VEREŞTI. Deşi atestaţi documentar încă din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, Vereştii nu au parte de o existenţă reală, nici ca sat şi moşie mitropolitană, nici ca parte a moşiei boiereşti a Dumbrăvenilor, decât din 1886, când se dă în funcţiune „la Verești, un nod de cale ferată, care în sine este complet inutil”[1]. De altfel, în sat locuiau puţini oameni, chiar şi în 1896, când acest „sat pe moşia Dumbrăvenilor… are o populaţie de 370 locuitori”[2]. De-a lungul veacurilor au supravieţuit la Vereşti doar câteva sălaşuri de robi ai Dumnezeului Mitropoliei din Suceava, „egumen la Sfântul Gheorghe”, dar şi acele sălaşuri au fost ba împrăştiate, ba refăcute, cu o indiferenţă călugărească mai mult decât anticreştină. Nici măcar în 1803, când toate localităţile nordului moldav rămas al Moldovei înregistrau, fiecare, sute de fugari galiţieni, care se vor împământeni, la Vereştii lui Iordache Balş nu este înregistrat nici un liud, aşa cum nici numele aşezării nu mai este pomenit. Nici măcar în recensământul ordonat de generalul Spleny, în 1775, vatra de sat Averăuţi sau Vereşti nu mai exista nici măcar ca silişte, ca loc pustiu. Dar viitorul aducea, de un rozaliu galiţian – cum glumea Iorga, un edificiu temelie şi a satului Vereşti, care renaşte din propria cenuşă şi din cea a locomotivelor în păsuitoare trecere: Gara Vereşti.
1403, ianuarie 7. Alexandru cel Bun donează Episcopiei Moldovei, „pentru sănătatea noastră şi pentru sufletele sfântrăposaţilor domni de mai înainte… din ţara noastră, Moldova, două sate: Averăuţii, care sunt pe Suceava, şi alt sat, Hreţca (vechiul nume al Dărmăneştilor – n. n.), care este aproape sub târgul Sucevei, cu toate hotarele lor vechi şi de demult”[3].
1444, aprilie 11: Ştefan Vodă întăreşte „bisericii cu hramul Sfântul Gheorghe a sfintei noastre Mitropolii din Suceava satul numit Avereşti, ca să aparţină bisericii şi nimănui să nu dea nimic, nici un fel de dare sau de muncă sau obişnuitele prestaţii, nici să nu muncească la cetatea noastră ceva sau să aducă vin şi nimănui să nu lucreze sau să dea ceva, în vecii vecilor, ci întotdeauna aceluia care va fi egumen la Sfântul Gheorghe”[4].
1744, iulie 5. „Venedict, egumenul mănăstirii Moldoviţa, cu tot soborul şi cu încuviinţarea lui Gavril, Mitropolitul Moldovei, dă lui Iordache Balş paharnic scrisoare prin care schimbă moşia Sălăgeni, ţinutul Suceava, între râurile Siret şi Suceava, învecinată cu moşia Dumbrăveni a lui Iordache Balş, cu moşia Iordăneşti, pe Siret, ocolul Berhomote, apropiată de moşia Oprişeni a mănăstirii Moldoviţa, pe care paharnicul o primise de la mănăstirea Putna, prin schimb cu moşia Dumbrăveni, deoarece este „mai îndestulată cu fânaţe şi ţarină, şi oameni” decât moşia Sălăgeni”[5].
1746, mai 5. „Manea din Vlădeni, moşie a mănăstirii Voroneţ, Vasile din Dumbrăvenii mitropoliei, Mardare din Bervoieşti şi Strachi de la mănăsirea Solca dau mărturie cu jurământ că poiana din satul Lipăeştii este a mănăstirii Solca”[6].
1766: „Emigrarea muncitorilor ruteni în Moldova a început pe la 1766, urmând să fie chiar încurajaţi de agenţii boierilor moldoveni, care duceau nevoie de braţe de muncă pe numeroasele şi întinsele lor moşii. Este deci lesne de înţeles că colonii ruteni nu se aşezară numai pe pământurile Bucovinei de mai târziu, ci deopotrivă ei pătrunseră şi mai adânc în Moldova. Aşa s-a putut întâmpla că, la tragerea cordonului între Bucovina şi Moldova, mulţi fugari ruteni să rămână dincolo de cordon, în Moldova. Mai ştim încă din istoria ocupării că stabilirea definitivă a fruntariilor Bucovinei spre Moldova se făcu numai la 1776. Între anii 1774 şi 1776, pajurile împărăteşti urmară să fie de mai multe ori mutate, când încolo, când încoace, până ce se înfipseră definitiv de-a lungul hotarului de azi. La aşezarea definitivă a hotarului, pe temeiul convenţiunii de la Balamutca, rămaseră dincolo de cordon 64 sate şi 10 cătune, cu o populaţie de vreo 12.000 de suflete. Sunt satele de la frontiera Bucovinei, ca Hreaţca, Molniţa, Godineşti, Mogoşeşti, Turiatca, Balileştii Ruseşti şi ai lui Ciomortan, Adâncată, Burdujeni, Plopeni, Salcea, Horodniceni, Mihăeşti, Rotopăneşti, Dolheşti, Onceşti, Zamostea, Dumbrăveni, Fântânele, Şerbăneşti, Honceşti, Baloşeni, ş. a. În satele acestea se adăpostiră mulţi fugari ruteni, care, după aşezarea hotarului, n-aveau nici un motiv să se mute în Bucovina, ci, din contra, pribegii adăpostiţi în Bucovina năzuiau mereu spre hotarul Moldovei şi anume mai ales din momentul în care ei urmară să fie reclamaţi de stăpânii lor din Galiţia şi de când administraţia Bucovinei se învoi să-i extrădeze. Aceasta o ştiau fugarii ruteni prea bine şi, de aceea, cei cari mai reuşeau să se furişeze peste hotar în Bucovina, grijiau să se adăpostească în satele de la hotar, pentru ca, în momentul când ar fi ameninţaţi cu extrădarea, la Galiţia şi darea din nou pe mâinile vechilor lor stăpâni, ei să poată fugi imediat, peste cordon, în Moldova. La 1779, Enzenberg raportează consiliului aulic de război din Viena că, cu prilejul călătoriei sale de-a lungul fruntariilor, de la Nistru, până la hotarul Transilvaniei, nimerise foarte mulţi fugari din Galiţia, care, înainte cu câţiva ani, se aşezaseră drept la hotar şi-şi clădeau acolo case. Se putea observa foarte bine că ei numai de teamă de a nu fi prinşi şi trimişi înapoi la Galiţia se sălăşluiau la hotar, pentru a-l putea trece la caz de nevoie”[7].
1767, noiembrie 28. Printre „bătrânii” satelor, chemaţi ca martori la hotărnicirea moşiilor Mitropoliei Moldovei, din porunca lui Grigore Callimachi Voievod, s-a numărat şi „Ion Sebiechi din Dumbrăveni”[8].
1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Vereştii nu sunt menţionaţi: Zamostea (1 popă, 23 ţărani), Zvoriştea din deal (2 mazili, 6 popi, 20 ţărani), Zvoriştea din vale (1 boier, 4 popi, 51 ţărani), Bereşti (1 mazil, 1 popă, 10 ţărani), Siminicea (1 popă, 32 ţărani), Dumbrăveni şi Sălăjani (1 boier, 7 popi, 68 ţărani), Corocăieşti (6 ţărani), Băluşeni (8 ţărani), Fântânele (3 boieri, 2 popi, 35 ţărani), Liteni cu Corni (1 boier, 2 popi, 24 ţărani), Şerbăneşti (1 mazil, 2 popi, 15 ţărani), Onceşti (1 boier, 4 popi, 74 ţărani), Grigoreşti (1 popă, 24 ţărani), Bursuceni (1 boier, 2 popi, 8 ţărani), Băneşti (1 boier, 2 popi, 12 ţărani), Măndăreşti (2 ţărani)[9].
1803: Considerat parte din moşia Dumbrăvenilor, Vereştii nu apar nici în Condica liuzilor pe 1803, dar e presupus că între cei 249 de „oameni străini, aduşi de peste hotar” de Iordachi Balş, măcar o parte erau folosiţi pentru „lucrul pământului” la Vereşti[10].
1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş[11], lasă „În partea fiului meu Alecu: Moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romaneştii, Avereştii[12], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[13], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.
1886: „Întrunirea de la Botoşani. Corespondenţă specială a ziarului „Epoca” / Primim urmtoarele telegrame: Gara Vereşti. Şefii opoziţiunii au fost primiţi, la gara Vereşti, de delegaţiunea din Botoşani, reprezentată de domnii Teodor Kalimak, Ioan Miclescu, Buzdugan, Costică Şuţu, Al. Miclescu etc. Aflăm că procurorul general a sosit ieri în Botoşani; dorobanţii concentraţi”[14].
1886: „Trenul cu abur ne duce, în două ore, de la Botoșani, la Verești, un nod de cale ferată care în sine este complet inutil”[15].
1888: „Primim următoarele trei telegrame: / Iaşi, 29 Februarie. Pancu, întorcându-se în ţară, a fost arestat, astă-seară, la 5 ore. Este temere să fie maltratal. Daţi faptul publicităţii şi cereţi garanţiile cuvenite. Arestarea a fost la gara Vereşti. / Gara Bucecea, 29 Februarie. Panu a fost arestat şi transportat, ieri, noaptea, cu trenul la Botoşani. / Botoşani, 29 Februarie. Am sosit la Botoşani, după Panu, dânsul nu este aci, l-au scoborât, ieri, noaptea, la gara Leorda, staţie înainte de Botoşani, plec imediat acolo. / Miclescu”[16]. / „Amicul nostru, dl Ioan Miclescu, ne trimete următoarea telegramă: După arestarea de la Vereşti, Panu a fost espediat la Botoşani, dar, ajungând la Leorda, a fost oprit aici, unde l-am găsit azi. Autorităţile au fugit de a-l duce la Botoşani, temându-se de un 2 Noiembrie. Prefectul a trecut deja, de la Iaşi, la Botoşani, şi azi a ordonat ca Panu să fie înapoiat la Vereşti”[17]. „Am vorbit, în ediţia întâia a numărului nostru de azi, despre o sumă de 450 lei, cerută şi primită de la ministerul de interne de către fostul prefect al judeţului Botoşani, Lăţescu, pentru acoperirea cheltuelilor făcute cu ocaziunea arestaţiunii domnului Panu, şi am spus că această sumă onorabilul Lăţescu şi-a însuşit-o, deoarece direetorul prefecturii, dl Ghiorghiadi, a cerut-o din nou, zilele acestea, de la ministerul de interne, pentru a o restitui persoanei de la care prefectura o luase cu împrumut. La acestea putem adăuga acum, în temeiaţi pe date absolut certe, că arestaţiunea domnului Panu, la gara Vereşti, n-a dat loc la nici o cheltuială oricât de mică ar fi. Domnul Panu a plătit însuşi nu numai cheltuielile sale de hotel la Vereşti, dar şi biletul său de drum de fier, de la Vereşti, la Piatra. Persoanele însărcinate cu arestaţiunea şi cu conducerea dumisale la Piatra aveau bilete de drum oficiale şi n-au primit nici o centimă pentru locuinţă şi hrană. Deci, dl Lăţescu a sfeterisit nu 450, ci 900 lei. Picătura a fost, prin urmare, îndoită de cum am arătat-o azi, dimineaţă”[18].
1896: „Vereşti, sat, pe şesul râului Suceava, în stânga, şi în partea de sud a comunei Dumbrăveni, plasa Siretul, judeţul Botoşani, pe moşia Dumbrăveni. Are o populaţie de 370 locuitori. Vereşti, staţie de drum de fier, în judeţul Botoşani, plasa Siretul, comuna Dumbrăveni, pe linia Paşcani-Burdujeni, pusă în circulaţie la 15 decembrie 1869, şi pe linia Vereşti-Botoşani. Se află, pe prima linie, între staţiile Liteni (12,9 km) şi Burdujeni (14,8 km) şi pe a doua, la 19 km de Bucecea, staţia vecină. Înălţimea deasupra nivelului Mării, de 256,90 m. Venitul acestei staţii, pe 1896, a fost de 119.625 lei şi 27 bani”[19].
1905: „La Vereşti, de unde se desface vechea linie spre Botoşani, în gara galbenă, asemenea întru toate cu cele din Galiţia, de reţeaua cărora s-a ţinut atâta vreme, un bătrân, fost ofiţer care are toată înfăţişarea unui arendaş din Argentina sau a unui bogat ţăran din Italia, îmi vorbeşte de mişcarea revoluţionară de la 1870 – „revoluţia de la Ploieşti” – şi de alte lucruri care răspândesc pentru mine mirosul unui vechi buchet, descoperit între filele unei cărţi părinteşti. El spune adică despre o reprezintaţie la teatrul din Iaşi, acum patruzeci de ani, la care el se găsea, împreună cu alţi iuncări şi despre o foarte frumoasă fată, de cincisprezece ani, care, în rochia ei albastră, întrecea pe toate tovarăşele ei: aceea fată se chema „demoazela Zulnia Drăghici” şi e mama… / Din tren s-a coborât un domn cu gazete nemţeşti în buzunar şi cu tipul destul de pronunţat evreiesc. Împreună cu dânsul, se află alţi doi domni, în privinţa rasei cărora, după faţă şi grai, nu poate fi nici o îndoială. La gară, tustrei, care sunt foarte elegant îmbrăcaţi, se poartă prin toate părţile, vorbesc tare, pomenesc de reclamaţii. Peste câteva minute, o trăsură aduce două doamne frumoase, de la luxul cărora s-ar aştepta puţină ciripitură franţuzească: ele vorbesc însă româneşte, şi anume literar, atât între ele, cât şi cu băieţelul pe care-l duc de mînă. Şi, deodată, una din doamne ia loc lângă unul din cei trei domni, cealaltă lângă al doilea. Aţi înţeles, şi lămuririle ce mi se dau întăresc ceea ce înţelegem acum cu toţii. / Deci, între evreii foarte bogaţi din nordul Moldovei, care nu fac negoţ, nici bancă, ci călătoresc mult, citesc mai mult decât atâţia dintre ai noştri şi-şi cresc cu o deosebită îngrijire copiii, sunt – şi desigur mai ales între femei, căci la plecare, cei trei domni îşi dau bineţe pe nemţeşte – oameni care vorbesc româneşte perfect, cresc româneşte copiii şi vreau ca aceasta să se ştie[20]”[21].
1907: „Mare revoltă a ţăranilor din România. Pe zi ce merge, revoltele ţăranilor din România iau dimensiuni tot mai mari. Mai întreg teritoriul de la Bacău, încoace, se află în stadiu de revoltă. În Podul Iloaie, Târgu Frumos, Hârlău, Dorohoi, Mihăileni, Burdujeni şi Botuşani, toată acţiunea e îndreptată contra jidovilor. Mai ales în Botuşani excesele au ajuns la culme. Strade întregi au fost, duminica trecută, cu totul devastate şi casele aprinse. Miliţia, care a încercat să pună stavilă acestor excese, a trebuit să facă întrebuinţare de arme, omorând şi vulnerând o mulţime de ţărani. Târgurile Mihăileni şi Burdujeni au fost aprinse şi o mare parte din ele a şi ars. Gara de la Iţcani e plină de ovrei din România, care se refugiază în Bucovina. Fiecare tren aduce sute de ovrei la Cernăuţ, din care cauză preţurile victualilor au şi început a se urca. Vereşti, Bucccea şi Leorda sunt devastate cu totul”[22].
1907: „Dacă mergi, noaptea, cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti, la oarecare depărtare, nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. / Când te duci, din Vereşti, la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie, de nenumărate ori, după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a distruge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907, să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie”[23].
1913: „Ca să mergi la Dumbrăveni, trebuie să te cobori în gara Vereşti. Această gară se află chiar în satul Vereşti, sat care face parte din comuna Dumbrăveni. Cum ieşi din gara Vereşti şi străbaţi satul cu acelaşi nume, faci cam spre nord-răsărit, trecând linia ferată ce duce spre Burdujeni, ca să străbaţi şase kilometri până în Dumbrăveni. Cum ai ieşit din sat, ochiul dă de apa Sucevei, şerpuind de-a lungul hotarului dinspre Bucovina, pe care privim cu nesaţ până în zările cele mai depărtate. Cel ce merge la Dumbrăveni, numai dacă se opreşte înadins şi se întoarce poate privi culmile dealurilor înşirate şi acoperite cu păduri, dincolo, peste hotare, în Bucovina… / Când ai ieşit din pădure, care ţine vreo jumătate de km., se vede satul Dumbrăveni, cu bisericile lui. Acest sat e mare de tot, are 4.700 locuitori, din el au plecat 800 (opt sute) de soldaţi în război. Aceasta mi-au spus-o învăţătorul şi primarul comunei. Tot ei mi-au spus că plecarea acestor 800 soldaţi, în ziua mobilizării, s-a făcut cu un alai nespus de frumos. Tot satul a condus pe aceşti 800 soldaţi, până la gara Vereşti, numai în cântece şi chiote de veselie şi bucurie. La îmbarcarea făcută în gara Vereşti a luat parte şi dl Leon Ghica, proprietarul, care, împreună cu învăţătorul, a ţinut cuvântări de ocazie, înflăcărând inimile aprinse ale flăcăilor. Dl Leon Ghica a dat 2.000 lei pentru ajutorarea familiilor, în suferinţă pe urma celor plecaţi în război. Învăţătorul mi-a mai spus că, împreună cu primarul, a mai format nişte echipe, de câte zece oameni muncitori, cu care a lucrat din holdele celor plecaţi în război. Femeile celor plecaţi, dacă-aveau nevoie de lucrători pentru muncă la holdele lor, se adresau învăţătorului şi primarului, iar aceştia destinau câţiva muncitori din echipă, ca să le muncească”[24].
1913: „Consiliul miniştrilor, în şedinţa sa de astăzi, 25 Ianuarie 1913, luând în deliberare referatul dlui ministru al industriei şi comerţului sub No. 33.929 din 17 Ianuarie 1913, prin care propune a se acorda foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale fabricii de cherestea ce domnii R. Fritz şi N. A. Popovici C-nie doreşte să înfiinţeze în comuna Dumbrăveni, anexa Vereşti, lângă gara Vereşti, judeţul Botoşani, / Având în vedere motivele invocate prin sus citatul referat; / Având în vedere avizul comisiunii industriale, cum şi dispoziţiunile legii pentru încurajarea industriei naţionale, promulgată prin înaltul decret regal No. 711 din 13 Fevruarie 1912 şi publicată în Monitorul Oficial No. 249 din 14 Fevruarie 1912, // Decide: // Art. I. Se acordă fabricii de cherestea a domnilor R. Fritz şi N. A. Popovici C-nie, din comuna Dumbrăveni, anexa Vereşti, lângă gara Vereşti, judeţul Botoşani, foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale… / T. Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C. G. Dissescu, Al. Bădărău, M. G. Cantacuzino, General C. Hârjeu, N. Xenopol. / No. 137”[25].
1914: „În seara de marţi, pe la orele 7 jumătate, o patrulă, compusă din patru grăniceri austrieci, a tras patru focuri de puşcă asupra grănicerilor români, în dreptul satului Hancea, lângă gara Vereşti. Focurile n-au nimerit. Cazul a fost imediat raportat prefecturii Botoşani, de către jandarmii din Vereşti şi de către primarul comunei Dumbrăveni”[26].
1918: „Guvernul român nu făcuse declaraţia de război Austro-Ungariei şi nici o instrucţiune cred că nu primise, aşa că nu-mi putea da un ordin categoric de a intra, dar am dedus că, după modul în care îmi acopeream operativ, în cel mai rău caz să fie privită ca un răspuns la un sprijin solicitat. / Compania de grăniceri Burdujeni avea trei plutoane: Burdujeni, Vereşti şi Buneşti. Trecerea în Bucovina trebuia efectuată chiar în cursul nopţii. Cum plutoanele nu erau informate de intenţiunile mele, iar oamenii plutoanelor împrăştiaţi prin pichetele de frontieră, trebuiau luate măsuri repezi ca oamenii să fie adunaţi de pe frontieră şi să treacă în Bucovina pe neaşteptate. / Luând toate măsurile necesare la plutonul de reşedinţă, trebuia să mă transport la Vereşti, de unde numai aşa aşi fi putut vorbi la telefon cu Fălticeni-Buneşti. Pentru ordine scrise nu mai era timpul necesar, iar ordine telefonice trebuiau date de mine personal. / Cum te transporţi mai repede la Vereşti, 17 km dus? / M-am adresat şefului staţiei Burdujeni, răposatului Georoceanu, care-n patriotismul său a înţeles că regulamentele nu-şi au aplicaţie când e vorba de interese grabnice, aşa că mi-a pus la dispoziţie o locomotivă. / La Vereşti, dând ordine telefonice locotenentului Alexandrescu, de la Buneşti, şi locotenentului Borş Gheorghe, de la Vereşti, care era lângă mine, ca plutoanele respective, în dimineaţa zilei de 24 octombrie – stil vechi (6 noiembrie – stil nou), să intre în Suceava, fiecare pe câte o şosea, în direcţia respectivă”[27].
1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Niculică Constantin a lui Iordache, învăţător, şeful Subcentrului Vereşti; Donici Aglaia, învăţătoare, şefa Subcentrului Vereşti”[28].
1945: „Cojocaru Niculina, de la Vereşti, Vereşti-Botoşani, la Şc. Nr. 2 Bucecea, în locul învăţătoarei Popescu Maria, soţ preot; Codreanu Eugenia, la Vereşti, Vereşti, în locul învăţătoarei Cojocaru Niculina, soţ preot. / Fixări: Arvinte Evdochia,la Vereşti, Corocăeşti, post VI”[29].
1946: „Tablou de învăţătorii înaintaţi la gr. I în învăţământul primar, pe data de 1 Septembrie 1944: Niculae V Constantin, com. Vereşti, Corocăeşti; Răileanu S. Sinclita, com. Vereşti, Corocăeşti; Răileanu Savel, com. Vereşti, Corocăeşti; Iordăchescu Niculică Constantin, com. Bursuceni, Vereşti; Iordăchescu Niculică Elisabeta, com. Bursuceni,Vereşti; Teodorescu Alexandra, com. Bursuceni, Vereşti; Boba Al. Ion, com. Bursuceni, Vereşti”[30].
1947: „Următorii salariaţi din Direcţiunea a 8-a regională, din Direcţiunea Generală C. F. R., se licenţiază din serviciu, pe ziua de 1 Iunie 1947: Sfaiţăr Mihai, imp. mişc. cl. 6, st. Vereşti; Răţoi Virgil, imp. mişc. cl. 6, st. Vereşti; Crap Mihai, şef manevră cl. 7, st. Vereşti;. Ochiană Dumitru, rev. ace cl. 5, st. Vereşti; Popescu Constantin, scriit. vag. cl: 13, st. Vereşti; Herghelegiu Gheorghe, acar cl. 13. st. Vereşti; Bolohan Gheorghe, manevrant cl. 8. st. Vereşti; Cornonu Gheorghe, manevrant cl. 4, st. Vereşti; Iacobuţ Gheorghe, lucrăt. cl. 12, st. Vereşti; Acozmei Gheorghe, lucrător cl. 3, st. Vereşti; Pantiuc Alexandru, rev. ace cl. 13, st. Vereşti; Ifrim Mihai, acar cl. 4, st. Vereşti; Meşinschi Ioan, imp. bir. Cl. 7. st. Vereşti”[31].
[1] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93
[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 740
[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 17, p. 24
[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 244, p. 348
[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1256, pp. 418, 419
[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 813, p. 268
[7] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 56, 57
[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1150, p. 382
[9] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266
[10] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 244
[11] Diată. Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5
[12] Vereşti.
[13] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate
[14] Epoca, No. 136, Anul I, marţi 6 mai 1886, p. 2
[15] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93
[16] Epoca, No. 668, Anul III, joi 18 februarie / 1 martie 1888, p. 2
[17] Ibidem, p. 3
[18] Epoca, No. 752, Anul III, miercuri 25 mai / 6 iunie 1888, p. 3
[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 740
[20] E vorba de familia Costiner – nota lui Nicolae Iorga
[21] Iorga, N., România cum era până la 1918, vol. II, Bucureşti 1972, pp. 15, 16
[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4
[23] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, p. 235
[24] Opinia, Anul X, No. 1965, Iaşi, miercuri 21 august 1913, pp. 1, 2
[25] Monitorul Oficial, No. 244, sâmbătă 2/15 februarie 1913, p. 11279
[26] Grăniceri austrieci trag asupra jandarmilor români! – în „Adevărul” din 22 august 1914
[27] Morariu, Victor; Pavelescu, Ştefan, Istoricul Reuiniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava / 1903-1938, Suceava, 1939, p. 60
[28] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565
[29] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9501
[30] Monitorul Oficial, Nr. 287, 11 decembrie 1946, p. 12763
[31] Monitorul Oficial, Nr. 153, 8 iulie 1947, p. 5732
