­sedă 1.129 hectare pământ arabil, 230 hectare fânaţuri, 13 hectare gră­dini, 198 hectare imaşuri, 11 hectare pădure. Se găsesc 87 cai, 372 vite cornute, 160 oi, 322 porci, 10 stupi. Satul Mare Românesc, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Ră­dăuţi. Are o casă şi 4 locuitori”[15].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[16], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan ANDRUHOVICI (învăţător superior, în 1909) din Satu Mare.

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Rezervistul Gavril Lavric, Satu Mare, Regimentul 22, rănit”[17]; „Infanteristul Ion Colibaba, Satu Mare, Regimentul 22, rănit”[18]; „Franz Presser din Satulmare a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Adolfine Presser, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19]; „Simion a lui Filip Jurovschi, din Satulmare Vechi, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1916, pe frontul italian, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Saveta a lui Simion Jurovschi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Dimitrie Prelipcean la Satul Mare”[21].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[22]: Bendas Nicolae, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Wild Frederich, morar, domiciliat în Satul Mare; David Rita, coafeză, domiciliată în Satul Mare; Vinkler Schela, coafeză, domiciliată în Satul Mare; Tomşa Constantin, tâmplar, domiciliat în Satul Mare; Jurovschi Frantz, croitor, domiciliat în Satul Mare; Iacob Moor, croitor, domiciliat în Satul Mare; Bandus Carl, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Dumitrescu Valerian, cizmar, domiciliat în Satul Mare; Engel Herman, rotar, domiciliat în Satul Mare; Cortea Carol, morar, domiciliat în Satul Mare.

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[23] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Feleagă Ioan, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, născut în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie, conform art. 259 şi 260 din codul penal; Lupancu Constantin, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, născut în comuna Satul Mare, jud. Rădăuţi, condamnat de Trib. Mil. C. IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie, conform art. 258, 259 şi 260 c. p.”.

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Marfiuc Mihai, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Satul Mare Nou, postul IV, jud. Rădăuţi”[24].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Vatmanu Silvia, de la Arbore, Cotul de Jos, la Satu Mare”.

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 326

[2] [2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 363

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi 1933, pp. 80, 81

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[5] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 427

[6] Ibidem, p. 522

[7] Ibidem, p. 526

[8] Călători, X, II, pp. 823

[9] Călători, XIX, I, p. 156

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 49, 1907 p. 128

[11] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[12] REVISTA POLITICĂ, Anul I, nr. 10, 15 Octombrie 1886, p. 4

[13] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[14] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 190, 191

[16] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[17] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 3, Cernăuţi 3 februarie nou 1921, pp. 28-33

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[22] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[23] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[24] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Sfântu Ilie

SFÂNTU ILIE. Aşezat pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, satul de iobagi mănăstireşti este vag menţionat, odată cu Şcheia, în 1 iunie 1613, când Ştefan Tomşa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Şcheaia, care să ţâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Şcheaiei, şi în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleşteului lui  Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlneşte cu hotarul târgului; şi, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniş; şi la altă piatră, lângă neşte movile de la hotarul târgului şi la altă piatră, care este pe povârniş; şi, iarăşi, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, şi drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; şi, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Şcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; şi, de acolo, la părăul Şcheaia, la o piatră de mal, şi, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.

1463: Ctitorită de Ştefan cel Mare, în 1463, biserica Profetului Ilie, fostă biserică mănăstirească, avea, în 1843, 799 enoriaşi, paroh fiind Constantin POPOVICI, iar preot cooperator, Ioan POPOVICI. În 1876, biserica avea 1.137 enoriaşi, paroh fiind Temistocle VOROBCHIEVICI. În 1907, paroh era Ioan CZERCAWSKI de JELITA, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Grigorie CORDUŞ, născut în 1837.

1619: În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Graţiani, întăreşte hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ştefan Tomşa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor şcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuterniceşte pe sfinţii călugări ca „pe cine veţi prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateţ cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veţ face aşea cum iaste învăţătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeţ de aceia oameni ce-i veţ prinde pre acel loc”.

1626: În timpul celei de-a doua sale domnii, Ştefan Tomşa le-a mai dăruit călugărilor sântilieni, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Şchie”, mărginită de părăul Şchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Răduşca, movila în Chiritii, moşia Şchie, moşia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie. Sunt multe urice şi hotarnice, de-a lungul vremii, pentru câte un fânaţ de la Gropile (vatra satului de astăzi) sau de la Fântâna Arenilor, care se repetă, ca pricini, în uricele de mai târziu.

1752, noiembrie 17: Constantin Racoviţă Vodă porunceşte episcopului Dositei Herescu din Rădăuţi şi fostului mare paharnic Dinul Cantacuzino „să aleagă şi să stâlpească hotarul dintre moşiile mănăstirii Sfântul Ilie şi bisericii armeneşti din Suceava, după ispisocul lui Mihai Racoviţă Vodă”[1].

1753, martie 6: Mărturia hotarnică prin care Dositei Herescu şi Constantin Cantacuzino, fost mare paharnic, stabilesc şi stâlpesc hotarul poruncit: „Deci noi, după luminată poruncă ce ne-au adus, adunându-ne, am mers împreună şi toate pietrele ce-au fost la cea mai de pe urmă hotărire s-au scos şi am stâpit moşia cu stâlpi de piatră, după ispisocul mai sus numit preaînălţatului domn. Începând hotarul dinspre târg, de la Fântâna Arenilor, unde s-a pus un stâlp de piatră, şi de acolo, în sus, vâlceaua, până în pârâul Şcheai, unde şi acolo s-a pus un stâlp de piatră, şi iar de la Fântâna Arenilor, spre apus, Drumul cel Mare, care merge la Câmpulung (drumul vechi, care duce spre Berchişeşti – n. n.), tot alăture cu hotarul Arenii, până ce pogoară în Frumoasa, la un pod de piatră, şi de acolo drept la deal, până în zarea dealului unde se împreună cu hotarul Litenilor, şi de acolo, până în hotarul Zahareştilor, unde s-a pus şi acolo un stâlp de piatră; şi merge în sus, alăture cu hotarul Zahareştilor, până unde se împreună cu hotarul Stroeştilor şi, tot alăturea merge în sus cu hotarul Stroeştilor până ce se împreună cu hotarul Şchiai, unde şi acolo s-a pus stâlp dc piatră şi cade în hotarul Sfântului Ilie, şi merge iar alăturea spre târg, tot cu hotarul vechi a lui Sfântul Ilie, până iar în vâceaua ce este drept Fântâna Arenilor, de unde s-a început hotarul. Şi aşa s-a stâlpit moşia sfintei mănăstiri Sântii Ilie de la Suceava, cu stâlpi de piatră dimprejur, după cum arată mai sus, din semne în semne, după cum am însemnat mai sus anume”[2]. Mărturia hotarnică primea întăritură domnească peste doar câteva zile, în 15 martie, când „au mai arătat numitul egumen” de la Sfântu Ilie şi alte întărituri, de la alţi domni, care apărau averea bunului Dumnezeu de călugării de la alte mănăstiri, care pofteau ce le fusese încredinţat altora. Ţărani nu erau la Sfântu Ilie, ci numai robi. Robi ai lui Dumnezeu, desigur.

1754, februarie 1. Pentru că egumenul Lazăr se jeluieşte, şi Matei Ghica Voievod dă uric de întăritură mănăstirii Sfântului Ilie, pentru bucăţica de loc de la Fântâna Arenilor, de mult amar de vreme disputată la Divan[3].

1767, ianuarie 23: Buclucaşul fânaţ de la Areni ajunge şi la Divanul lui Grigore Ghica, de data asta intervenind şi Mitropolia Sucevei, care stăpânea cătunul Areni şi, drept consecinţă, consideră că fânaţul se cuvenea Dumnezeului mitropolitan[4].

1772, mai 17: Ruşii lui Rumeanţev şi cu „Divanul Cnejiei Moldovei împuterniceşte pe Macarie, egumenul mănăstirii Sfântul Ilie de la Suceava să ia veniturile de pe moşia Gropile, împresurată de Ştefan Zota târgoveţ”[5].

1774: În 1774, satul Sânt Ilie avea 24 de familii de iobagi mănăstireşti (recensământul lui von Spleny, din 1775, menţionează 27 ţărani), iar în anul 1784, după reforma agrară, 83.

1786: „Baronul Enzenberg a lucrat cu zelul obișnuit pentru îmbunătățirea stării Bucovinei[6]. Și succesul nu a reușit să se concretizeze. O imagine foarte vie a progresului pe care țara l-a făcut sub administrația lui Enzenberg, în special în ultimii ani, este evidentă în raportul Rationarium Provinciae, din 25 februarie 1786[7]. Printre „ameliorările” pe care al doilea guvernator militar al Bucovinei şi le propusese, se număra şi cea de la puctul e).: „În ceea ce privește economia prin economate, cererea pentru un hambar de cereale și o moară, la St. Ilie, lângă Suceava, și o fabrică de cherestea la Vatra Dornei sunt de așteptat în acest an”[8].

1793: „O prea negândită schimbare a vremilor şi neaş­teptată întâmpinare, ce ne sileşte pe noi, pe toţi locuitorii munţilor din Câmpulungul mol­dovenesc, această prea plecată jalobă a noastră, înaintea prea înaltelor locuri, cu prea adâncă sme­renie a o aduce! [9], menţionează că „diregătorii boiereşti tot chipul de silinţă au pus, ca să ne însarcine cu tot felul de datorii, cu care însăr­cinat este un ţăran, cel ce şede în tară, pe loc neted şi roditor, care însuşi înaintea unei co­misii, ce s-au făcut într-aceste zile, din gura domnului Director de la St. Ilie (Direcţia Bunurilor Statului din Sântul Ilie – n. n.) însuşi ni s-au dat răspuns, cum că privilegiile noastre, ce le avem, nu ne învolnicesc nici de adetul casei, nici de dejma, şi aşa de va rămânea pe voia dregătorilor, Dumnezeu ştie cu câte greutăţi ne vor însărcina, precum şi pân-acum multe au făcut, care nu erau; aceşti dregători mai sus numiţi nu cumpănesc, aici, cum că noi puţintea pâinea noastră o facem departe, în ţară, şi mulţi o facem peste cordon, în Moldova, 10 şi 12 mile de loc de departe, ca să ne putem hrăni aice, între munţi, ce ne caută numai aici că suntem sudiţi, călcând peste privilegiile noastre”[10].

1802: Rohrer continuă, în relatările sale, cu mărturii despre apele Bucovinei, despre cele 49 de izvoare sărate, care trebuiau închise, după începerea exploatărilor de sare de la Cacica şi de la Pleşa, sare omologată ca fiind de foarte bună calitate de către „onorabilul Jacquin”, despre Comandamentul regal şi imperial al remontei din Bucovina, despre o întâlnire cu episcopul Daniel Vlahovici, ocazie cu care gustă din brânza de Rădăuţi, care îi place foarte mult, şi care se vindea şi în Iaşi, dar şi în Constantinopol, despre pădurile Bucovinei şi despre condamnabila risipă de lemne, inclusiv prin intermediul cuptoarelor de potasă, care se mai găseau la Frătăuţi, Solca, Sfântu Ilie, Ilişeşti şi Câmpulung Moldovenesc[11].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[12].

1886: În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1886, din pricina unor câlţi cu care era acoperită cahla, a ars întreaga gospodărie a lui Ştefan Păstru[13].

1886: Din 1886, funcţiona în sat o şcoală cu 4 clase[14].

1890: În 1890, comuna Sânt Ilie avea 1.650 locuitori, primar fiind Ştefan Corduş. Comuna avea doi învăţători, pe Nicolai Reus şi pe Elena Lazăr, paroh fiind Ioan Cercavschi de Ielita, iar cantor bisericesc – Grigorie Corduş.

1891: Volumul 17, nota 160, pagina 178 (Conservarea monumentelor din Bucovina). „Profesorul conservator Romstorfer a înaintat deja Comisiei Centrale un raport foarte important, privind necesitatea conservării multor monumente importante din Bucovina. În același timp, el a atras atenția asupra bisericilor mănăstirești din Putna, Suceviţa, Dragomirna, asupra bisericilor mai vechi ale parohiilor și ale filialelor din Horecea, Toporăuţi, Siret (2), Mănăstirişte, Suceava (4) Ilişeşti, Pătrăuţi, Sf. Ilie, Rădăuţi, Suceviţa, Solca, Comareşti, Arbore, Volovăţ, Milişăuţii de Sus, Satulmare, Mănăstirea Humorului, Voroneţ, Vatra Moldoviţa etc., în afară de numeroasele biserici din lemn. La biserica din Mănăstirea Humor, mortarul piedestalului, care are o înălțime de aproximativ un metru, a căzut parțial, cu excepția peretelui inferior, care poartă încă picturi splendide. Pe cei aproximativ 30 cm lățime, pietre de profil pietonal sunt desfăcute sau chiar aruncate, îmbinările fiind mai ales fără mortar. Trotuarul din jurul bisericii s-a scufundat atât de adânc, încât nu numai că nu mai servește scopului, dar a devenit de-a dreptul dăunător construcției. Când s-au desființat mănăstirile, această biserică a devenit biserică parohială, iar iconostasul de acolo este de remarcat“[15].

1902: Însoţirea raiffeisiană din „Sântilie” a fost înfiinţată în 15 februarie 1902, sub preşedinţia lui Vasile Cojocar, preotul Ioan Cercavschi de Ielita ocupând funcţia de director, iar Vasile Răuţ, pe cea de vistiernic.

1904: În 1904, Nicolae Iorga călătoreşte prin „ţinutul dealurilor rostogolite-n neorânduială, dealuri blânde, rotunde, învelite cu veselă iarbă tânără. E moşia mănăstirii de odinioară a Sfântului Ilie, deci face parte din fondul religionar şi, fireşte, acesta l-a arendat Evreilor, cari aici sunt totul. Ţărani zdraveni, înceţi, tăcuţi ară pentru domnul lor de astăzi, care a înlocuit cu burta, ochelarii şi ifosul său pe Domnul cel vechi de acolo, din cetate, pentru care se ara cu sabia şi se secera cu gloria”[16].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[17], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la  sântilianul Ioan POPOVICI (lăutar ţărănesc cu pistonul, 21 ani în 1908).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Sf. Ilie, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe dreapta pârâului Şcheia, afluent al râului Suceava. Suprafaţa: 15,09 kmp; po­pulaţia: 1.402 locuitori, aproape exclusiv români, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 1.370 locuitori şi din fermele Ceretei şi Frumoasa. Este aşezată între cele 2 drumuri  Suceava – Gurahumora, dintre care unul prin­cipal şi altul districtual. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Ilie”. Această comună s-a înjghe­bat de la 1457 încoace, în ju­rul mănăstirei „Sfântul Ilie”, zidită de Ştefan cel Mare pe acest loc,  la ce an, nu se ştie pozitiv (1463 – n. n.). Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.643 hectare pământ arabil, 280 hectare fânaţuri, 10 hectare grădini, 77 hectare imaşuri. Se găsesc 64 cai, 300 vite cornute, 465 oi, 150 porci, 60 stupi. Sf. Ilie, mănăstire, astăzi bise­rică parohială în comuna rurală cu acelaşi nume, districtul Sucevei, a fost întemeiată, pe cât se crede, de Ştefan cel Mare la 1504 (eroare, în 1463 – n. n.), lu­cru care nu se poate con­stata cu certitudine, hrisovul respectiv fiind învechit şi rupt. Odată cu seculararizarea ce­lorlalte mănăstiri de către aus­trieci, a fost desfiinţată şi acea­sta, având, în ultimul moment, încă 8 monahi. Mănăstirea Sfântul Ilie pose­da moşia Gropile, pe care este acum aşezat satul cu acelaşi nume; apoi mai avea Satul Mare, câte o jumătate din sa­tele Costâna şi Milişăuţi, iar în Moldova poseda moşiile Iuleşti, Hodera şi Iezereni. Sf. Ilie, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 5,26 kmp; popu­laţia: 106 locuitori, români în majoritate, apoi germani, izraeliţi, ruteni ş. a. Se corppune din moşiie: 1) St. Ilie propriu-zisă, cu 977 locuitori, care cuprinde şi târ­lele Ceretei şi Ratuş şi 2) Fru­moasa”[18].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul Ilie Atoderesei, Sf. Ilie, Regimentul 22, rănit”[19]; „Infanteristul Ilie Petrovan, Sf. Ilie, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[20]; „Ioan Antonessi, din St. Ilie, a participat la război şi de dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Saveta a lui Pavel Cerlinca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[21]; „Constantin a lui Gheorghe Butnar, din St. Ilie, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Varvara a lui Constantin Butnar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[22]; „Lazar a lui Constantin Teodoresi, din St. Ilie, care a participat la război şi să fi murit în anul 1919, ca prizonier la Rusia, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Rachila a lui Lazar Teodoresi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Nicolai a lui Ioan Mania, din St. Ilie, a participat la război şi ar fi murit în 30 mai 1915, într-un spital din Lemberg, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea părinţilor săi, Ioan şi Catarina Mania, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[23].

1920: „Deciziune de expropriere No. 2899/20. Deciziunea Senatului Comisiei agrare Cen­trale, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 450, St. Ilie, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 524 ha 66 a 42 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1922: Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ioan Reuţ la St. Ilie”[25].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Sbâncă Dumitru, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Sf. Ilie, postul VIII, jud. Suceava”[26].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[27], următorii învăţători şi învăţătoare: Mâţă Maria, comuna Sf. Ilie, jud. Suceava, media 7,11;

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[28], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boţac Maria, la Sf. Ilie, p. 9; Vronschi Hermina, la Sf. Ilie, p. 10, copii şcolari”.

1947: „Constituiri de societăţi cooperative[29]: Cooperativa „Sfântul Ilie”, comuna Sf. Ilie, jud. Suceava”.

1947: Transferuri şi fixări pe post în învăţământ[30]: Gavrilescu Iacob, de la Sf. Ilie, la Bosanei Nr. 1; Iavorovschi Valeria, de la Sf. Ilie, la Gura Solcii; Cerehez Oresta; de la Şcheia, la Sf. Ilie; Cojocaru Adrian, de la Zahareşti, la Sf. Ilie.

[1] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 243, pp. 387, 388

[2] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989. doc. 244, pp. 388, 389

[3] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 246, pp. 393, 394

[4] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 272, pp. 422-425

[5] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 281, pp. 439, 440

[6] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[7] Original în arhiva k. k. Ministerul d. Interior, retipărit din Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, Vol. VII, 1876, p. 454-478.

[8] Polek, Ansgewält Capitel aus d. Gedenkbuche der röm.-kat. Pfarre zu Czernowitz. Czernowitz 1890, S. 64.

[9] Acest document, prin care se descrie apăsarea românilor din Bucovina, l-am reprodus dintr-un volum imprimat la Viena, la 1861, traducerea în nemţeşte a tuturor privilegiilor ce au de la feluriţi Domni câmpulungenii Moldovei din Bucovina – n. T. C.

[10] Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 164-170

[11] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[13] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 12, noiembrie 1886, p. 4

[14] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 43, 1907 p. 158

[15] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[16] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 20

[17] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[18] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 193, 194

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[20] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[25] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[26] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[27] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[28] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[29] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10261

[30] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Samuşin

SAMUŞIN. Întemeiat în vremea lui Vasile Lupu Vodă, pe moşia Onut de pe malul drept al Nistrului, înspre Mosoriuca şi Mitcău, satul Samuşin (Samuşeni, cum se numea pe atunci) marca, printr-o brodină (promontoriu), trecătoarea de peste Nistru, un pod umblător fiind făcut abia în 1726, de Iordachi Cantacuzino.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Samuşinul”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Samuşeul, moşie a marelui comis Iordache CANTA, „20 – toată suma caselor”, însemnând 4 călăraşi, Zaharia zet PAŢARINII, Alecsa zet POCLITAR, Andrieş zet MOSCALIUC ş Ilaş BĂLAN, 3 podari ţărani, Iurie MACIULENKO, Ivan TOMIUK şi Simion HABUZA, 1 jidov, Şmil, şi 11 birnici, Hrihor LUCICU, Mihailo vătăman, Vasile CĂZACUL, Iurie DUMENCO, Ştefan HAPUZA, Necolai văcar, Andrei jitar, Hrihor HARASIM, Toader LUCIC, Toader VALIC şi Dumitru CRICIUCU.

1775: În 1775, Onutul, Samuşenul şi Pârâul Negru aveau, împreună, 2 popi şi 43 familii de ţărani iobagi, iar în 1784, 48 familii.

1866: În 1866, se deschisese la Samuşin o şcoală cu 2 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

1890: În 1890, Samuşinul, sat al comunei Onut, avea 700 locuitori, învăţător fiind Albin Petracec.

1893: Biserica Naşterii Sfintei Maria din Samuşin a fost construită în 1893, până atunci enoriaşii din sat frecventând biserica din Onut.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zamuşin (sau Samuşin), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în lungime, pe malul drept al Nistrului, mai sus de comuna Onut. Suprafaţa: 4,65 kmp; popu­laţia: 878 locuitori ruteni gr. or. Prin drumuri de ţară, este legată cu localităţile vecine, precum şi cu drumul principal Noua Suliţă – Cernăuţi – Uscie Biskupie (Galiţia); un pod umblător, peste Nistru, o pune în comunicaţie cu hotarul galiţian. Are o şcoală populară cu o clasă şi o biserică filială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, pen­dinte de parohia din Onut. La 1776, aparţinea Marelui Paharnic Iordache Paşcanu. La nordul comunei, se găsesc aşa-numitele şanţuri tătăreşti, pe unde se crede că ar fi fost vad de trecere peste Nistru, încă din cele mai vechi tim­puri („Brazda lui Troian” sau „Troianul” – n. n.), şi anume, în locul unde Nistru prezintă 2 insule. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi pescuitul. Comuna posedă 524 hectare pământ arabil, 1 hectar fânaţuri, 33 hectare grădini, 72 hectare imaşuri, 64 hectare păduri. Se găsesc 45 cai, 119 vite cornute, 192 oi, 110 porci şi 1 stup de albine. Zamuşin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 3,24 kmp; populaţia: 16 locuitori, în majoritate iz­raeliţi, restul ruteni greco-catolici”[4].

1915: Toader a lui Ştefan Zawaliuk, născut în Samuşin, ar fi murit în anul 1915, în Samuşin, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează procedura pentru declararea morţii celui dispărut, la cererea Mariei Kresko”[5].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 425

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 89

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 246

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, Cernăuţi în 29 Aprilie nou 1921, pp. 189-192

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Sadova

SADOVA. Sadova îşi poate revendica drept dată a atestării documentare data de 11 aprilie 1411, când Câmpulungul este menţionat în hotarnica moşiei mănăstirii Moldoviţa, ştiut fiind faptul că Sadova, ca şi Fundu Moldovei, ca şi Pojorâta, sunt de origine câmpulungeană. Dar prima menţionare explicită a Sadovei s-a produs abia în 23 aprilie 1630, când Ionaşco Piţenghe lasă fiului său o moşie în Sadova, prilej cu care sunt menţionate şi toponimele Gura Mocirluţii, În Lozuţe, Luncuţa, Piatra Mare, Piatra Măgurelilor, Piatra Răchitişului, Piatra Runculeţului, Piciorul Nuţului, Pârâul Chimănului, Pârâul Runculeţului, Smida. Proprietatea lui Ionaşco Piţenghe „începe în gios de casă, din cheotoarea ocolului vacilor, drept în gura mocirluţii şi curmă, pe coastă, în gios, drept în luncuţă, deasupra casei Făşcului şi, de acolo, iasă în piciorul Nuţului, deasupra picioruşului, la piatra mare şi apucă piciorul la deal şi curmă drept în vale şi iese în piatra Măgurelilor”.

1769: În Sadova existau două biserici, cea a Sfântului Nicolai, din Fundul Sadovei, ctitorită, în 1769. de Theodor şi Axentie COCA, reconstruită în anii 1841-1842 şi dotată cu un iconostas nou, în 1855, de Theodor COCA, apoi restaurată şi înfrumuseţată, în 1875 şi în 1887; a doua biserică, a Sfântului Gheorghe, din Gura Sadovei, fusese ctitorită, în 1780, de Gavriil al DASCALIŢEI, Ştefan ŞCHEUL, Ştefan LATEŞ şi Simion OANE, biserică sfinţită în 1788 şi dotată cu un nou iconostas, în 1830, de George a DASCALIŢEI şi Nichita COCA. În 1843, biserica din Fundul Sadovei, cu 524 enoriaşi, era slujită de parohul Ştefan MERCHEŞ, iar cea din Gura Sadovei, cu 726 enoriaşi, de parohul Toma RENNEY de HERŞENI. În 1786, biserica din Fundul Sadovei, cu 494 enoriaşi, îl avea preot cooperator pe Georgie POPESCUL, Vasilie POPESCUL fiind paroh la Gura Sadovei, parohie cu 701 enoriaşi. În 1907, la Fundul Sadovei preot cooperator era Samuil ŞINDELARIU, născut în 1862, preot din 1894, cantor fiind, din 1888, Andreiu RUSU, născut în 1860, iar la Gura Sadovei paroh era Dionis CONSTANTINOVICI, născut în 1852, preot din 1880, paroh din 1890, cantor fiind, din 1906, Antipa BABICI, născut în 1869.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează în Sadova „90 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 1 dascăl la biserică, 3 femei sărace şi 84 birnici, aceştia fiind: Ştefan HĂUL, Toader SAVA, Ion sin Ştefan HĂUL, Chiruţă sin LATIŞ, David zet AVRAM, jidov, Moise brat AVRAM, jidov, DUCA, ungurean, Toadir SĂVUŢUL, Toadir CHECHERIŢĂ, Ion sin Toadir CHECHERIŢĂ, Ion HĂUL, Ion sin SĂVOAI, Petrea LATIŞ, Nicolai sin ERHAN, Toader ERHAN, Gavril sin DIACONIŢEI, Iacob sin DIACONIŢEI, Chiruţă ERHAN, Irimia sin ERHAN, Nichita FARAON, Gavril brat lui (FARAON), Ion sin Cârstinii LEHĂCIOAI, Ilie BĂLAN, Georgii BĂLAN, Petrea sin LEHĂCIOAI, Ioana LEHĂCIOAI cu Gavril, holtei, Ioana FARAONIASA cu Ion, holtei, Vasile BĂLAN, Alexa MOROŞAN, Dumitru LEHACI, Toadir sin CHIRIAC, Ion DORNIANU, Georgii CUCULESCU, Acsinte ROPCIAN, Grigori MĂJAR, Costandin sin CHIRICESII, Acsinte CUCULESCU, Iftinca CUCULIASA cu Grigori, holtei, Ion MOROŞAN, Acsinte CRĂCIUNAŞ, Toader CRĂCIUNAŞ, Toader COCA, Petrea COCA, Vasile COCA, Acsinte COCA, Nistor sin ZBRANCĂI, Chiriţă ZBRANCA, Vasile ZBRANCA, Toader ZBRANCA, Ştefan sin ZBRANCULESII, Anton, rus (RUSU), Ion CHIFUL, Toader sin TUDUREI, Grigori CÂRSTEI, Ion ZBRANCA, Ştefan brat lui (ZBRANCA), Vasile sin ANDRIEŞOAI,  Petrea, rus (RUSU), Filip, butnar (BUTNARU), Georgii, şălvar (ŞĂLVAR), Dochiţa cu Simion, holtei, Andrieş sin Iacob LATIŞ, Chiruţă LATIŞ, Nicolai, rus, Nicolai LATIŞ, Toadir PIZDELE, Georgi sin lui (PIZDELE), Luchian, rus, Ion sin ZBRANCA, Toadir ZBRANCA, Georgii ERHAN, Simion sin Anton, rus, Gavril, homorian (HUMOREAN), Ion LATIŞ, Simion, rus ot (din) Pojorâta, Costea LEUŞTEAN, ot tam (tot de acolo, adică din Pojorâta), Toadir sin Ion HĂU ot tam, Toader LEUŞTEAN ot Fundu Moldovii, Istrate LEUŞTEAN ot tam, Vasile LEUŞTEAN ot tam, Pintelei ZBRÂNCUŢĂ ot Bou (Rus pe Boul), Lupul CHECHEŢI şade la Vatra (Câmpulungului), Simion sin lui ot tam, şi Nichita, rus ot tam, deci la Câmpulung. / Rufeturile erau: Popa Nicolai, Iftodi dascăl la biserică, Ichim, rus, panţir, Cârstina, soră lui Ştefan HĂU, săracă, Ioana, fata lui SIMIONIŢEI, ungurean, săracă, şi Cârstina, sora ei, săracă.

1774: În 1774, Sadova avea 2 popi şi 76 ţărani (85 de familii, dup Werenka), iar în 1784, 123 de gospodării. Dintre emigranţii ardeleni, până în 1778 s-au stabilit, la Sadova, doar patru familii, cele ale fraţilor Istrate şi Michail UNGUREAN din Râpa de Sus, cea a lui George CHIRILĂ din Beclean pe Someş şi cea a lui Simeon MIHAI, din Romuli, din vecinătatea Năsăudului.

1777: Printre sadovenii menţionaţi de documentele câmpulungene, cu ocazia unor tranzacţii imobiliare, se numără popa Grigore Grămadă, care, în 1 martie 1777, primeşte danie, de la Toader Lucan din Vama, moşia Lucăneasa din Sadova; Simion Hăul din Sadova, care, în 11 iulie 1777, era acuzat că păşunează abuziv pe opcina Arsănesei „din apa Putniţii, la deal în Piatra Stărpariului, proprietatea Candrenilor; Gheorghe şi Crăstăna Condor, care vând, în 4 iulie 1789, o moşie pe Sadova lui Gavril a Diaconiţii, pe care i-o zălogise, dar diaconul Constantin Grămadă, „niam mai aproape”, plăteşte datoria de 10 lei şi dobândeşte moşioara; Axinte Coca, cel care-şi dispută, în 26 septembrie 1791, cu acelaşi diacon Constantin Grămadă, o moşie pe Sadova, „de peste părăul Gănghii”, diaconul folosindu-se de mărturia bătrânilor Petre Todosii şi Dumitru Medrehan şi câştigând moşia;  Vasile Lateş, din Sadova, care se judecă, la Scaunul din Câmpulung, cu fratele său, Petre, pentru un drum de acces.

Din 1865, funcţiona în comună o şcoală cu 2 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[3].

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ştefan PAVEL, preot esposit în Fundul Sadovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Iftemi ROBCEAN, George COCA-IACOBAN, Ioan ROBCEAN, Neculai ŞOLDAN, Niţă alui Ştefan ZBRANCĂ, Nichita COCA, Dumitru LATIŞ, Simion COCA, Irimie HURGHIŞ, Niculai ZBRANCA, Vasile COCA-ŢUPU, Toader CRĂCIUNAŞ, Anghelina COCA şi Ion PISDELI[4]. O altă listă, întocmită de „Ilie de ANDROCHOVICI, paroch în Gura-Sadovei”, cuprinde următoarele nume: Ion alui Vasile URSACHI, Gavril LATIŞ, Vasile PISDELI, Gheorghi DORNEANU, Niculaiu Iordachi CHIRIAC, Acsenia a lui Vasile URSACHI, Gavril PISDELI, Gheorghi NUŢĂSCU, Vasile al Anei PISDELI, Calistrat NUŢĂSCU, Rachila alui Gavril Petru LATIŞ, Eugenia alui Toader CRĂCUNAŞ, Gavriil URSACHI, Teodor URSACHI, Nichita TIMUL, Ştefan ERHAN, Gheorghi alui Ion RUSU, Leontina CEHOVSCHI, Maria alui Gheorghi HĂUL, Petru alui Ion LATIŞ, Ioana TIMUL, Sofronia CÎRSTINARIU, Aniţa ISTRATI, Nastasia LIHACIU, Petru NUŢĂSCU, Gheorghi ERHAN, Gheorghi NUŢĂSCU, Maria URSACHI, Niculaiu RUSU, Miron MOROŞAN, Gavril COCA, Petru PARCILESCU şi Palaghia RUSU[5].

1895: Cabinetul de lectură „Unirea” din Sadova s-a înfiinţat, în Casa Comunală, în anul 1895, cu 32 membri, 46 cărţi, 3 abonamente la gazete şi 12 florini avere. Preşedintele acestei biblioteci săteşti era preotul Dionisie Constantinovici, ajutat de vicepreşedintele Vasile Ropcean şi de secretarul Nicolai Nahaiciuc.

1907: „La Pojorâta şi Sadova[6], la propunerea amintitului exarh, „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde” , „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”. În aceste condiţii ostile, Contele Bellegarde a primit dpar 175 de voturi, ca şi Aurel de Onciul, în vreme ce Stefanelli s-a văzut nevoit să se mulţumească doar cu 70[7].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la sadovenii Simion LATIŞ (Gura Sadovei, 27 ani în 1913), Mihai RUSU (Fundu Sadovei, 17 ani în 1908), Anghelina a lui Nistor TIMU (20 ani în 1913), Nicolai a lui Iacob COZMA (fluieraş, 57 ani în 1909), Nastasia IONEL (fără vârstă menţionată, în 1908), Simion CRISTINAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913), Paraschiva ERHAN-CNEJEC (Gura Sadovei, 37 ani în 1909) şi Nichita CRĂCIUNAR (Gura Sadovei, 21 ani în 1913). Taraful de neîntrecuţi lăutari sadoveni, conduşi de scripcarul Nicolai Pazari, trăiau în Fundul Sadovei şi aveau două cântăreţe profesioniste, una dintre ele fiind Paraschiva Erhan Cnejec, de 37 de ani în 1908.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Sadova, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la confluenţa văii cu acelaşi nume cu râul Moldova. Suprafaţa: 68,05 kmp; po­pulaţia: 1.310 locuitori, excluziv români, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul cu acelaşi nume, care, împre­ună cu cătunul Runcul, are 84 locuitori; 2). din cătunele: Muncel, Pârâul Mazăre şi pârâul Zbranca; precum şi 3). din târlele: Mariţa şi Pârâul Morii. Este legată, printr-un drum de car, cu drumul principal şi linia ferată, Cîmpulung-Iacobeni, ce trece prin apropiere. Comuna se împarte în 1) Gura Sadovei, unde se află o şcoală populară şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, şi 2) în Fundul Sadovei, cu o biserică locală, având hra­mul „Sfântul Nicolae” şi o şcoală populară, cu 2 clase. La 1776 era propietate a Domnului Moldovei. Are mai multe mori şi fierăstraie, cu industrie de lemne. Populaţia, formată din locuitori originari, peste care au survenit colonişti transilvăneni, se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari. Comuna posedă 83 hectare pământ arabil, 2.212 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 970 hectare imaşuri, 3.500 hectare păduri. Se găsesc 204 cai, 1.400 vite cornute, 2.000 oi, 304 porci, 85 stupi de albine. Sadova, mare afluent, pe stângă, al Moldovei, ce răsare de sub poalele dealului Petriş şi ale muntelui Ardeloaia şi, primind, pe stânga sa, pârâul Iezerului şi pârâul Varvarei, se varsă, formând lunga vale a Sadovei, ân Mol­dova, lângă comuna Sadova, districtul Câmpulung”[9]. „Muncel, cătun, pendinte de comuna Sadova. Are 160 case şi 514 locuitori români, greco-ortodocşi”[10]. „Pârâul Mazăre, cătun, pendinte de comuna rurală Sadova. Are 19 case şi 24 locuitori”[11].

1914-1918: „La propunerea doamnei Parasca a lui Ştefan Nuţescul, născută Coca, din Sadova, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Ştefan a lui Gheorghe Nuţescul, născut în anul 1887, la Sadova. Doamna Parasca Nuţescul susţine că soţul ei, Ştefan Nuţescul, a fost aflat mort, de Gavril Bazatti, Pavel Căilean şi Trifon Latiş, pe câmpul de luptă, în luna noiembrie 1914”[12]; „La propunerea doamnei Parasca a lui Ştefan Nuţescul, născută Coca, din Sadova, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Ştefan a lui Gheorghe Nuţescul, născut în anul 1887, la Sadova. Doamna Parasca Nuţescul susţine că soţul ei, Ştefan Nuţescul, a fost aflat mort, de Gavril Bazatti, Pavel Căilean şi Trifon Latiş, pe câmpul de luptă, în luna noiembrie 1914”[13]; „Andron a lui Ieremie Ionel, din Sadova, a participat la război şi şi să fi murit, în anul 1919, ca prizonier în Italia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Sanfira a lui Andron Ionel, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[15] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): „Bertea Petre, învăţător, cu ultimul domiciliu în comuna Sadova, jud. Câmpulung, născut în comuna Dorobanţi, jud. Botoşani, condamnat de Trib. Mil. al Corp. IV Armată, pentru rebeliune, la 4 ani închisoare corecţională, conform art. 259, 266 c. p.”.

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[16]: Cearic Viorel, sergent t. r., ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Sadova, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[17], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hafiuc Constantin, de la Poiana Micului, la Sadova-Fundul; Tudan Natalia, de la Sadova-Cură, la Vama Nr. 4”.

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[18], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Bucovina S. A.”, cu sediul în Sadova”.

1949: Se numesc directori de şcoli, în Învăţământul elementar, ciclul I[19]: Cozmaru Ioan, director la Şcoala elementară Sadova, Gura; Hafiuc Constantin, director la Şcoala elementară Sadova, Fund; Rusu Felicia, directoare la Şcoala elementară Sadova, Holohoşca”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 249 urm.

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 53, 1876 p. 58, 1907 p. 65

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 21/1891, p. 6

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 33/1891, p. 4

[6] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2

[7] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 189, 190

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 147

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 163

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi în 13 Martie nou 1919, p. 7

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi în 13 Martie nou 1919, p. 7

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 2, Cernăuţi 25 ianuarie nou 1921, pp. 18-21

[15] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860

[16] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[17] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[18] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[19] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846