Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Vicovu de Jos

Horă la Vicovu de Jos, în martie 1917

VICOVU DE JOS. Vicovu de Jos, grafiat „Jicovul”, a fost întărit, în 12 martie 1458, de către Ştefan cel Mare, Mitropoliei Sucevei.

1479: În 20 septembrie 1479, Ştefan cel Mare avea să ofere Mitropoliei Sucevei două sate pentru „Jicovul de Jos pe Suceava, cu moara şi vama care se ia la Jicov, cu toate veniturile şi cu hotarul cel vechi”, sat pe care îl dăruieşte ctitoriei sale, mănăstirea Putna.

1488: În 3 aprilie 1488, Ştefan dăruieşte mănăstirii Putna şi veniturile numite „vama mică (a treisprezecea parte), ce se ia pe Suceava, la Jicov”. În vremurile mănăstireşti, Vicovu scrâşneşte, adesea, din dinţi, ba chiar protestează violent împotriva împilării.

1720: În 1720, Toader Crăciunel, „vecin din Gicov”, s-a jeluit lui Vodă împotriva călugărilor de la Putna, care i-au luat 40 de oi pentru vecinătate, deşi el se născuse la Vicov, a trăit acolo de mic copil şi are, la Vicov, casă cu cislă.

1754: În 19 octombrie 1754, un alt iobag, Grigoraş Calance „din Vicovile de gios”, a luat calea codrului şi „face multă pagubă mănăstirii”, cum zice, în jelania sa, egumenul Putnei. Ispravnicii Sucevei îi risipesc casa lui Grigoraş Calance, apoi pleacă pe urmele lui, prin codri, dar nu-l găsesc. Evlavioşii şi sfinţii călugări, ca să nu rămână în pagubă, impun tuturor familiilor de iobagi, care aveau câte un membru fugit (împrăştiat, cum ziceau cuvioşii), o dare anuală suplimentară de câte 2 lei turceşti de casă.

1765: În 12 octombrie 1765, ul alt iobag mănăstiresc din Vicovu de Jos, Vasile Savul, „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, şi, desigur, a luat calea codrului.

1766: În 27 martie 1766, după cum se jeluia egumenul Pahomie, iobagii care locuiau la marginea fânaţului mănăstirii produceau, cu vitele lor, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă de la Divanul Domnesc, i-a mutat în vatra satului pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor, Vasile Motrescu, Odochia baba şi Nastasia baba Motrescu”. În 10 octombrie 1766, Grigore Ghica Vodă poruncea ispravnicilor să-l cerceteze pe Ilie Savul, „ţăran din Gicovul de Jos şi, de se va dovedi că l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, precum, cu un an înainte, Vasile Savul, „să-i dea o certare bună ţăranului”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vicovul de Jos, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „95 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 3 scutelnici ai mitropolitului Iacob Putneanu, 5 popi, 4 ţigani şi 80 birnici.

1774: În 1774, Vicovul de Jos avea, împreună cu Voitinel, 101 familii (2 popi, 110 ţărani, în 1775), numărul familiilor ajungând, în 1784, la 194, un singur emigrant transilvănean, diaconul Simeon UNGUREAN din Mintiu, stabilindu-se, în 1753, în vatra satului.

1783: „Enzenberg enumeră următoarele ameliorări: / a). Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia”[2].

1784: În 16 octombrie 1784, mănăstirea Putna arenda şi Vicovu de Jos unor lipoveni.

1784: În 1787, câteva familii de agricultori germani, din cele optzeci sosite în Bucovina din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg, s-au stabilit la Vicovu de Jos.

1788: Trecând Siretul, pe la Comăreşti, Hacquet poposeşte, „pe ţărmul de est al râului Suceava”, la o herghelie împărătească, numită Mitocu, unde fusese pus un ofiţer, cu câţiva soldaţi. Aici erau grajduri pentru două sute, până la trei sute, de cai şi curţile mari aveau, de jur, împrejurul grajdurilor, mici adăposturi pentru caii tineri şi încă zburdalnici, ca să-i apere de intemperii, când e vremea prea rea, şi, totodată, să poată, necontenit, alerga liber, iarna, prin curte, şi vara, pe munţii înalţi ai lanţului Carpaţilor. Cum am fost, aici, vara, am găsit locul gol, afară doar de câţiva cai bolnavi. / Din acest ţinut, îmbrăcat, în întregime, în cele mai minunate pajişti, m-am îndreptat, în sus, pe râul Suceava, în direcţia vestică, spre Vicovul de Sus şi de Jos, unde sunt, iarăşi, herghelii împărăteşti, dar şi aici grajdurile erau goale, cu excepţia unor cai bolnavi sau prăpădiţi. De cum se ajunge aici, la plaiurile Carpaţilor, începi să afli, ici şi acolo, izvoare sărate, ca Slatina Jicovului, „din gios, la Prilacic”, cea de la Corună, cea de la „Lubonka”, „Slatina de la Runc şi cea de la Bahna… // De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia”[3]. // Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie acest drum drept „Şoseaua ce duce din Sniatyn (în Galiţia), prin Hliniţa, Storojineţ, Budeniţi, Vicov, Horodnic, Marginea, Solca şi Gura Humorului, care este numită drumul acoperit sau militar”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăuţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[5].

1878: Biserica din Vicovu de Jos a fost construită, pe vatra unei vechi bisericuţe, între anii 1869-1875 şi sfinţită în 1878. În 1843, din Vicovu de Jos, cu 1.625 enoriaşi, îl avea paroh pe Dimitrie SERETIAN. În 1876, în Vicovu de Jos, parohie cu 2.406 enoriaşi, paroh era Georgie DAŞCHIEVICI, iar preot cooperator Ioan BERARIU (ulterior, în acelaşi an, Eusebie CONSTANTINOVICI). În 1907, la Vicovu de Jos, paroh era Constantin POPOVICI, născut în 1866, preot din 1891, paroh din 1905, iar cantori, din 1860 şi, respectiv, 1901, Emanuil IEŞAN, născut în 1823, şi Ioan NISTOR, născut în 1874[6].

1889: „Ambele Vicove se presentă trecătorului ca comune peste tot româneşti. Aspectul ce-l oferesc clădirile şi îngrăditurile comunelor acestora este muntenesc, însă peste tot solid şi simpatic. Cioarecii negri ai românilor Vicoveni m-au surprins încâtva. Portul acesta îmi veni cu totul necunoscut”[7].

1890: În 1890, Vicovu de Jos avea 3.264 locuitori, primar fiind Ioan Chifan. Învăţători erau Ifrim Isopescul şi Dionisie Sorocean, Dionisie Hacman era paroh, iar Emanuil Ieşan – cantor bisericesc.

1899: „Acum, până ce se deschide anul şcolar, e bine să prospectăm folosul ce ni-l aduce şcoala, apoi sârguinţa şi purtarea cea bună. Vremile sunt grele şi amarnic traiul, dar dacă eşti om mare şi pe lângă aceea eşti şi sârguincios şi cu purtări alese, apoi Dumnezeu îţi ajută să reuşeşti mai bine şi mai cu folos. / Iată, bunăoară, unde-l vedem ajuns cu învăţătura, cu voinţa şi cu purtarea cea bună pe dl Nicolai Chifan, al cărui chip l-am pus, cu dragă inimă, în fruntea gazetei noastre. / Dl Chifan îi român şi se trage din Chifănenii din Vicovul de Jos. Ca copil de gospodar, a îmblat la şcoala din sat, ca şi alţi băieţi; dar în anul 1858 a fost luat la cătane şi a slujit, mai întâi, la Regimentul de Infanterie 41 şi, apoi, la Regimentul de Infanterie 63. Fecior isteţ şi voinic, cum era, nu şi-a pierdut timpul degeaba la oaste, ca alţii, ci a învăţat, mai departe, cât ce a putut. Timpurile erau grele, pe atunci. În Italia se aprinsese bătălie crâncenă şi, Doamne, mult sânge de român s-a mai vărsat în bătălia aceea. Şi dl Chifan, ca ostaş curajos, a luat parte la bătăliile din Italia, înfrângând, cu ceilalţi fraţi de luptă, puterea duşmanului, şi anume în bătăliile de la Castelnedolo şi de la Como. Şi, în bătăliile acesta crâncene, şi el s-a ales cu o rană la piciorul cel drept, dară şi cu medalia de vitejie pe vitejescu-i piept. / Împlinind, în anul 1864, şapte ani de cătănie, dl Chifan a trecut la garda Curţii împărăteşti din Viena. Se ştie că în garda Curţii îm­părăteşti întră numai ostaşii cei mai frumoşi şi cei mai voinici şi ei sunt puşi se stea pururea de pază la curtea preaînălţatului Împărat, de aceea îi şi aleg dintre ostaşii cei mai cu credinţă. Şapte ani de zile, după olaltă, a fost dl Chifan gardist împărătesc, dovadă, că era om foarte cu credinţă prea luminatului nostru Împărat. În anul 1871, a ieşit dl Chifan, de bună voie, din garda împărătească şi s-a făcut portar la Grădina împărătească din Viena, cu numele „Augarten”. Cei ce nu cunosc rândul prin Viena, vor socoti că portăria aceea nu-i nici de o seamă; dară nu-i aşa, căci ea e slujbă de mare onoare şi încredere. / După aceea, a întrat dl Chifan portar la Ministerul de Externe, adică într-un serviciu mai greu, dară şi mai bine plătit, şi în care a rămas, apoi, până în ziua de astăzi. Pentru purtarea cea vrednică, ca portar împărătesc şi ca ostaş voinic, dl Chifan a căpătat, până acum, şapte medalii de laudă, de la Împăratul nostru; dară tot pe atâtea a căpătat şi de la împăraţi şi regi străini, bunăoară de la Împăratul rusesc şi de la Împăratul german, apoi de la regele României şi de la regele Serbiei, şi de la alţii. Pieptul cel lat al dlui Chifan e parcă anumea făcut pentru atâta decorare. / Dl Chifan s-a născut în Vicovul de Jos, în anul 1837, şi acuma îi în vârstă de 62 de ani. Putem zice, dară, că şi-a petrecut mai toată viaţa între străini. Dară, cu toate că dl Chifan şi-a petre­cut viaţa departe de vatra părintească, dumnealui tot a rămas, şi până în ziua de azi, român adevărat, pentru că dumisale îi e scumpă limba cea mămească ca ochii din cap şi o vorbeşte tare cu drag, cu câţi români numai se poate întâlni. Aşa a venit, odată, la Viena, marele român Ioan Brăteanu, ministru al României şi, necunoscându-l pe dl Chifan, a început a vorbi, la dânsul, franţuzeşte; iară dl Chifan, ştiindu-l că-i român, nu i-a mai răspuns franţuzeşte, ci curat româneşte. Ce nu s-a mai bucurat mi­nistrul că a dat de român tocmai în Viena şi încă într-aşa un serviciu! / Aşa ar trebui să facă fiecare român bucovinean, să-şi iubească limba şi să o vorbească cu drag, ori şi cu cine, iară nu să se apuce îndată la încurcat pe rusie ori în altă limbă, îndată ce dă faţă cu un om necunoscut. Foarte mulţi şcolari români, de pe la şcolile cele mari din Viena, se întâlnesc cu dl Chifan şi dumnealui se bucură tare de întâlnirea lor, pentru că ştie că sunt români ca şi dânsul. Mul­tor din aceşti şcolari li-i dl Chifan ca şi un tată şi-i ajută şi cu bani la învăţătura lor, căci dumnealui e şi om cu avere, tare bun de inimă şi nu cruţă unde vede că-i de dat. / Dlui Chifan tot aşa îi e de dragă şi de scumpă şi legea ce şi-a moştenit-o din moşi strămoşi. Măcar că trăieşte acolo, în Viena, între fel de fel de oameni, de altă lege, dumnealui tot a rămas statornic şi neclintit în legea noastră cea dreaptă şi, de intri în casă la dumnealui, afli şi cărţi sfinte pe masa lui, cum sunt în bisericile noastre. Apoi mai ţine şi gazetele noastre cele romaneşti din Bucovina, căci nu-şi poate uita neamul şi ţara, şi totdeauna e îngrijit de ursita ei. Şi numai Dumnezeu ştie câte lacrămi a vărsat, de câte ori i s-a întâmplat să capete veşti rele din ţara unde s-a născut, din leagănul scump al copilăriei sale, din frumoasa Bucovina. / Dl Chifan, cu purtarea lui cea bună şi cu sârguinţa lui a ajuns să fie om avut, cinstit şi tare băgat în seamă de toţi câţi îl cunosc, nu numai de români, ci şi de străini. / Iată, iubiţi cetitori, ce poate purtarea cea bună, sârguinţa şi în­văţătura! Mai zică acum cineva,că nu e bine să-ţi trimiţi copiii la şcoală! Priviţi la portretul din fruntea „Deşteptării” şi vedeţi la cât bine şi la câtă laudă a ajuns un fiu al poporului no­stru românesc din Bucovina”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vicovul de Jos, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată pe malul drept al Sucevei, în faţa localităţi­lor Vicovul de Sus şi Bilca. Suprafaţa: 32,74 kmp; populaţia: 2.843 locuitori români, de religie gr. or., şi câţiva germani. Este străbătută de drumul principal Marginea-Ciudei, care se uneşte aci cu drumul districtual ce vine de la Frătăuţul Vechi şi cu cel comunal, de la Putna; e staţie de drum de fier a liniei locale Hadicfalva-Frasin (Storojineţ – n. n.). Are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară, cu 4 clase (deci, peste 120 şcolari – n. n.); o biserică parohială, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”; o casă de economie şi o casă de lectură românească. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, în 1458. Ştefan cel Mare a obţinut-o, printr-un act de schimb, de la Mitropolia din Suceava, şi a dăruit-o, prin hrisovul din 20 Septembrie 1472 (1479 – n. n.), mănăstirii Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1776, când era unită cu satul Voitinel. Populaţia, formată din lo­cuitori originari şi din colo­nişti transilvăneni, veniţi mai târziu, se ocupă cu agricul­tura şi cu prăsila de vite. Comuna posedă 813 hectare pământ arabil, 856 hectare fânaţuri, 27 hectare grădini, 581 hectare imaşuri, 1.629 hectare păduri. Se găsesc 170 cai, 1.225 vite cornute, 650 de oi, 715 porci şi 158 stupi. Vicovul de Jos, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie particulară Vicovul de Sus, districtul Rădăuţi. Are 5 case şi 23 locuitori, socotind şi pe acei din târla Sla­tina”[9].

1912: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la vicovanii Gheorghi CRĂCIUN şi Gheorghi ŞORODOC (13 ani în 1912), Domnica BURCIU (16 ani în 1912), Zenovia CHIFAN (53 ani în 1912), Aglaia MOTRESCU (19 ani în 1912), Ana SCHIPOR (16 ani în 1912) şi Adolfina ŞEX (învăţătoare, 43 ani în 1912), dar şi de la Glicheria a lui Ioan SCHERCIUC (37 ani în 1909) din Voitinel.

24 decembrie 1917 sau ultimul Ajun al austriecilor la Vicovu de Jos

1914: Presa română filo-austriacă începu să difuzeze ştiri despre „barbariile ruseşti”, săvârşite în Bucovina, dar acestea erau combătute, pe bună dreptate, chiar şi de unii dintre iredentiştii bucovineni: „Oraşul Storojineţ a fost ocupat de armata rusă, sâmbătă, 12 septembrie 1914… La Cuciurmare, care e cam la 70 km de Iţcani, nu e nici un proprietar Flondor, ale cărui magazii de cereale să fi fost incendiate, iar familiei Flondor din Storojineţ, Ropcea, Comăneşti, Slobozia, Rogojeşti şi Vicov nu i s-a distrus nici o arie de incendiu. / Dr. Emilian Şluşanschi / Avocat în Storijineţ”[11]. / „Luptele în Bucovina. Vicovu de Jos. După o defensivă eroică de cinci săptămâni, după cum s-a comunicat şi oficial, am evacuat oraşul Cernăuţi, deoarece pe malul de dincolo al Prutului s-au ivit forţe foarte considerabile duşmane. Comandamentul nostru a ordonat trupelor noastre a se retrage pe teren corespunzător, nu cumva oraşul să sufere din cauza luptelor. În zilele din urmă, ruşii încontinuu au tras focuri, care au continuat şi după retragerea trupelor noastre, deoarece ruşii, de bună seamă, n-aveau cunoştinţă de schimbarea situaţiei”[12].

1916: Colecta pentru cei amputaţi şi orfanii celor căzuţi în luptă a beneficiat şi de obolul geniştilor Munteanu Vasile  şi Boca Gheorghe, din Vicovul de Jos, mobilizaţi în Arbeiter Abtig I/41, şi care au dăruit câte 2 coroane[13].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Fruntaşul George Hrihor, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit”[14]; „Fruntaşul Dionisie Burla, Vicovu de Jos, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Constantin Burla, Vicovu de Jos, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Ion Chifan, Vicovu de Jos, Regimentul 22 Infanterie, rănit; Infanteristul Vasile Pleşca, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit”[15]; „Infanteristul George Todosi, Vicovu de Jos, Reg. 41, rănit”[16]; „Rezervistul Ignat Danilă, Vicovu de Jos, Regimentul 22, prizonier”[17]; „Fruntaşul Titus Cuciurean, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Ilie Georgescu, Vicovu de Jos, Regimentul 22, rănit”[18]; „Victor a lui Nichita Todosi, din Vicovul de Jos, care a participat la război şi să fi murit, ca prizonier în Rusia, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Paraschiva a lui Victor Todosi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Precop a lui Todor Chifan, din Vicovul de Jos, a participat la război şi e dispărut din anul 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ileana a lui Precop Chifan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19]; „Anton Prelipcean, din Vicovu de Jos, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în Italia, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria a lui Anton Prelipcean, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

Coloană militară sanitară, la Vicovu de Jos, în 1917

1920: „Deciziune de expropriere No. 281/20/3. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Ră­dăuţi, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical fasc. No. 313, Vicovul de Jos, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 24 ha 71 a 56 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[21].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[22] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Vicovul de Jos, jud. Rădăuţi, exploatarea dlui Gavril Coroamă, cu sediul în Vicovul de Jos, precum şi la alte fabrici, cu care lucrează în participaţie dl Gavril Coroamă (Brodina şi Putna).

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – „a). în calitate de învăţători superiori: Teodosie Moldovan la Vicovul de Jos – şcoala din centru”[23].

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[24]: Ţugui Aurel, rotar, domiciliat în Vicovul de Jos; Fusa Vasile, rotar, domiciliat în Vicovul de Jos; Dudulescu Mihail zis Gavrilescu, fierar, domiciliat în Vicovul de Jos; Krükel Iohann, croitor, domiciliat în Vicovul de Jos; Böhmer Ida, rufăreasă, domiciliată în Vicovul de Jos; Gavril Coroamă, morar, domiciliat în Vicovul de Jos; Kunzelmann Emilia, croitoreasă, domiciliată în Vicovul de Jos; Haras Eduard Vecera, brutar, domiciliat în Vicovul de Jos; Ursache Ioan, fierar, domiciliat în Vicovul de Jos.

Iarna, la Vicovu de Jos, în 2 ianuarie 1918

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[25]: Crăciun Dumitru, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Vicovul de Jos, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941; Surdu Dumitru, caporal, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Vicovul de Jos, judeţul Rădăuţi, mort la 21 iulie 1941; Burciu Toader, caporal, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu în comuna Vicovul de Jos, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941; Filipeac Vasile, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în comuna Vicovul de Jos, judeţul Rădăuţi, mort la 28 iulie 1941”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[26], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Enceanu Olga, de la Vicovu de Sus, Est, la Vicovu de Jos, Centru; Cârstea Eleonora, de la Vicovu de Jos, Centru, la Gălăneşti”. „Tudose George, de la Vicovul de Jos, Centru, la Rădăuţi, Şc. pr. mixtă, p. XI, cel mai mare gr.; Spânu Ilie, de la Vicovul de Jos, Remezău, la Rădăuţi, Şc. nr. 1 mixtî, p. XII, cel mai vechi în grad, copii şcolari, teren; Rusu Ana, de la Rădeşti-Arad, la Vicovul de Jos, Cenrtru, post V, apropiere de soţ, învăţător”[27].

1947: În dimineaţa zilei de luni, 8 iulie 1947, la Vicovul de Jos a fost ucis patriotul Vladimir Macoviciuc, cel care organizase, din ordinul Marelui Stat Major al Armatei Române rezistenţa armată în munţii Bucovinei. Vladimir Macoviciuc ştia, de la comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi, maiorul Ioan D. Popescu, pe care îl luase prizonier, în 5 iunie 1945, că sovieticii ameninţau cu ocuparea sudului Bucovinei, dacă românii nu reuşeau să lichideze rezistenţa armată din munţi, şi-atunci, pentru a-şi salva locurile natale, Vladimir Macoviciuc a organizat o ultimă petrecere, o adevărată celebrare a morţii, căreia i s-a încredinţat, în zorii zilei de 8 iulie 1947, cu o tulburătoare împăcare cu sine[28].

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Coroamă Gavril din comuna Vicovul de Jos” [29]. / 1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[30], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Gavril Coroamă”, cu sediul în Vicovul de Jos”.

La Vicovu de Jos s-au născut poetul iconar Ion ROŞCA (9 iunie 1908), cântăreţul de folclor Aurel TUDOSE (28 iulie 1941) şi scriitorul Laurenţiu CÂRSTEAN (30 iulie 1946). Dar faima localităţii se datorează simbolului feminin al identităţii spiritualităţii româneşti, inegalabila Doamnă Sofia VICOVEANCA.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] K.-A. II, S. 1786-49-2 (Orig.).

[3] Călători, X, II, pp. 816-820

[4] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 41, 1876 p. 61, 1907 p. 171

[7]  VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în „Revista Bucovinei”, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 13, 14

[8] Deşteptarea, Nr. 14, Anul VII, Cernăuţi 15/27 iulie 1899, pp. 1, 2

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 237, 238

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Ruşii la Storojineţ, „Adevărul” din 22 septembrie 1914

[12] Românul, IV, nr. 254, 18 noiembrie v. / 1 decembrie n. 1914, p. 2

[13] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[15] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[16] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[22] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[24] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[25] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[26] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[27] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[28] IOAN D. POPESCU, Dosarele suferinţei, Suceava 1999, p. 165-169

[29] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968

[30] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Vatra Moldoviţei

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

VATRA MOLDOVIŢEI. Satul Vatra Moldoviţei datează, de când datează mănăstirea, menţionată documentar atunci când a fost înzestrată, pentru prima dată, în 31 octombrie 1402, cu două mori în Baia şi cu patru sălaşe de tătari, dar şi odată cu primele danii de înzestrare consistente, cele din 15 februarie 1410. Satul în sine, plin de robi ţigani şi tătari şi de iobagi, datori să lucreze pentru mănăstire, rămâne anonim şi inconsistent până la începuturile Bucovinei istorice, deşi se stabilesc în vatra lui şi patru familii de emigranţi transilvăneni, cele ale lui Ion UNGUREAN din Maier şi a lui Grigore GUNDRI din Ieud, ambele în 1738, precum şi cele ale lui Ştefan UNGUREAN, din Căila, în 1763, şi a lui Grigore MOROŞAN, din Maramureş, în 1772.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează, „Ruşii ot Moldoviţa”, care nu trebuie confundaţi cu cei din Argel, ei fiind coloniştii din Vatra Moldoviţei, „123 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 7 femei sărace şi 115 birnici, aceştia fiind: Ivan ALECSANDRIUC, Mihai nepot lui, Ivan PARIJNIC, Ivan BILOBEREZCHII, Ivan MESLIC, Nicolai MESLIC, Mihai, pânzar, Timofti, pânzar, zet lui, Mihai ROBANIUC, Nistor ROBANIUC, Simion ROBANIUC, Iosip ROBANIUC, Mihailo ANICI, Hrihori PIDACIC, Ivan, brănişter, Tonii BUTRAPIUC, Tănasă POŞTOVNIC, Marco sin ANICIU, Simion DRIOTCĂ, Andrei sin lui, Ştefan CHIRUŢĂ zet lui, Simion RIZAC, Vasile sin lui, Dumitru sin lui, Irimia, butnar, Vasile OBLIZNIUC, Gavril brat lui, Ştefan brat lui, Chiril OBLIZNIUC, bătrân, Dumitru PERVIŞNIC, staroste, Marco, staroste, Dumitru sin lui, Alecsa PONIPAL, Ivan CLAPIŞA, Pintelei sin lui, Vasile sin lui, Ivan SINIUC, Irina cu Vasile holtei, Ivan BUŞITAR, Petrea sin lui, Macsin sin lui, Iurie sin lui, Ştefan MESJI, Gavril ZGUIUC, Nicolai LUPENIUC, Petrea HAIDAMAC, Vasile BURSUC, Mihailo REBEIUC, Drin MALOŞ, Nichita MALOŞ, Mihailo HAUCA, Timofte LECSEI, Nicolai PRINDEI vornicel, Alecsa PRINDEI, Iacob PRINDEI, Ivan brat panţirului, Ivan HLUŞCO, Mihai MESLIK, Vasile KUŢUL, Fodor HOJDA, Pricop SPIVAK, Ştefan sin MELIZNIUK, Ignat BURDUH, Dumitru MIDAK, Matei HARA, Ivan MIDACIUK, Fodor MESDIK, Matei SCHIRKA, Vasile ŞINCAR, Ivan PRILIPKO, Cocerhai KIVER, Simion TRUFAN, Dumitru sin lui, Ştefan zet lui, Alecsa KIRUŢA, Fodor MALOŞ, Tănasă DRANICI zet lui, Precop KIVER, Hrihori SKUNGIA, Andrei sin lui, Fodor HARIA, Vasile CIOROLE, Mihai brat lui, Ivan IURLIUK, Ivan MASIUK, Dănilă FĂRCĂLIUK, Iacob IVANIUK, Fodor KIRAŞ, Timofte KIRAŞ, Iure KIRAŞ, Ivan HONDRIA, Ivan SICIUK, Mihailo LUPAŞCIUK, Pavel LUPAŞCIUK, Vasile DRUMKĂ, Dumitru sin lui, Dănilă SMOLIAK, Ion BALAHORA, Hrihor CIUVERKA, Ignat VEREZAKU, Ştefan POPILIUK, Gligore HABURNIA, Iacob DRUMKĂ, Ivan sin lui, Ostafi CHIRIŢĂ, Petrea HARAGIUK, Alecsa ŞINKAR ot Frasin, Petrea, slovac, argat la MISLIK, Ivan, slovac, argat la ALECSANDRIUK, Tonia PLEVUŢĂ, tij, argat lui, MIHAILIUC, slugă la MISLIK, Iacob FARCALIUK, pescar, Irimia BOICIUK şi Mihailo RALIUK. / Rufeturile erau: Andrei, rusul, panţir, Aniţa, babă săracă, Mariuţa ALECSĂNDROAE, Irina, văduvă, cu fata ei, Catrina, săracă, Zloiha, săracă, şi Aniţa, văduvă, cu fata lui HURDUH. / Liuzii mănăstirii Moldoviţa, oameni aduşi din Galiţia, toţi scutelnici, dar datori să presteze munci în folosul călugărilor, erau: Grigoraş BODRUNĂ, Lupul BODRUNĂ, Lupul NEGURĂ, Chirilă, rus, Ion, cojocar, Ion CANDRIA, Dumitru, rus, Costandin sin CHIRILĂ, Dănilă, rus, Ion BUTNARESCU, Grigori ANDRIIAN, Ion MOSCUL, Savin COCA, Grigori, morar, Ştefan ŞTOLOBAN, Ştefan, ungurian, Măria cu holtei, Ion, crâşmar, Lupul BUTNĂRESCU, baba Floarea cu holtei, Andrieş sin PARASCHIŢII, Precop COMORĂŢAN, Grigore COMORĂŢAN, Iftimi COMORĂŢAN, Vasile COMORĂŢAN, Simion, ungurian, Petrea COZMIUC, Fodor, butnar, Macovei BĂISĂ, Ion BĂISA, Ion, ungurian şi Dumitru sin ION, ungurian. / Rufeturi „ot tam”, deci acolo, sub ascultarea călugărească, fiind prea săraci, erau scutiţi de dări, dar şi de nume, „ţăranii” Petrea, Ion, Iacobu, Lupul, Iacob, Costandin, Acsinte, Vasile, Toader, Toader zet Toader, Nichifor, Chiriţă, Simion, Grigori, Simion, Lupul, Macovei, Andrei, Ion, Ion, Grigori, Costandin, Nichita, Nicolai, Lupul, Toader, Zaharia, Ifrim, Andronic, Ion, Nichita, Toader, Iftime, Vasile şi Grigore.

Moldoviţa – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

1774: „Cartografierea era în plină evoluție, când, într-o zi – era sfârșitul lui iunie sau începutul lunii iulie 1774 –  generalul comandant al Galiţiei, Mareşalul de Câmp Baronul von Ellrichshausen, a ajuns incognito în Bucovina. El a călărit, împreună cu maiorul von Mieg, prin district, timp de cinci zile. Obiectivul său principal s-a concentrat pe comunicarea care trebuia stabilită între Galiția și Transilvania. Era de părere că acest lucru ar trebui realizat prin „următoarea intrare în munții Moldovei”, adică, din Suceviţa, prin Moldoviţa, iar Hess investiga doar „calea dură”, propusă de Mieg, care leagă aceste două provincii. Rapoartele lui Mieg au oferit mărturii din teren şi convingerea că dorita comunicare, deci cordonul care trebuia tras, trebuia să fie mutata mai spre sud[2]. / La 17 iulie 1774, s-a încheiat, în sfârșit, pacea între Rusia și Turcia. Când vestea acestui eveniment a venit la Lemberg – ştirea a fost trimisă de locotenentul de câmp Vincenz Baron von Barco, care a participat la război ca voluntar în armata rusă – Mieg, care anunțase, cu puțin timp înainte, că va finaliza cartografierea până la sfârșitul lunii august, a primit ordin să accelereze lucrările în toate modurile posibile și să aibă grijă de el însuși şi să se mute la Cernăuţi, „pentru a monitoriza atât plecările rușilor din Moldova, cât și atitudinea supuşilor moldoveni”[3]. O astfel de poruncă nu ar fi fost necesară pentru a inspira râvna maiorului”[4].

1775: În 1775, Argel cu Ruşii Moldoviţei  aveau 2 popi şi 95 ţărani, Frumosu  avea 2 popi şi 33 ţărani, iar Liuzii Mănăstirii Moldoviţa numărau 35 ţărani, aceştia fiind, practic, străbunii sătenilor de astăzi din Vatra Moldoviţei.

1814: „Oile Bucovinei au, de obicei, o lână grosieră. Cu toate acestea, rasa a fost perfecționată în fostul Convent din Moldoviţa, unde au fost încrucișate cu berbeci spanioli. Numărul lor a crescut, în 1810, la 99.549. În cele din urmă, vom mai observa că pădurile Bukovinei, ca şi cele din estul Galiției, sunt pline de albine”[5].

În 1843, Ciumârna făcea parte din comuna bisericească Rus-Moldoviţa, Argel şi Ciumârna, biserica Arătarea Maicii Domnului având 1.412 enoriaşi, păstoriţi de parohul Manolie MATIAŞCHEVICI. În partea Ciumârnei numită Rus pe Boul, exista biserica Sfânta Varvara, înălţată în 1811, cu 599 enoriaşi, păstoriţi de preotul Ioan GRIGOROVICI. Această biserică avea, în 1876, 735 enoriaşi, cea din Moldoviţa, păstorită de Vasile COCÂRLĂ, având 2.240 enoriaşi. În 1907. altarul bisericii Sfânta Varvara era slujit de George MACOVEI, născut în 1868, preot din 1897, cantor fiind, din 1906, Tit BRUSTUR, născut în 1879. Biserica din Vatra Moldoviţei, cea a mănăstirii din 1401, îl avea paroh pe Teofil DIMITROVICI, născut în 1856, preot din 1880, paroh din 1891, cantor fiind, din 1900, Ioan LUPULENCO, născut în 1847.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[6].

1872: La Ciumârna funcţiona, din 1856, o şcoală cu o clasă, iar în Ruşi pe Boul, o alta, tot cu o clasă, din 1872[7].

1889: „În comuna Rus-pe-Boul, traserăm la părintele paroch Teofil Dumitrovici… Comuna Rus-pe-Boul se află într-o groapă lungăreaţă, încunjurată de toate părţile de munţi şi având loc deschis, nu prea larg, spre sud-est, pe unde se intră în acel sat, viind despre Vatra-Moldoviţei. Pe partea despre nord, se rădică muntele uriaş Runcul, un munte pleşuv, pe sub care se scurge râuleţul Boul, viind despre nord-vest printr-o parte de sat. / Pe coasta miazăziuală a Runcului, la o înălţime de vreo 20 de metri, se vede un tăpşan de mai multe fălci în lungiş şi de-o lăţime însemnată, deşi pravălatică. Tăpşanul acesta reprezintă o ţarină întreagă, în miniatură, cu tot felul de semănături, aparţinând la sesiunea parochială. În mijlocul acestei ţarini mici, în crierii munţilor, se rădică o căsuţă muntenească, care scuteşte, vara, pe oameni de arşiţa soarelui şi de sloate, iarna, de viscol şi ger. În coliba aceasta, petrecurăm, de câteva ori, de-mpreună cu prea onorabila familie a părintelui Dumitrovici… / Cătră răsărit, se hotăreşte Boul cu munţii Dealul lui Vasile şi Triful; despre amiazăzi, cu Măgura; despre sud-vest, cu munţii Paltinul şi Păuşa… / Poporenii comunei Rus-pe-Boul sunt, în majoritate, Huţani, însă toţi vorbesc şi româneşte, pe lângă idiomul lor cel slav. Ei stau în contact continuu cu comunele române Vatra-Moldoviţei, Frumosul, Vama, de-o parte, iar de altă parte cu Sadova, cu Câmpulungul şi altele”[8].

1890: În 1890, comuna Vatra Moldoviţei avea 1.300 locuitori, primar fiind Teodor Chiforeţ. Alexandru Constantinovici era învăţător, Teofilact Dimitrovici era paroh, iar Ioan Lupulenco – cantor bisericesc.

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vasile MAGHIOR, preot ajutătoriu în Ruşi-Moldoviţei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Pinteleiu BOŞUTARIU, Vasile MALCINSCHI, Michail SEROTIUC, Teodor CHEFOREC, Gheorghe BOŞUTARIU, Miculaiu MALEŞU, Vasile HREHOREC, Michail DANCIUC, Maria BURSUC, Petru MELNECIUC, Simion DARIE, Vlasie COMORIŢAN, Leon BALABAŞCIUC, Alecsie DARIE, Michail MALEŞU, Elena MALEŞU şi Sofronie COMORIŢAN[9].

Moldoviţa, fresca „Asediul Constantinopolului” – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1896: O listă de subscripţie pentru „rădicarea unui monument de peatră şi tipărirea scrierilor profesorului Ştefan Ştefureac”, din martie 1896, întocmită de „George MIHĂESCU, administrator parochial în Rus pe boul”, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile HIMIEC, Ioan BOICIUC, Ioan CIUVERCA, Michail LOBA, Costan ANECIU, Nicolai VEREHA, Ioan CIUVERCA, Dimitrie ENDOŞEC, Procopie ZURNIUC, Filip FERCAL, Ioana HIMIEC, Dimitrie LUPAŞ, Dimitrie GIUGOLEA, Luca GHICIU, George CIUVERCA, Ioan BRUSTUR, Arsenie VĂCĂREAN, Nicolai BODNARESCU, Itzig KRUMHOLTZ, Bernhardt METD, Moses GOLDZWEIG, Iosef NEMIENICKI, I. WEINBERGER, Iacob HECHT, M. NEUMAN, MATZURA, Iohann KOTZUR, Ana SPACZEK, Efroim SAND şi Iancu MIHĂESCU[10]. / O altă listă de colectă, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită, în octombrie 1896, de „George Mihaescu, esposit parochial în Ruşi pe Boul”, reţine următoarele nume de localnici: Iacob HECHT, Neculai BODNARESCU, Iosif KRZEMIENICKI, Isidor WEINBERGER, Salomon KLEIN, Bernhard METH, Iohann KOTZUR, MAZZURA, Herş BERGMANN, Iţic KRUMHOLZ, Moses GOLDENZWEIG, LONDONER, WAMSIEDEL, Leib FISCHBACH, Rubin FISCHBACH, HARTENSTEIN, H. BERGER, George I. FERCAL, Simion BUHALO, Simion COCERHAN, Ştefan CHINEC, Grigori HODENIUC, Teodor LOBA, Arsenie VACAREAN, Procopie IURNIUC, Ioan IURNIUC, Mihai COCERHAN, Luchian GHICIUC, Dumitru LUPAŞ, Filip FERCAL, George GHICIUC, Ioan DRUTCA, Dumitru HREHOREC, Ioan M. CIUVERCA, Dumitru EUDOŞEC, Dumitru SAUCIUC, Mihai FERCAL, Ioan SAUCIUC, Teodor ANICI, Atanas FERCAL, Maria Fercal, Ioan BODNARESCU şi Andrei MEDVEICIUC[11].

1898: „Fundaţiunea „Vasile Cocârlă”. În unul din numerele din urmă ale acestei foi, am amintit şi noi, în rând cu toate foile noastre naţionale, de nobila donaţie, de 20.000 florini, ce a făcut-o preotul din Ruşi-Moldoviţa, acum protopresbiter Vasile Cocârlă, la Societatea „Şcoala română” din Suceava, pentru înfiinţarea, în timp, a unui internat, în care să se adăpostească şcolarii români de religie ortodoxă din Bucovina. Fapta generoasă, aplaudată de toată presa noastră, merită ca, deşi, la prima vedere, s-au părea de însemnătate mai mult locală, să ne ocupăm de ea ceva mai de aproape; căci este un ce foarte lăudabil, ba dovadă de cea mai cu­rată iubire, nu numai către fraţii săi cei mai de apropiere, ci către tot neamul său, ca cineva să se despartă de toată agonisita unei vieţi pline de osteneli şi să depună acea agonisită pe altarul naţiunii sale, ca din aceea să se dea pâine celor flămânzi şi să se îmbrace cei goi, şi să înveţe cei doritori de învăţătură. / Din biografia nobilului donator, precum o descrie compatriotul său, dl Vasile Bumbac, în „Gazeta Bucovinei”, însemnăm că preotul Vasile Cocârlă s-a născut, la 22 martie 1836, în comuna Costâna, partea Berindeşti (sat dispărut – n. n.), din părinţi ţărani, a învăţat şcoala elementară în sătul natal, apoi a continuata la Suceava, a terminat studiile gimnaziale în Cernăuţi, şi tot acolo şi cursul clerical, în toate clasele cu diligenţă rară, purtare bună, economie lăudabilă. Deose­bit talent arată tânărul student pentru muzica vocală şi instrumentală, pe care le cultiva cu bun succes. / La 1866, se căsători, la 1867 se hirotoni întru diacon şi presbiter şi se rândui preot la Costişa, apoi administrator parohial, şi, la 1870, paroh la Ruşi-Moldoviţa, unde, ca preot model, păstoreşte poporul până în prezent. La 1873, pierdu, prin moarte, pe soţia sa, iar la anul 1882, moartea îi răpi şi pe unica fiică, ce avea. Cât pentru fundaţiunea, de care ne ocupăm, satisfacem cu plăcere apelul ce îl face Comitetul „Şcolii ro­mâne” către toate foile noastre, de a publica procesul verbal al şedinţei ei respective, cu atât mai vârtos, căci fapta nobilă semnalează un nou îmbucurător progres în viaţa fraţilor noştri bucovineni, şi, ca atare, merită a fi inclusă în ana­lele istorice ale poporului nostru. Iată acel proces verbal: / „Nr. 11 ex 1893. / Proces verbal // din şedinţa comitetului „Şcoala română”, ţinută în 23 august (4 septembrie) 1893. // Prezenţi: Toţi membrii comitetului şi, ca oaspe, dl protoprezbiter Samuil Pietroschi. / Vicepreşedintele I, dl Constantin Cosovici, comunică următoarele:  / „Chemaţi fiind de protoprezbiterul, dl Vasile Cocârlă, ca să-l vizităm la Solca, unde se afla spre restaurarea sănătăţii sale, am plecat, Iuni, în 16/28 august 1893, dimpreună cu membrul co­mitetului, dl adjunct Epaminonda Voronca, prin Rădăuţi, unde ni s-a asociat dl adjunct Emilian Isopescu, la Solca, unde am fosta întâmpinaţi de către dl protoprezbiter Vasile Cocârlă. Nesimţindu-se Prea Cucernicia Sa în puteri, ne-a comunicat că, având toată încre­derea în comitetul Societăţii „Şcoala română”, vrea să predea întreaga sumă juruită acestei instituţiuni filantropice, în mâinile comitetului actual, drept ai cărei reprezentanţi ne-am înfăţişat noi. / Primind, deja, în două rânduri, suma de 2.000 florini, pe care am înmânat-o casierului Societăţii, d-lui Animpodist DaşchevicI, Prea Cucernicia Sa ne predă, în cărticele de ale casei parcimoniale din Cernăuţi (casa de economii – n. n.), sumă enormă pentru împrejurările noastre de azi, este menită se formeze baza pentru un internat, în care să afle adăpost studenţii ro­mâni care frecventează gimnaziul din Suceava, aflând aici cu, ba chiar şi fără plată cortel (cazare – n. n.), vict şi privegherea recerută. / Administrarea acestei sume o predă Venerabilitatea Sa co­mitetului Societăţii „Şcoala română” din Suceava, îşi rezervă, însă, numai cât dreptul uzufructului, pe timpul vieţii sale. / Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Pă­rintele Vasile Cocârlâ să finalizăm negocierile privitoare la cumpăra­rea tuturora realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă. / Predându-ne suma numită, faţa Prea Cucerniciei Sale s-a în­veselit şi, surâzând, ne-a comunicat: „Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii”. / Multe virtuţi eroice am văzut, am fost prezenţi când bravii noştri români şi-au vărsat sângele pentru ţară şi împărat; ca să se despartă, însă, cineva în viaţă de întreaga sa avere, depunând-o pe un altar sfânt, precum este acela al „Şcolii ro­mâne”, astfel de natură eroică nu am văzut încă. / Depunem această sumă în mâinile casierului Societăţii şi ru­găm comitetul de a lua act despre primirea sumei de 20.067 florini şi a o întrebuinţa conform îndegetărilor (indicaţiilor – n. n.) mărinimosului filantrop, care a urmat cuvintelor Mântuitorului: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi şi vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează mie” (Matei, cap. 19, v. 21). / Profesorul, dl Vasile Bumbac, seniorul comitetului Societăţii „Şcoala română” şi prieten, din pruncie, al mărinimosului filantrop, face următoarea propunere: / Comitetul Societăţii „Şcoala română” primeşte, în administrare şi posesiune, suma depusă din partea Prea Venerabilului domn Vasile Cocârlă, promiţând şi obligându-se de a satisface tuturor dorinţelor exprimate din partea Prea Venerabilităţii Sale, cât şi ale acelora care se vor ivi în viitor. Societatea „Şcoala română” ia asupra-şi chivernisirea conştiincioasă a averii depuse în mâinile ei şi a o fructifica astfel încât să o poată întrebuinţa, în scurt timp, pentru acel scop, pentru care este menită. Internatul, care se va deschide la timpul său, va purta numele urzitorului, numele „Internatul protoprezbiterului Vasile Cocârlă”. Această propunere se primeşte unanim. / Spre a arăta atât consimţământul la toate dorinţele exprimate, iar mai ales spre a mulţămi generosului bărbat pentru încrederea ce o are în comitetul actual al Societăţii „Şcoala ro­mână”, cât şi spre a manifesta devoţiunea tuturor acelor tineri studenţi, care vor avea, la timpul lor, parte de instituţiunea Prea Venerabilităţii Sale, dl Vasile Bumbac propune, mai departe, ca membrii comitetului, încântaţi de atâtea impresiuni măreţe, sculându-se, să ureze mult preţuitului bărbat mulţi ani. Sub o emoţiune generală, se corespunde şi acestei propuneri. / Spre a demonstra, că românii pricep a fi mulţămitori, membrul comitetului, dl Simion Florea Marian, propune ca procesul verbal al acestei şedinţe, care cu greu va alia semenii, să se publice în „Gazeta Bucovinei”, din care îl vor reproduce toate gazetele care ne sunt binevoitoare. Fiind spiritele mişcate, se suspendă tratarea tuturor celor­lalte agende pentru şedinţa memorabilă din 23 august 1893. / Suceava, în 23 august (4 septembrie) 1893. / Dimitrie Costin m. p., Constantin Cosovici m. p., Dr. Vasile Tarnavschi m. p.,  Emanuil Ciuntuleac m. p., Gheorghe Buliga m. p., Vasile Bumbac m. p., Ştefan Stefureac m. p., Simion FIorea Marian m. p., Dr. Animpodist Daşchevici m. p., Lazăr Vicol m. p., Epaminonda Voronca m. p., Alexandru Paşcan m. p.”. / Cu drept cuvânt, „Gazeta Bucovinei” aduce, în Nr. 74 al anului curent, portretul generosului binefăcător, precum şi un însufleţit articol de fond întru preţuirea fundaţiei întemeiate de dânsul. Meritul l-a încununat Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Silvestru Morariu, când a donat pe fiul său spiritual cu hirotonia de protoprezbiter. Din inima poporului nostru a vorbita toată presa română, aducând elogiile sale vrednicului bărbat, care, cu aşa „dragă inimă”, a depus toată avuţia sa pe altarul luminării iubitului său popor. / „Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii!”, a zis venerabilul preot, când a pus tot avutul său în mâinile comitetului „Şcolii române”. Fie ca generosul dăruitor să ajungă a vedea, cu ochii săi, fructele acestei „înzestrări a copiilor săi” şi ca exemplul cel luminos, ce ni l-a dat preotul Vasile de la Moldoviţa, în toate părţile locuite de poporul nostru să afle preţuitori şi imitatori! / Zaharia BOIU”[12].

1898: „Căile ferate forestiere sunt, cu ecartament standard, pe traseele Rus-Moldoviţa – Varna, de 20 de kilometri, și Mezybrody – Berhomet, de 91 de kilometri, prima pentru transportul materialului de tăiere, provenind din pădurile fondul religios din Vatra Moldoviţei, iar cea de-a doua, pentru transportul lemnului de foc din pădurile ocolului Berhomet. Lungimea totală a căilor ferate din Bucovina este de aproximativ 470 de kilometri”[13].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Pe 8 august 1901, într-o zi ploioasă, am condus, pe valea Moldovei, până la Vama, localitate care și-a luat numele de pe vremea când Câmpulungul era încă independent și taxa a fost ridicată aici (eroare: aici se afla vama mănăstirii Moldoviţa – n. n.). În Vama[14], împreună cu pastorul Lomicovschi, am avut ocazia să studiez dialectul locului și cel al Vetrei Moldoviţei[15]. După-amiază, am trecut de frumoasa așezare a ţipterilor din Eisenau”[16].

1903: Banca populară românească, în sistem Raiffeisen, din Vatra Moldoviţei, Ruşi pe Boul şi Ciumârna s-a înfiinţat în 1 martie 1903, sub preşedinţia parohului N. Bodnărescu. Ioan Lupulenco era vicepreşedinte, Teofil Dimitrovici – director, Dimitrie Maliş – vicedirector, iar Alecu Constantinovici – vistiernic.

1904: „O cale ferată cu linia îngustă duce, în sus, pe valea Moldoviţii (poporul zice şi Moldogiţa), ceea ce arată cât e de mult de când s-a primit cuvântul, pe când străinii scriu „Moldawitza” şi învăţaţii noştri nu ştiu, pe temeiul actelor slavone, care slavizează şi numele de locuri, decât de Moldaviţa. Această Moldovă mică se varsă, la Vama, în Moldova cea mare, şi Bucovina e faţă d ţara Moldovei, astăzi, un fel de ţară a Moldoviţii, care încă nu se poate revărsa unde s-ar cuveni după firea şi dreptatea lucrurilor. Ea nu e însă un râu de nimic, un râu de nimic, un pârâu de munte, ci, măcar în această parte din an, se înfăţişează ca un larg canal pentru apele strânse în cuprinsul culmilor. Timp de peste un ceas ea-şi va tremura undele în şopot lângă drumul nostru şi linia subţire a căii ferate. / Satele au pe această linie numiri mândre: Frumosul, Dragoşa. Ele sunt bine închegate, cu gospodării hotărâte prin legături de prăjini şi scânduri, cu case de lemn acoperite cu tencuială şi văruite curat în alb. Aşa ceva se mai vede însă şi auirea în părţile bune ale Bucovinei, unde înrâurirea coloniştilor străini a făcut să înainteze mult vechiul tip al casei moldoveneşti. / Mai puţin obişnuită e rara, măreaţa frumuseţă a femeilor, ce trec înfăşurate în cojoace, cu catrinţa prinsă înainte, picioarele înfăşurate în cioareci şi încălţate cu opinci şi ştergarul strâns în jurul capului. Faţa e desăvârşit ovală, nasul potrivit, drept, ochii mari supt sprâncene supţiri arcuite, părul bogat, castaniu-închis. Samănă cu Maica Domnului din vechile icoane şi privirea lor are limpeziciunea privirilor de ciute nevinovate. / Bărbaţii par însă, şi aici, jertfe ale traiului rău şi ale beţiei: toate cârciumile sunt pline în această zi de înfrânare, care e Vinerea Paştelor. De multe ori ei par stafiile voinicilor din vremile bune, ai căror urmaşi adevăraţi sunt. / Trec uneori şi Huţani cu şăpci roşii, cu pantaloni roşii, ca nişte husari împărăteşti… / Valea se lărgeşte într-un cerc de muncele. Acolo e sat nemţesc, cu nume aducător de noroc, Freudenthal. Bisericuţă albă, copii ascunşi în culcuşuri de brad, cari strigă „guten Tag”, scoţându-şi golaşele capete blonde, fete cuminţi, la lucru cu uşa deschisă şi ochii după drumeţi. Un falnic jandarm cu sabie, puşcă şi chivără de postav galben. / Sunt două Moldoviţe. Una era odată mănăstirea însăşi, cu robii şi oamenii ei de slujbă, aşezaţi în multe căsuţe-mprejurul ei; cealaltă, destul de departe-n sus, era Slobozia, locul de adăpostire al sătenilor chemaţi pe pământurile mănăstirii: veniră mai mulţi Ruşi şi firea lor rusească şi-au păstrat-o ei şi până astăzi. Deci ei se numesc încă Ruşii Moldoviţei”[17].

1906: „Neglijarea monumentelor româneşti din Bucovina. Biserica Sfintei Treimi din Siret, prima capitală a Moldovei, este una din cele mai vechi şi remarcabile monumente ale neamului românesc. Clădită la anii 1353-1358, de voievodul Iancu Sas, întru a cărui amintire se numeşte încă şi astăzi o parte a străvechiului oraş „Sasca” şi de care sunt legate o mulţime de tradiţiuni poporale, era întrebuinţată numai de curtea domnitoare, de aceea se numea şi biserica domnească. Acest locaş sfânt – spune tradiţia – a fost îmbinat cu cetăţuia voievozilor printr-un pod de aramă. După multe tratări, în decurs de aproape un deceniu, s-a restaurat, înainte de şapte ani, clădirea, însă iconostasul, care posedă încă multe icoane preţioase, se află într-o stare de tot deplorabilă. Tratările pentru restaurarea iconostasului – deşi banii s-au preliminat deja – stagnează de mai mulţi ani, din cauza neglijenţei birocratice obişnuite la noi. Amintim încă faptul că şi vechile mănăstiri din ţară, precum biserica din Vatra Moldoviţei, Voroneţ şi Mănăstirea Humorului, care sunt zilnic vizitate de istoriografi şi artişti, se află într-o stare de tot neglijată. Fie-vă milă, domnilor deputaţi, de aceste monumente străvechi naţionale – martori încărunţiţi ai eroismului moldovenesc – şi urgentaţi grabnica lor restaurare la consistoriu, guvern şi parlament!”[18].

1907, aprilie 18: „La Câmpulung au fost trei candidaţi: Contele Bellegarde, prefectul judeţului, dr. Aurel cav. de Onciul, care reprezintă acest cerc în dieta bucovineană. şi consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli, care a reprezentat odată, prin anii 1890, acest cerc în dietă. S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014. În comuna Vatra Moldoviţei, Bellegarde a obţinut 252 voturi, Onciul – doar 11 voturi, iar Stefanelli – 23[19].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[20], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la moldoviţencele Paraschiva a lui Ion NICHIFOR (29 ani în 1908), Eugenia CIOCAN (30 ani în 1908) şi Alexandra BUGA (din Dragoşa, 21 ani în 1913).

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vatra Moldoviţei, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe râul Moldoviţa, la sud de Ruşii Moldoviţei. Suprafaţa: 35,05 kmp; po­pulaţia: 1.283 locuitori români, de religie gr. or. şi puţini ger­mani şi izraeliţi. Se compune din vatra sa­tului, care, împreună cu târla Şesul Mănăstirii, are 1.245 lo­cuitori şi din cătunele Dragoşa şi Gura Boului. Este străbătută de drumul districtual şi de linia ferată locală Vama – Ruşii Moldoviţei, la care este haltă. Are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu o clasă, şi o bi­serică parohială, cu hramul „Buna Vestire”, fostă mănăstire şi zidită, la anul 1531, de Petru Rareş. Înainte de zi­direa acestei mănăstiri, exista o alta, întemeiată de Alexandru cel Bun, la anul 1401, şi dărâmată în urma unor intem­perii. Se crede, însă, că şi mai înainte de acest an se afla aci o mănăstire. Are 2 case de economie, mori şi ferestee. La 1776, era în posesia mă­năstirii Moldoviţa. Pe teritoriul acestei co­mune s-a întemeiat colonia ger­mană Freudenthal. Tot aci a zidit antreprenorul minier Manz, la 1808, o uzină. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi cu exploatarea de păduri”[21].

1917, august 6: „Comunicatul austriac se exprimă astfel: În punctul de joncţiune a celor trei frontiere (transilvană, română şi bucovineană – n. n.), am înlăturat inamicul din localităţile Broşteni şi Holdiţa. În Bucovina sudică, am progresat spre Vama şi Moldoviţa. Pe Suceava, ruşii se repliază spre Rădăuţi. La sud-est de Cernăuţi, suntem atenţi la frontiere”[22].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Rezervistul George Balahura, Vatra Moldoviţei, Regimentul 22, rănit; Corporalul Toader Popescul, Vatra Moldoviţei, Regimentul 22, rănit”[23]; „Infanteristul Ilie Brustur, Ruşii Moldoviţei, Reg. 80, rănit”[24]; „Infanteristul Gavril Moroşan, Vatra Moldoviţei, Reg. 41, rănit”[25]; „Rezervistul Gavril Cenuşă, Vatra Moldoviţei, Regimentul 22, prizonier; Infanteristul Mihaiu Sestun, Ciumârna, Regimentul 22, prizonier”[26]; „Rezervistul Nicolae Chariuc, Rus-Moldoviţa, Regimentul 22, mort”[27]; „Infanteristul Dumitru Figanescul, Rus-Moldoviţa, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Nicolae Nimciuc, Ruşi Moldoviţa, Regimentul 22, rănit”[28]; „Infanteristul Nicolae Semcu, Moldoviţa, Regimentul 80, rănit”[29]; „La propunerea doamnei Rosa Petrinca, din Vatra Moldoviţei, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Friţ Petrinca. Doamna Rosa Petrinca susţine că soţul ei a murit, în 19 februarie 1918, în Kriva”[30]; „Dimitrie a lui Ştefan Hojda, din Ciumârna, a participat la război şi a dispărut din anul 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Sofronia Hojda, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[31].

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 8 August 1919. privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru locuitorii germani din Freudental şi Vatra-Moldoviţei şi împrejurime” („Spar- und Darlehcnskassenverein für die deutschen Einwoh­ner in Freudenthal u. Watrarnoldawitza und Umge­bung“) următoarele schimburi: mem­brii în direcţiune Felix Relikowski, Ludwig Knoblauch şi Friedrich Hendel şterşi; directorul Johann Henriss, vice-directorul Otto Janiczek şi membrii în direcţiune Adolf Knoblauch, Gottfried Knoblauch, Josef Jezenak şi Josef Prokop, introduşi”[32].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Dumitru Maliş, agricultor, Vatra Moldoviţei”[33].

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[34] şi a proprietarilor lor: Fabricile din Falcău, jud. Rădăuţi, Putna, jud. Rădăuţi, şi Moldoviţa, jud. Câmpulung, proprietăţi ale Fondului Bisericesc Ortodox-Român din Bucovina, cu sediul în Cernăuţi; Fabrica din Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung, proprietatea Întreprinderii Luculescu, cu sediul în Bucureşti; Fabrica din Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung, în exploatarea Întreprinderii Dinescu, cu sediul în Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung; Fabrica din Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung, proprietatea dlui Traian Gligă, cu sediul în Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung; Fabrica din Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung, exploatarea dlui Tins Anipodist, cu sediul în Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung”

1924: Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Reproducem din carte a preotului luminat Constanti Morariu, din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul cu ele… / O femeie din Vatra Moldoviţei. Bucuros aş fi scris, mai pe larg, despre femeia aceasta şi soţul ei, dar părintele Teofilact Dimitrovici, parohul din Vatra Moldoviţei, m-a înştiinţat că ei nu mai sunt în viaţă. Dau, dar, aici, numai istorisirea părintelui Sidorovici: Cam înainte cu 6 ani, o femeie căsătorită, din Vatra Moldoviţei, de statură mică, a venit, împreună cu soţul ei, la Sfântul Ioan. Femeia era legată cu poştoroance şi aşa de îndrăcită, încât soţul ei şi încă doi oameni abia o puteau înfrâna şi, după sfântul maslu, ea aşa şi-a încleştat mâna în barba ieromonahului Eusebie Popovici, încât cei de faţă abia i-au descleştat-o, cu mult păr într-însa. După sfântul maslu, nu i s-a fă­cut bine, deodată, şi soţul a luat-o acasă, zicând, înaintea preoţilor, că nu vrea s-o ştie în veci şi prăpădească-se prin pustiu şi păduri. Aceasta s-a întâmplat într-o marţi. / În duminica următoare, aceeaşi femeie, tot cu saţul ei, a venit iarăşi la Sfânt, dar, acum, teafără şi sănătoasă. Părintele Sidorovici a zărit-o frumos şi curat îmbrăcată, pe când cădea la sfânta liturghie, şi n-a voit să creadă ochilor săi, că aşa ceva se poate întâmpla, în decurs de 5 zile. A întrebat-o, deci, ori de-i ea aceea care, înainte cu 5 zile, a fost bolnavă, şi femeia a răspuns: „Da, şi acum-s sănătoasă deplin!”. Spre mai bună încredinţare, părintele Sidorovici, văzându-l, lângă Sfânt, şi pe soţul acelei femei, care era un bărbat de statură foarte mare, l-a întrebat şi pe dânsul, şi el a adeverit că aceea este soţia sa, vindecată de cumplita boală şi, acum, se bucură”[35].

1942: 1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Zichil Horia, seria 1938, media 7.30, numit în comuna Valea Stânei, Vatra Moldoviţei, postul II, jud. Câmpulung”[36].

1942: 1942: „Se anulează, pe data de 18 Martie 1941 (retroactiv – n. n.), următoarele cărţi de lucrător şi de meşter, precum şi adeverinţele meseriaţilor evrei: Cartea de meșter măcelar nr. 229 a dlui Stier Strul Menasche din Moldoviţa; Cartea de meșter măcelar nr. 1.101 a dlui Hasenfrat Moritz din Vatra Moldovița; Cartea de meșter măcelar nr. 228 a dlui Minzer Berl Winter din Moldovița”[37].

1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[38]: Constantin Dariciuc, paznic, bunul expropriat fabrica Jacob Schnap, com. Moldoviţa, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 2.000; Lesnic Nicolae, paznic, bunul expropriat fabrica Rafael Sand, com. Moldoviţa, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 2.400; Broască Ioan, paznic, bunul expropriat fabrica Rarăul, com. Moldoviţa, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 2.400; Prindei Ioan, paznic, bunul expropriat fabrica I. Schnap, com. Moldoviţa, jud. Câmpulung, salarial lunar lei 2.000”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[39], următorii învăţători şi învăţătoare: Cotlarciuc Artemiza, comuna Argel, jud. Câmpulung, media 7,50; Niţchi Ioan, comuna Ciumârna, jud. Câmpulung, media 7,00; Ciubotarencu Cordelia, comuna Valea Stâncii, Vatra Moldoviţei, jud. Câmpulung, media 7,00”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[40], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Popescu Virginia, de la Fundul Moldovei I, la Moldoviţa, Demacusa; Salahor Varvara, de la Vatra Moldoviţei, la Moldoviţa-Reşca; Corlăţan Eulogia, de la Moldoviţa-Demacusa, la Ostra; Gârneaţă Rozalia, de la Moldoviţa, la Stulpicani”.

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[41], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Domeniile Bucovina”, cu sediul în Moldoviţa; „Gliga Traian”, cu sediul în Vatra Moldoviţei; Kraft „Rarăul”, cu sediul în Moldoviţa; „Moldova Forestieră”, cu sediul în Moldoviţa; „Wildman Fischler & Co”, cu sediul în Vatra Moldoviţei; „Weissbroth şi Roll”, cu sediul în Vatra Moldoviţei”.

1949: Sunt numiţi directori de şcoli, în Învăţământul elementar, ciclul I[42]: Dan Gheorghe, director la Şcoala elementară Vatra Moldoviţei; Lupu Ioan, director la Şcoala elementară Vatra Moldoviţei , Valea Stânei; Oţet Toader, director la Şcoala elementară Vatra Moldoviţei, Ciumârna”, iar în Învăţământul elemenlar, ciclul II: „Căpăţână Andrei, director la Şcoala elementară Moldoviţa”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 255

[2] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[3] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[4] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[5] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 227-233

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 63, 1907 p. 69, 70

[8]  VASILE BUMBAC, Schiţe de excursiuni feriale. Anul 1889, în „Revista Politică”, Anul V, nr. 16 / 15 august 1890, pp. 7, 8

[9] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 29/1891, p. 6

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 28/1896, p. 4

[11] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 93/1896, p. 1

[12] Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893

[13] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[14] În Vama, a cântat Catrina a lui Costa Faraon (60 ani)-

[15] La Vatra Moldoviţei, a cântat Parasca Leţche (13 ani).

[16] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[17] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 61, 62

[18] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[19] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[20] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[21] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 235

[22] L’Ouest Éclair, 7 august 1917

[23] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[24] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[25] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[26] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[27] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[29] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, Cernăuţi în 19 Aprilie nou 1919, pp. 6. 7

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[32] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[34] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[35] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[36] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[37] Monitorul Oficial, Nr. 178, 3 august 1942, pp. 6525-6534

[38] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele

[39] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[40] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[41] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[42] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Văşcăuţi pe Siret

Fetiţa cu cofa – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

VĂŞCĂUŢI PE SIRET. Atestaţi documentar în 15 iunie 1431, când Alexandru cel Bun întărea satul „Vascăuţi, amândouă cuturile, pe care i l-a dat Bogdan înaintea noastră”, lui Cupcici vornic.

1650: Văşcăuţii pe Siret aparţineau parţial, în 5 august 1650, Aniţei Murguleţ, care moştenea, de la tatăl ei, Ştefan, „a patra parte din satul Vaşcăuţii cu vecini, curţi, eleşteu”.

1652:În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a patra parte din Vascăuţi, ţinutul Suceava”.

1714: În 5 august 1714, a patra parte din satul Văşcăuţi pe Siret era dăruită, de Catrina, văduva lui Solomon Costache, patriarhului Hrisant al Ierusalimului, iar patriarhul dădu acea moşie în administrare mănăstirii Barnovschi din Iaşi.

1719: Mănăstirea Barnovschi cumpără, în 20 iulie 1719, cu 38 lei bătuţi, şi părţile de sat ale nepoatelor lui Gligorie Şeptilici, Vasilca şi Caliţa.

1721: În 12 ianuarie 1721, popa Gavril, fratele lui Ion Popovici, dovedea la Divanul Domnesc, în dauna lui Iordachi Cantacuzino, că un sfert din satul Văşcăuţi îi aparţinea lui.

1724: Iordache Cantacuzino dăruia, în 8 august 1724, mănăstirii Barnovschi „partea mea de ocină din satul Văşcăuţi”, dar, în 29 septembrie 1724, Iordachi Cantacuzino primeşte în dar un sfert de sat de la bunicii lui din partea mamei, Velicico Caţiţchi şi jupâneasa Safta.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Văşcăuţi, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „9 – toată suma caselor”, însemnând 1 marchitan, 1 turc botezat şi 7 birnici.

1774: În 1774, satul Văşcăuţi pe Siret avea doar 6 familii, 2 familii de mazili şi 4 familii de iobagi, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 58.

1781: „Comandamentul General, în acord cu Cavallar, a propus aprobarea propunerii acestuia pentru creșterea celor 246 cai (în cea mai mare parte, ai Regimentului 2 Garnizoană) și 182 de cai utilitari. Pentru a se adapta caii, a aprobat zidirea unor ocoale, pentru câte 300 de cai, la Băișești, Boian și Frătăuți, și a unui grajd pentru 100 de cai, împreună cu un sediu al comandantului, la Vașcăuți. În 31 octobrie 1781, pentru merite în organizarea hergheliilor împărătești, Cavallar avea să fie înaintat la gradul de maior „cu leafă întreagă”. Proliferarea rapidă a calului, produs în noile herghelii, a făcut ca, în anul 1792, Comandamentul să fie mutat, de la Vășcăuți, la Frătăuți (cunoscut și ca Rădăuți), aparținând Fondului Religionar. În 1812, sediul departamentului din Vășcăuți s-a mutat cu totul la Rădăuți, iar Cavallar s-a retras din armată „aidoma unui mareșal încărcat de glorie pe câmpul de luptă”[2].

1782: În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Vaşcăuţi pe Siret.

1796: În 25 ianuarie 1796, Petrache Teliman vindea lui „Ion Preda nobăl de Muşeniţa… partea me de moşie în Vascăuţi, care parte cuprinde 30 stânjeni din a 16 parte din tot satul Vascăuţi, parte din gios”. / Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1796, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea  a patra parte din Vascăuţi, care o cumpărase, în 3 iulie 1795, de la Alexandru Tăutul.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1890: În 1890, satul Văşcăuţi pe Siret avea 760 locuitori, paroh fiind Ioan Doroftei, iar cantor bisericesc – Mihail Cucera.

1903: În 1903, avea să deschidă la Văşcăuţi o şcoală cu o clasă[4].

1907: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Văşcăuţi pe Siret era slujită, în 1907, de parohul Lazar GRIGOROVICI, născut în 1861, preot din 1890, paroh din 1905, cantor fiind, din 1902, George BĂNCESCUL, născut în 1873. Patron al bisericii din Văşcăuţi era evreul Emanuil BAUMANN.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Văşcăuţi pe Siret, comună rurală, districtul Siret, aşezata aproape de malul drept al Siretului, în vecinătatea localităţilor Siret, Sf. Onufrei, Bănceşti şi Muşeniţa. Suprafaţa: 8,69 kmp; popu­laţia: 752 locuitori ruteni, de religie gr. or., în majoritate, şi ceva rom. cat. Se compune: 1). din satul de reşedinţă, care, împreună cu târla Volcineţca, numără 556 locuitori; şi 2). din cătu­nul Perzilovca. Este străbătută de drumul districtual Siret-Cerepcăuţi; prin drumuri de ţară comunică cu localităţile sus menţionate şi cu drumul districtual Siret – Fântâna Albă, ce trece prin ele. Are o şcoală populară, cu o clasă; o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”; o casă de economie. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 15 Martie 1666, prin care Solomon Bârlădeanu o cumpără de la fa­milia marelui vornic Şeptelici. La 1776, aparţinea o jumă­tate mănăstirii Barnovschi, iar cealaltă jumătate mazilului Gheorghe Perjul. La 1784, a fost unită cu Slobozia Perjului, Muşeniţa şi Bănceşti; la 1780, numai cu Slobozia Perjului. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 467 hectare pământ arabil, 40 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 43 hectare imaşuri, 43 hectare păduri. Se găsesc 47 cai, 234 vite cornute, 187 oi, 303 porci. Văşcăuţi pe Siret, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 7,81 kmp; popu­laţia: 79 locuitori ruteni gr. or. şi gr. cat., precum şi puţini izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Văşcăuţi propriu-zisă, şi târla Odaia”[5].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a făcut-o „Infanteristul Nicolae Bureţ, Văşcăuţi, Regimentul 22 Infanterie, rănit”[6].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[7], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Băncescu Silvia, de la Straja fete, la Vaşcăuţi. Turleanu Petru, de la Vaşcăuţi, la Negostina”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] Polek, Johann. Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 139

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 236

[6] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[7] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Văşcăuţi pe Ceremuş

Văşcăuţi

VĂŞCĂUŢI PE CEREMUŞ. Prima atestare documentară a Văşcăuţilor pe Ceremuş datează din 15 iunie 1431, când vornicul Cupcici cumpără satul „Vascovţi” de la Nemircea Ciortorischi.

1433: În 13 decembrie 1433, când regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, stabileau graniţa dintre satele lor, se preciza că „Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către ţara Moldovei”. Văşcăuţii pe Ceremuş sunt atestaţi, înaintea oricărui alt document, de Letopiseţul lui Neculce, care povestea că, atunci „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”. În Letopiseţul lui Neculce se face, totuşi, o confuzie, între „Ştefan-vodă cel Bun”, deci Ştefan cel Mare, şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, în timpul căruia s-a făcut hotarul dintre Polonia şi Moldova.

1435: În 18 octombrie 1435, „Vascoviţi, satul lui Mişea”, este întărit lui Stan Babici.

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul  „jumătate de sat, partea de gios Văşcăuţi, tij pe Cirimuş, cu moară în Topliţa”.

1727: În 13 iulie 1727, Catarina, fata lui Constantin Flondor, vindea lui Iordache Cantacuzino a patra parte din satul Văşcăuţi pe Ceremuş.

1737: În 5 iulie 1737, Ilie Ciudin, care stăpânea a patra parte din satul Văşcăuţi şi câţiva vecini, este nevoit să cedeze moşia sa, răscumpărându-şi capul, pentru că, „omorând doi Jidovi din ţara leşească, din cuturi; şi am fost prins şi dus la divanul Măriei sale lui Grigore Vodă şi, stând la judecată cu părătorii, m-au dovedit, neputând tăgădui; şi mi s-a luat viaţa de la divan, după legea ţării, şi nime din fraţii mei sau din rudele mele n-a venit în nevoia mea, fără numai Mihalachi (Micul)  vornicul, soţia acestuia şi mama mea; şi Şerban Flondor medelnicer, care a fost văr cu părintele meu, au venit la urmă şi, rugând cu lacrimi, s-au milostivit şi mi-au scăpat viaţa cu multă cheltuială şi, aflând că mi-au scăpat viaţa, le-am vândut a mea dreaptă ocină şi moşie, anume a patra parte de sat Văşcăuţi”. Şerban Flondor a cheltuit 170 lei turceşti, iar Mihalache Micul a dat 332 oi pentru salvarea lui Ilie Ciudin.

1756: În 20 iulie 1756, Ilie Dociul, fiul Ilincăi Docioaie, fata lui Ursul Murguleţ, dăruia nepotului ei, Ilie Străşca, a patra parte din satul Văşcăuţi pe Ceremuş.

1757: În 1757, alţi răzeşi, respectiv Maria Perjoaia şi finul ei, Iordachi, apăreau la Divan, jeluindu-se împotriva răzeşilor Silion Onciul şi nepoţii săi, Ion, Sandul şi Ştefan, feciorii lui Săul, pentru părţi de moşie din Văşcăuţi pe Ceremuş.

1765: În 7 iulie 1765, fraţii Gheorghi, Gligoraş, Aniţa şi paharnicul Constantin Perjul moştenesc, în părţi egale, a şasea parte din satul Văşcăuţi, cea care aparţinuse părinţilor lor, Constantin Perjul şi Maria, fata lui Pavel Cocoşatul.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vascăuţi, moşie a banului Nicolai ROZNOVAN, „125 – toată suma caselor”, însemnând 5 popi, Andrei, Coste, Ilie, Ion şi Andrei, 11 văduve, Iliana, Odochia, Dosa, Odochia, Acsenia, Hafia, Odochia, Nastasia, Aniţa, Antima şi Vasilina, 1 jidov, Leiba, 1 ţigan, Ion, şi 107 birnici, şi anume: Ştefan ROSCHIP vornic, Tudosi CEPEREAC, Luchian ARSĂNI, Mihal ciobotar, Petrea morar, Vasile CEBEROC, Tănasi ŞOCOT, Ivan sin IACOB, Sămen DUDUCA, Costin STRINOTCA, Andrei LEVEROC, Luchian STRATIICIUK, Ivan ŢEPALĂ, Nechifor ROMANIUC, Iacob COZĂRIEZ, Luchian brat ego, Ilie VACARCIUK, Nechifor SĂMINIUC, Vasili STOICA, Iacob COSOVAN, Ion NOSĂNUCU, Tănasă CIOBEROC, Simion ADĂMOIU, Nichita FLOROCU, Ivan SASUL, Petro OSĂNCECO, Giorgie POPOVICI, Ivan COZACOP, Dumitru LUCIC, Fedor TOMACI, Macovei LARION, Ion BRENIŢE, Ivan ŞÂRCHIU, Nicolai COZORIZ, Pricop rus, Ivan LOTRIC, Onofrei sin FLORIN, Ivan ŞAPCA, Petricu, Ignat SAMOIL, MIRĂUŢĂ moldovan, Hrihor ungurian, Vasili CIOMOŞ, Gligoraş vătăman, Onofrei butnar, Ivan GOTAŞ, Costandin ungurian, Ştefan sin PRIPECIOI, Andrieş sin COSTANDIN, Ştefan ROMANUC, Vasili CONDRE, Ion ŞOTCĂ, Ştefan sin PĂLANUL, Darie POPOVICI, Gligoraş lipovan, Toader ŞANCA, Toader PREPELIŢĂ, Costandin ŞFAICA, Fedor sin PREPELIŢĂ, Dumitru COZANCO, Dumitru HACIMAN, Nichifor rus, Andronic zet COZMII, Foca, Iacob CRAINIC, Hrihor sin ego, Mihai BROSOC, Cozma cel BĂTRÂN, Fodor TÂRNOVII, Luchian COFUL, Fodor IGNAT, Gligoraş HARAZ, Luchian HARAS, Ivan DEBUL, Ion GAVRILICO, Ştefan GAVICO, Luchian BANDOR, Ştefan sin ego, Ştefan NICOLAICENKO, Ivan HACIMAN, Ivan BANDORA, Ivan GAVERCO, Ion GAVERCO, Vasili BANDORA, Ştefan GOLETA, Pintelei LITII, Ion LEONTII, Ştefan LEONTII, Matei morar, Ştefan SĂVERIN, Ilie RADICĂ, Ion PETRICIOR, Pricop DIVULCHI, Ştefan ZĂLISCO, Giorgie BOGDAN, Dumitru OPORAC, Nichita GĂVAN, Vasili sin TUDOSII, Tudosii, Timofei MĂCARU, Costin MĂCARU, Costin scripcarul, Ivan COILU, Vasili TÂRNOVII, Fedor CHICLOCO, Fedor COJU şi Ignat PREPELIŢĂ.

1774: În 1774, Văşcăuţi pe Ceremuş avea 124 familii (4 popi, 188 ţărani, în 1775, menţionat drept Vascăuţii), numărul familiilor ajungând, în 1784, la 282.

1778: Din 1778, funcţiona la Văşcăuţi o şcoală moldovenească cu 4 clase, din 1888 fiind deschisă şi o şcoală de fete cu 2 clase, iar din 1900 s-a înfiinţat şi o şcoală filială cu o clasă[2].

1791, consilierul aulic Vince Batthyany: „De la Cernăuţi, duce o şosea la Suceava, pe care v-am descris-o mai înainte. A doua duce la actualul oraş districtual Tarnopol şi a treia, la Halici, cel odinioară atât de vestit. Pe aceasta din urmă am văzut-o, călătorind până la Sniatyn şi, apoi, la Văşcăuţi”[3].

1800: Primele familii evreieşti, Barber, Prostak, Lifsches, şi Wiznitzer, vin din Galiţia şi se aşează la Văşcăuţi în jurul anului 1800.

1834: Biserica Sfântului Nicolai din Văşcăuţi pe Ceremuş, ctitorită, în 1834, de baronul Ioan Apostol PETRINO, restaurată, în 1876, de baronul Nicolai PETRINO şi resfinţită în 1877, avea să fie dotată cu o capelă a familiei PETRINO, în 1856. Mai exista o bisericuţă, cu hramul Sfintei Maria, în Văşcăuţii de Jos, cea a Sfântului Nicolai aflându-se în Văşcăuţii de Sus. În 1843, biserica din Văşcăuţii de Sus, cu 1.420 enoriaşi, patronată de familia PETRINO, în avea paroh pe Constantin LUCESCUL, iar biserica din Văşcăuţii de Jos, cu 904 enoriaşi, patronată de aceiaşi familie PETRINO, avea postul de paroh vacant. În 1876, este menţionată doar biserica Sfântului Nicolai, cu 3.001 enoriaşi şi cu Alexandru MAXIMOVICI paroh. În 1907, patron bisericesc era Roman FREITAG („vineri”, în română), paroh fiind Mihail CUPCIANKO, născut în 1847, preot din 1877, paroh din 1883, iar cantor, din 1901, Vasile HALIP, născut în 1868.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[4].

1890: În 1890, târgul Văşcăuţi pe Ceremuş avea 4.787 locuitori, primar fiind Nicolai Zukowski. Învăţători erau Petru Timcovici, E. Kukielka, Alexandru Dudca, Nicolai Şciupac, Valeria Rubisch, Carol Ehrenspoch, Claudia Cordaşevska şi R. Dumansca. Parohi erau Mihail Cuparenco şi Constantin Hlibca.

1908: „Vineri, în 28 februarie 1908, a trecut la cele eterne, în etate de 31 ani, adjunctul de la judecătoria din Vaşcăuţ pe Ceremuş, dl Aurel Halip, după un morb lung şi dureros. Înregistrăm această ştire cu inimă plină de durere, căci regretatul adjunct a fost un tânăr talentat, care de-abia cu scurt timp în urmă, după ce îndurase mizeria cea mai mare, în decursul studiilor sale, ajunse să fie numit de adjunct la judecătorie, un post, care-i garanta un trai plin de muncă, dar liniştit şi lipsit de griji zilnice. Şi acuma a trebuit nemiloasa moarte să-i curme zilele! O ironie a soartei, pe care n-o înţelege omul, dar căreia trebuie să se supună. Pentru noi, acest caz e cu atît mai dureros, cu cât nu e primul caz că un tânăr, ajuns la o bucăţică de pâine, după ce a dus ani întregi mizeria cea mai mare, cade, în floarea vieţii, victimă acestei mizerii. Părinţii săi şi rudele sale, a căror durere n-o putem alina, dar o înţelegem, afle consolare în memoria decedatului, căruia îi dorim un somn vecinic uşor şi neturburat”[5].

1908: „Ploile din săptămâna trecută au fă­cut, şi în Bucovina, mari pugube. În Vijniţa, Ceremuşul a rupt podul care ducea spre oraşul din Galiţia, Cuty, punând totodată o parte din oraş sub apă. Asemenea, a fost pusă sub apă şi o parte din Banila-rusească şi întregul sat Certoria. Sute de fălci de păpuşoi, grâu şi secară au fost nimicite, ba şi jertfe de oameni au cerut apele, căci, în Văşcăuţ, s-a înecat un evreu bătrân, iară în Mamaieşti, doi ţărani, care, în lăcomia lor de a prinde lemne aduse de apă, cu­tezară să intre în apele înfuriate. Mai ales mare pagubă au făcut ploile în întreaga ţară la grâu, care se afla pe câmp, strâns în clăi. Prutul a ieşit din matca sa şi a dus cu sine mult păpuşoi şi alte semănături. Mai ales în Mahala a făcut pohoiul mare stricăciune”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Văşcăuţi pe Ceremuş (Waszkoutz), târg, districtul Vijniţa, aşezat pe pârâul Hlibicioc şi pe afluentul său, Tepliţa, nu departe de vărsarea sa în râul Ceremuş. Suprafaţa: 19,73 kmp; popu­laţia: aproape 5.000 locuitori de naţionalitate ruteană şi de religie parte gr. or., parte gr. cat. Este traversat de drumul principal ce duce spre târgul Vijniţa şi are, în apropiere, un pod solid de lemn, întins peste albia Ceremuşului. Este staţie de drum de fier a liniei locale Nepolocăuţi-Vijniţa. Este sediul unei judecătorii de ocol şi al unei perceptorii; are o casă de economie şi mai multe stabilimente industriale mici; un oficiu telegrafo-poştal, 2 şcoli populare, cu câte 4 clase, din care una purta, multă vreme, denumirea de „Şcoala Moldovenească” (cea înfiinţată de heneralul Enzenberg – n. n.); o bi­serică gr. or., cu hramul „Sfântul Nicolae” şi un castel, ce ţine de proprietatea familiei baro­nului Petrino. La 1776, aparţinea, ca mo­şie, marelui vistiernic Nicolae Ruset. Numele localităţii îl găsim amintit într-un hrisov al rege­lui polon Vladislav, din De­cembrie 1443. În apropiere, se află un munte, cu numele Anina-Hora (Muntele Anei – în limbaj monosilabic primordial, numele acesta s-ar putea traduce drept „Cerească Iubire – Muntele Soarelui”). Populaţia se ocupă cu munca câmpului şi mai ales cu prăsila de vile, care a fost mult propagată prin mica colonie germană de acolo. Două fa­brici de spirt foarte produc­tive arată şi un avânt indus­trial, de care nu profită, din nefericire, atât populaţie băş­tinaşă, cât străinii speculativi. Posedă 2.334 hectare pământ arabil, 248 hectare fânaţuri, 52 hectare grădini, 376 hectare imaşuri, 162 hectare păduri. Se găsesc 177 cai, 1.229 vite cornute, 78 oi, 660 porci, 58 stupi. Văşcăuţi pe Ceremuş, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 14,75 kmp; popu­laţia: 218 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul poloni şi ruteni. Pe lângă moşia Văşcăuţi pe Ceremuş propriu-zisă, mai cuprinde în sine şi ferma Nawynohradi, şi un castel frumos în târgul Văşcăuţi”[7].

1912: La Văşcăuţi pe Ceremuş s-a înfiinţat un gimnaziu ucrainean, condus de directorul Holota, un gimnaziu susţinut de stat şi de societatea „Selanska Kassa”[8].

1914: „În împrejurimea Cernăuţului e linişte. Duşmanul aşteaptă desfăşurarea evenimentelor, în şanţuri bine întărite, pe malul stâng al Prutului. Lângă Ceremuş şi Văscăuţ, am avut lupte succese cu trunele ruseşti”[9]. / „În jurul Cernăuţilor, luptele continuau, după ce ruşii, regrupaţi lângă Zalucze, au încercat să răzbată spre Noua Suliţă, dar, întâlnind trupe austro-ungare, au luat poziţii pe malul drept al Prutului, de unde au început să bombardeze capitala Bucovinei. Un atac al cazacilor dinspre Zucika (Jucica) a fost respins. Veştile despre sacrificii supreme pe câmpul de bătaie încep cu moartea unui ardelean, profesorul Alexandru Bogdan, care s-a prăbuşit la Zunina, în Galiţia, pe 2 noiembrie 1914, lovit de o grenadă, pe când îşi îndemna ostaşii la atac. / Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[10]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[11].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[12]: La judecătoria Văşcăuţi: Aniuc Honorin, judecător de district cu rangul VIII; Giurumia Vasile, auscultant la tribunalul Cernăuţi, pretor cu rangul VIII; Dr. Lang Leon, auscultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX”.

1941: În 13 iulie 1941, circa 150 de evrei din Văşcăuţi au fost deportaţi, de bolşevici, în Siberia,  iar în iulie 1941, alţi 750 de evrei au fost deportaţi în lagărele din Transnistria.

1942: După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Printre aceşti colaboraţionişti se numără: „Liutec I. Simion, din oraşul Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, s-a purtat rău cu populaţiunea română, pe care o silea să intre în colhozuri, contribuind totodată la deportarea mai multor locuitori înstăriţi”[13]; „Crainic Vasile, din com. Văscăuţi, jud Storojineţ, „la intrarea trupelor ruseşti în comuna citată, în iunie 1940, a ţinut o cuvântare, prin care şi-a arătat mulţumirea că Bucovina a fost ocupată de ruşi, aducând, în acelaşi timp, critici şi injurii neamului şi administraţiei româneşti; Prepeliţă Niculae  şi Boreţ Gh. Tănase, ambii din com. Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor locuitori, şi au făcut, în acelaşi timp, propagandă comunistă”[14]; „Crainic Vasile, din com. Văscăuţi, jud Storojineţ, „la intrarea trupelor ruseşti în comuna citată, în iunie 1940, a ţinut o cuvântare, prin care şi-a arătat mulţumirea că Bucovina a fost ocupată de ruşi, aducând, în acelaşi timp, critici şi injurii neamului şi administraţiei româneşti; Prepeliţă Niculae  şi Boreţ Gh. Tănase, ambii din com. Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor locuitori, şi au făcut, în acelaşi timp, propagandă comunistă”[15].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 449

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 95, 1907 p. 79

[3] Călători, XIX, I, pp. 11, 112

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Apărarea Naţională, Nr. 16, Anul III, 1 martie stil nou 1908, p. 4

[6] Gazeta Transilvaniei, Nr. 167, Anul LXXI, miercuri 30 iulie / 12 august 1908, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 236

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 8 şi 9, Anul II, 10 septembrie 1912, pp, 142, 143

[9] Românul, Nr. 241, Anul IV, sâmbătă 14 noiembrie 1914, p. 3

[10] Viaţa Nouă, III, nr. 148, 15 nov. n. 1914, p. 4

[11] Viaţa Nouă, III, nr. 149, 22 nov. n. 1914, p. 4

[12] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[13] Monitorul Oficial, nr. 162 din 15 iulie 1942, pp. 5864-5867

[14] Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466

[15] Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Vasileu

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

VASILEU. Satul de pe malul drept al Nistrului, între Culeuţ şi Doroşăuţi, cu o biserică de vreo 35 metri înălţime, zidită pe deal, prin anii 1230, biserică ruinată după anul 1700, a fost atestat documentar în 23 februarie 1448, când Roman Vodă, aflat la Colomeea, întărea lui Didrih Buceaschi „satul Vasilău pe Nistru”.

1617: În 15 ianuarie 1617, Antimia, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, primeau uric pentru satul Vasilău.

1625: În 21 ianuarie 1625, jumătate de sat se afla în proprietatea diacului Prodan, fiul lui Ionaşco Lenţovici şi, deci, nepotul lui Dimitrie Lenţa, Prodan vânzând acea jumătate de sat lui Condrea vameş, pentru 100 taleri. Condrea va vinde acea parte de sat, în 13 mai 1633, lui Gavrilaş Mateiaş, pentru 260 lei turceşti În 29 august 1633, şi Condre vameşul vinde vornicului Gavrilaş Mateiaş jumătate din moşia Vasileu, cumpărătură de la Prodan, pentru 260 lei turceşti.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate Vasileu”.

1663: În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă fetei sale, Candachia, părţile de sat „Vasileu, cu un vad de moară…, ce mi-au fost cumpărătură”.

1670: Gavrilaş Mateiaş, care stăpânea jumătate de sat, va lăsa moştenire şi acea moşie fetei sale, Alecsandra, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, în 1 ianuarie 1670.

1699:În 16 august 1699, Ghiorghie Isar şi jupâneasa lui, Merla (născută Murguleţ), se învoiesc cu rohmistrul Lupaşcu Murguleţ să-i stăpânească părţile din moşia Vasileu.

1706: În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.

1750: În 5 iulie 1750, jumătate din satul Vasileu, proprietatea lui Buculei, revine Vlăiculeştilor, fiind moştenită, în 16 martie 1760, de copiii Raiftei Vlaiculesi, Ştefan, Mihai şi Marica Tumurugiesii.

1764: În 7 decembrie 1764, monahul Gherasim (Sava) Vlad primeşte a patra parte din Vasileu, pe care o dăruieşte, în 4 martie 1772, ctitorie sale, schitul Jadova.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vasileu „55 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Precup şi Vasile, şi 53 birnici, adică: Anton, CIUCIUL, IVANIUK, Iacob HRUŞCIUK, Dumitru, Pavăl, Ivan, Nichifor, Ştefan, Alecsa UMINICI, Fedor, Tudose, Ivan DUTCA, Precop, Nicolae, Hrihor, Mihailo rus, Hrihor rus, Vasile VOICUL, Ivan SLUŞNII, Iurko, Ivan ANDREICIUK, IACOBEŢ, Ştefan HOLODIC, Ilaş, Fedor MELNIC, Timofte, Vasile, Costia, Anton, Pavăl, Vasile ROTOŞNE, Harasim, Toader FEDERIK, Ivan COZACIUK, George, Dumitru pânzar, Ivan TCACI, Semen, Ivan, Toader, Ivan rus, Ştefan VECINIC, Dămian, Mihailo CRIVEI, Ivan DOLHIE, Andrei PALI, Timofte sin BOGAŞ, Ivan vornic, Ivan vătăman, Petre şi Ivan argaţi la jidov.

1775: În 1775, satul Vasileu avea 2 mazili (Ştefan Tumurug şi Sava Vlad), 2 popi şi 35 familii de ţărani iobagi.

1828: „Testament sau Diată. În puterea căruia fac voinţa mea cea de pe urmă, după cum urmează mai jos, adică: / Având eu, jos iscălitul, şapte copiii cu răposata soaţă a mea, Măria Tomoriug, născută Vlad, anume: pe fiul Dumitraş Tomoriug, pe fiica Ileana, măritată Păunel, Catrina, măritată Frunză, Axeniea, măritată Buţura, Aniţa măritată Ianoş, pe fiul Toader Tomoriug şi pe fiica Mariea, măritată Vlad. / Pe mai sus numita fiică a mea, Ilinca Păunel, am înzestrat-o cu o parte din Babin sau Ştefanivca, care am avut-o cumpărătură, iară pe cei alţi şase copii, adică pe Dumitraş, Catrina, Axeniea, Aniţa, Toader şi Mariuca, cu primirea însuşi a lor cu a mea parte de moşie ce o am baştină la satul Vasileu, după împărţeală din 27 Iulie 1820, frăţeşte am împărţit, şi la stăpănărie (!) fieştecărui am dat, fiului Toader am dat două părţi, una ce i se cuvine parte frăţească, iară alta, parte a surori sale, Axenie Buţura, la care parte de moşie alţi copiii a mei n-au nimica a se interesui, fiindcă el şi-a cum­părat, cu 500 de lei. Şi pentru chiverniseala şi hrana mea, mi-am lăsat, până la moarte, a mea o parte de moşie 44,5. zic patru zeci şi patru şi jumătate de stănjini, care mi-am cumpărat de la răzeşi, după cum arată zapisele de la vânzători, aşijdere şi o bucată de pomănt, adică un clin de vreo câteva fălci din a mea baştinitoare parte de moşie de aici, cum şi moara de cheatră mi-am poprit mie, iarăşi până la mortea mea, după cum este arătat la împărţeală şi ho­tărâre a boierilor de compromis, din 27 Iulie 1820, în urmarea poruncii înalt cinstitului k. k. forum a nobililor din Bucovma din 31 Oc­tombrie 1815, Nro 5782. / Acum, văzăndu-mă eu la adânca stare a bătrâneţilor şi la mare slăbăciune, dară tot cu întreagă minte şi simţire, de nimeni silit, nici asuprit, ci din a mea bună şi slobodă voie, dau şi dăruesc, din aceşti pentru mine lăsaţi mai sus pomeniţi 44,5 stânjeni, fiului meu, Toader Tomoriug, 40 de stânjeni, iară 4,5 stânjeni, fiicei mele, Axeniea Buţura, cu acea legătură ca să nu fie slobodă fiica mea Axeniea acestor de mine ei dăruiţi 4,5 stânjeni de moşie a-i vinde altuia de istov, ci numai fiului meu Toader Tomoriug. Aşijdere şi bucata aceea de pomăt, adică clin de vreo câteva fălci, care mi-am lăsat-o pentru chiverniseală şi hrană până la moarte mea, încă o dau şi dăruiesc fiului meu Toader Tomoriug, iarăş de veci, cum şi două părţi din moră, fiindcă eu, jos iscălitul, am învoit pe fiica mea, Axeniea Buţura, şi pe Aniţa Ianoşoae, pentru venit ce li s-a venit parte frăţească din aceea moră, iarăşi o dau şi dăruiesc fiului meu Toader, de veci. / Şi aşa are să tragă venit din acea moară fiul meu Toader trei părţi, adică o parte frăţească, ce i se cade, şi două părţi ce i le-am dăruit; iară fiul meu Dumitraş Tomoriug sau succesorii Dumisale, a patra parte; şi la reparaţia morii aceştia au clinoromii (?) răposatului fiului meu Dumitraş numai a patra parte să dea, fără de nu, apoi le stă lor slobod să-şi pună în moara aceea deosebit o piatră şi să macine pe dânsa, a patra săptămână; iară fiul meu Toader să macine pe piatra sa trei părţi, şi Dumitraş numai a patra parte. / La velniţa şi cărşma, pe care le-a făcut fiul meu Toader Tomoriug, pe a sa parte de moşie, cu însuşi cheltuiala sa, n-au voie a se amesteca şi a se atinge la venitul acestora; ci, dacă voiesc ei să aibă venit, să-şi facă şi ei acareturi de acest fel pe ale lor părţi de moşie. / Şi, mai pe urmă, copiii mei mai sus pomeniţi să-şi tragă folosul din părţile lor de moşie, după cum s-au arătat la împărţeală şi hotărârea compromisalnică mai sus arătata; iară de or avea de vândut de istov, să nu fie slobod a vinde altuia, străin, ci numai fiului meu Toader Tomoriug, ca să nu se înstrăineze partea aceasta de moşie, ci să rămmână la un trup, nedezlegat. / Pentru acest dat dar de la mine, este îndatorit fiul meu Toa­der Tomoriug a mă ţine şi a mă griji până la moartea mea, cu cheltuiala sa, a nu pretinde de la alţi copii ai mei nimica, şi, după ce oi schimba viaţa cea vremelnică cu vecinică, să-mi facă prohodul cu cuviinţa după starea întru care mă aflu eu, şi să nu dea uitării, ci să facă pomenirile căzute, şi să dea milostenie la săraci, de-a pururi, pentru sufletul meu. / Aceasta voinţa mea este cea de pe urmă, pe care eu, în faţă cinstiţilor martori, iscălesc, a întabului pozvolesc./ Datu-s-au în Vasileu, la 8/20 Noemvrie 1828. / Nicolai Tomoriug / l-am iscălit eu, fiind că au pozvolit şi mi-au dat condei, înaintea martorilor, să-l iscălesc. / Theodor von Arsinowsky; Toader Tomorug, primesc cu mulţămire; Costachi Tomurug, martor; W. Zottewski. / Întâmplându-ne a fi de faţă, ne-am iscălit ca martori: Mihail Vorojnievici, Andrei Dracinschi, Ienăcachi (?) Buţura, împreună cu soţia sa, Axeniea, cu mulţămire primim. / Acest testament l-am scris eu, pe pofta Dumisale Nicolai To­moriug, şi sunt martor Theodor Arsinowsky”[2].

1835; Biserica Naşterii Sfintei Maria din Vasileu a fost ctitorită, în 1835, de Ienachi de TABORA. În 1843, biserica avea 1.007 enoriaşi, patron bisericesc fiind ctitorul, Ienachi de TABORA, iar paroh, Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, când biserica avea 1.353 enoriaşi, patron bisericesc era Severin von WARTARASIEWICZ, paroh fiind Nicolai TOMIUC. În 1907, patroni bisericeşti erau Julian şi Eugen de BALASINOWICZ, Severin WARTARASIEWICZ şi Leon BRATKOWSKI, paroh fiind cel din Cincău, preotul Dimitrie PERCEC, iar cantor, din 1903, Petru BACINSCHI, născut în 1841.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

1886: Din 1886, avea să fie deschisă la Vasileu o şcoală cu 3 clase[4].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vasileu (Wassileu), comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe malul drept al Nistrului, între co­munele conriverane Culăuţi şi Doroşăuţi. Suprafaţa: 7,99 kmp; po­pulaţia: 1.545 locuitori ruteni gr. or. Prin drumuri de ţară, co­munică cu localităţile dimprejur, precum şi cu drumul principal Cernăuţi-Zaleszczyki (Galiţia) şi cel districtual Doroşăuţi-Zastavna. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, în secolul al XII-ea. La 1739, a trecut, prin acest loc, armata rusească, sub comanda lui Münich. La 1776, era în posesia ma­relui paharnic Matei Hurmuzachi, a mazilului Ioan Vlad şi a schitului Sadova. Aci se găsesc 3 fabrici de spirt şi mai multe cariere de piatră, dintre care unele furnizează pietre de construcţie, iar una un fel de gresie tare şi foarte frumoasă, care se exportă în Galiţia. Populaţia se ocupă, pe lângă lucrul din cariere, şi cu agricultura. Comuna posedă 1.083 hectare pământ arabil, 3 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 121 hectare imaşuri, 40 hectare păduri. Se găsesc 120 cai, 105 vite cornute, 368 oi, 150 porci, 25 stupi. Vasileu, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,63 kmp; popu­laţia: 163 locuitori izraeliţi, ru­teni gr. or. şi poloni”[5].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 146

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13, Anul I, 8 iunie 1911, pp. 134-136

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 90, 1907 p. 159, 91

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 235