Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Văşcăuţi pe Ceremuş

Văşcăuţi

VĂŞCĂUŢI PE CEREMUŞ. Prima atestare documentară a Văşcăuţilor pe Ceremuş datează din 15 iunie 1431, când vornicul Cupcici cumpără satul „Vascovţi” de la Nemircea Ciortorischi.

1433: În 13 decembrie 1433, când regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, stabileau graniţa dintre satele lor, se preciza că „Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către ţara Moldovei”. Văşcăuţii pe Ceremuş sunt atestaţi, înaintea oricărui alt document, de Letopiseţul lui Neculce, care povestea că, atunci „când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”. În Letopiseţul lui Neculce se face, totuşi, o confuzie, între „Ştefan-vodă cel Bun”, deci Ştefan cel Mare, şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, în timpul căruia s-a făcut hotarul dintre Polonia şi Moldova.

1435: În 18 octombrie 1435, „Vascoviţi, satul lui Mişea”, este întărit lui Stan Babici.

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul „jumătate de sat, partea de gios Văşcăuţi, tij pe Cirimuş, cu moară în Topliţa”.

1727: În 13 iulie 1727, Catarina, fata lui Constantin Flondor, vindea lui Iordache Cantacuzino a patra parte din satul Văşcăuţi pe Ceremuş.

1737: În 5 iulie 1737, Ilie Ciudin, care stăpânea a patra parte din satul Văşcăuţi şi câţiva vecini, este nevoit să cedeze moşia sa, răscumpărându-şi capul, pentru că, „omorând doi Jidovi din ţara leşească, din cuturi; şi am fost prins şi dus la divanul Măriei sale lui Grigore Vodă şi, stând la judecată cu părătorii, m-au dovedit, neputând tăgădui; şi mi s-a luat viaţa de la divan, după legea ţării, şi nime din fraţii mei sau din rudele mele n-a venit în nevoia mea, fără numai Mihalachi (Micul) vornicul, soţia acestuia şi mama mea; şi Şerban Flondor medelnicer, care a fost văr cu părintele meu, au venit la urmă şi, rugând cu lacrimi, s-au milostivit şi mi-au scăpat viaţa cu multă cheltuială şi, aflând că mi-au scăpat viaţa, le-am vândut a mea dreaptă ocină şi moşie, anume a patra parte de sat Văşcăuţi”. Şerban Flondor a cheltuit 170 lei turceşti, iar Mihalache Micul a dat 332 oi pentru salvarea lui Ilie Ciudin.

1756: În 20 iulie 1756, Ilie Dociul, fiul Ilincăi Docioaie, fata lui Ursul Murguleţ, dăruia nepotului ei, Ilie Străşca, a patra parte din satul Văşcăuţi pe Ceremuş.

1757: În 1757, alţi răzeşi, respectiv Maria Perjoaia şi finul ei, Iordachi, apăreau la Divan, jeluindu-se împotriva răzeşilor Silion Onciul şi nepoţii săi, Ion, Sandul şi Ştefan, feciorii lui Săul, pentru părţi de moşie din Văşcăuţi pe Ceremuş.

1765: În 7 iulie 1765, fraţii Gheorghi, Gligoraş, Aniţa şi paharnicul Constantin Perjul moştenesc, în părţi egale, a şasea parte din satul Văşcăuţi, cea care aparţinuse părinţilor lor, Constantin Perjul şi Maria, fata lui Pavel Cocoşatul.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vascăuţi, moşie a banului Nicolai ROZNOVAN, „125 – toată suma caselor”, însemnând 5 popi, Andrei, Coste, Ilie, Ion şi Andrei, 11 văduve, Iliana, Odochia, Dosa, Odochia, Acsenia, Hafia, Odochia, Nastasia, Aniţa, Antima şi Vasilina, 1 jidov, Leiba, 1 ţigan, Ion, şi 107 birnici, şi anume: Ştefan ROSCHIP vornic, Tudosi CEPEREAC, Luchian ARSĂNI, Mihal ciobotar, Petrea morar, Vasile CEBEROC, Tănasi ŞOCOT, Ivan sin IACOB, Sămen DUDUCA, Costin STRINOTCA, Andrei LEVEROC, Luchian STRATIICIUK, Ivan ŢEPALĂ, Nechifor ROMANIUC, Iacob COZĂRIEZ, Luchian brat ego, Ilie VACARCIUK, Nechifor SĂMINIUC, Vasili STOICA, Iacob COSOVAN, Ion NOSĂNUCU, Tănasă CIOBEROC, Simion ADĂMOIU, Nichita FLOROCU, Ivan SASUL, Petro OSĂNCECO, Giorgie POPOVICI, Ivan COZACOP, Dumitru LUCIC, Fedor TOMACI, Macovei LARION, Ion BRENIŢE, Ivan ŞÂRCHIU, Nicolai COZORIZ, Pricop rus, Ivan LOTRIC, Onofrei sin FLORIN, Ivan ŞAPCA, Petricu, Ignat SAMOIL, MIRĂUŢĂ moldovan, Hrihor ungurian, Vasili CIOMOŞ, Gligoraş vătăman, Onofrei butnar, Ivan GOTAŞ, Costandin ungurian, Ştefan sin PRIPECIOI, Andrieş sin COSTANDIN, Ştefan ROMANUC, Vasili CONDRE, Ion ŞOTCĂ, Ştefan sin PĂLANUL, Darie POPOVICI, Gligoraş lipovan, Toader ŞANCA, Toader PREPELIŢĂ, Costandin ŞFAICA, Fedor sin PREPELIŢĂ, Dumitru COZANCO, Dumitru HACIMAN, Nichifor rus, Andronic zet COZMII, Foca, Iacob CRAINIC, Hrihor sin ego, Mihai BROSOC, Cozma cel BĂTRÂN, Fodor TÂRNOVII, Luchian COFUL, Fodor IGNAT, Gligoraş HARAZ, Luchian HARAS, Ivan DEBUL, Ion GAVRILICO, Ştefan GAVICO, Luchian BANDOR, Ştefan sin ego, Ştefan NICOLAICENKO, Ivan HACIMAN, Ivan BANDORA, Ivan GAVERCO, Ion GAVERCO, Vasili BANDORA, Ştefan GOLETA, Pintelei LITII, Ion LEONTII, Ştefan LEONTII, Matei morar, Ştefan SĂVERIN, Ilie RADICĂ, Ion PETRICIOR, Pricop DIVULCHI, Ştefan ZĂLISCO, Giorgie BOGDAN, Dumitru OPORAC, Nichita GĂVAN, Vasili sin TUDOSII, Tudosii, Timofei MĂCARU, Costin MĂCARU, Costin scripcarul, Ivan COILU, Vasili TÂRNOVII, Fedor CHICLOCO, Fedor COJU şi Ignat PREPELIŢĂ.

1774: În 1774, Văşcăuţi pe Ceremuş avea 124 familii (4 popi, 188 ţărani, în 1775, menţionat drept Vascăuţii), numărul familiilor ajungând, în 1784, la 282.

1778: Din 1778, funcţiona la Văşcăuţi o şcoală moldovenească cu 4 clase, din 1888 fiind deschisă şi o şcoală de fete cu 2 clase, iar din 1900 s-a înfiinţat şi o şcoală filială cu o clasă[2].

1791, consilierul aulic Vince Batthyany: „De la Cernăuţi, duce o şosea la Suceava, pe care v-am descris-o mai înainte. A doua duce la actualul oraş districtual Tarnopol şi a treia, la Halici, cel odinioară atât de vestit. Pe aceasta din urmă am văzut-o, călătorind până la Sniatyn şi, apoi, la Văşcăuţi”[3].

1800: Primele familii evreieşti, Barber, Prostak, Lifsches, şi Wiznitzer, vin din Galiţia şi se aşează la Văşcăuţi în jurul anului 1800.

1834: Biserica Sfântului Nicolai din Văşcăuţi pe Ceremuş, ctitorită, în 1834, de baronul Ioan Apostol PETRINO, restaurată, în 1876, de baronul Nicolai PETRINO şi resfinţită în 1877, avea să fie dotată cu o capelă a familiei PETRINO, în 1856. Mai exista o bisericuţă, cu hramul Sfintei Maria, în Văşcăuţii de Jos, cea a Sfântului Nicolai aflându-se în Văşcăuţii de Sus. În 1843, biserica din Văşcăuţii de Sus, cu 1.420 enoriaşi, patronată de familia PETRINO, în avea paroh pe Constantin LUCESCUL, iar biserica din Văşcăuţii de Jos, cu 904 enoriaşi, patronată de aceiaşi familie PETRINO, avea postul de paroh vacant. În 1876, este menţionată doar biserica Sfântului Nicolai, cu 3.001 enoriaşi şi cu Alexandru MAXIMOVICI paroh. În 1907, patron bisericesc era Roman FREITAG („vineri”, în română), paroh fiind Mihail CUPCIANKO, născut în 1847, preot din 1877, paroh din 1883, iar cantor, din 1901, Vasile HALIP, născut în 1868.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[4].

1890: În 1890, târgul Văşcăuţi pe Ceremuş avea 4.787 locuitori, primar fiind Nicolai Zukowski. Învăţători erau Petru Timcovici, E. Kukielka, Alexandru Dudca, Nicolai Şciupac, Valeria Rubisch, Carol Ehrenspoch, Claudia Cordaşevska şi R. Dumansca. Parohi erau Mihail Cuparenco şi Constantin Hlibca.

1908: „Vineri, în 28 februarie 1908, a trecut la cele eterne, în etate de 31 ani, adjunctul de la judecătoria din Vaşcăuţ pe Ceremuş, dl Aurel Halip, după un morb lung şi dureros. Înregistrăm această ştire cu inimă plină de durere, căci regretatul adjunct a fost un tânăr talentat, care de-abia cu scurt timp în urmă, după ce îndurase mizeria cea mai mare, în decursul studiilor sale, ajunse să fie numit de adjunct la judecătorie, un post, care-i garanta un trai plin de muncă, dar liniştit şi lipsit de griji zilnice. Şi acuma a trebuit nemiloasa moarte să-i curme zilele! O ironie a soartei, pe care n-o înţelege omul, dar căreia trebuie să se supună. Pentru noi, acest caz e cu atît mai dureros, cu cât nu e primul caz că un tânăr, ajuns la o bucăţică de pâine, după ce a dus ani întregi mizeria cea mai mare, cade, în floarea vieţii, victimă acestei mizerii. Părinţii săi şi rudele sale, a căror durere n-o putem alina, dar o înţelegem, afle consolare în memoria decedatului, căruia îi dorim un somn vecinic uşor şi neturburat”[5].

1908: „Ploile din săptămâna trecută au făcut, şi în Bucovina, mari pugube. În Vijniţa, Ceremuşul a rupt podul care ducea spre oraşul din Galiţia, Cuty, punând totodată o parte din oraş sub apă. Asemenea, a fost pusă sub apă şi o parte din Banila-rusească şi întregul sat Certoria. Sute de fălci de păpuşoi, grâu şi secară au fost nimicite, ba şi jertfe de oameni au cerut apele, căci, în Văşcăuţ, s-a înecat un evreu bătrân, iară în Mamaieşti, doi ţărani, care, în lăcomia lor de a prinde lemne aduse de apă, cutezară să intre în apele înfuriate. Mai ales mare pagubă au făcut ploile în întreaga ţară la grâu, care se afla pe câmp, strâns în clăi. Prutul a ieşit din matca sa şi a dus cu sine mult păpuşoi şi alte semănături. Mai ales în Mahala a făcut pohoiul mare stricăciune”[6].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Văşcăuţi pe Ceremuş (Waszkoutz), târg, districtul Vijniţa, aşezat pe pârâul Hlibicioc şi pe afluentul său, Tepliţa, nu departe de vărsarea sa în râul Ceremuş. Suprafaţa: 19,73 kmp; populaţia: aproape 5.000 locuitori de naţionalitate ruteană şi de religie parte gr. or., parte gr. cat. Este traversat de drumul principal ce duce spre târgul Vijniţa şi are, în apropiere, un pod solid de lemn, întins peste albia Ceremuşului. Este staţie de drum de fier a liniei locale Nepolocăuţi-Vijniţa. Este sediul unei judecătorii de ocol şi al unei perceptorii; are o casă de economie şi mai multe stabilimente industriale mici; un oficiu telegrafo-poştal, 2 şcoli populare, cu câte 4 clase, din care una purta, multă vreme, denumirea de „Şcoala Moldovenească” (cea înfiinţată de heneralul Enzenberg – n. n.); o biserică gr. or., cu hramul „Sfântul Nicolae” şi un castel, ce ţine de proprietatea familiei baronului Petrino. La 1776, aparţinea, ca moşie, marelui vistiernic Nicolae Ruset. Numele localităţii îl găsim amintit într-un hrisov al regelui polon Vladislav, din Decembrie 1443. În apropiere, se află un munte, cu numele Anina-Hora (Muntele Anei – în limbaj monosilabic primordial, numele acesta s-ar putea traduce drept „Cerească Iubire – Muntele Soarelui”). Populaţia se ocupă cu munca câmpului şi mai ales cu prăsila de vile, care a fost mult propagată prin mica colonie germană de acolo. Două fabrici de spirt foarte productive arată şi un avânt industrial, de care nu profită, din nefericire, atât populaţie băştinaşă, cât străinii speculativi. Posedă 2.334 hectare pământ arabil, 248 hectare fânaţuri, 52 hectare grădini, 376 hectare imaşuri, 162 hectare păduri. Se găsesc 177 cai, 1.229 vite cornute, 78 oi, 660 porci, 58 stupi. Văşcăuţi pe Ceremuş, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 14,75 kmp; populaţia: 218 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul poloni şi ruteni. Pe lângă moşia Văşcăuţi pe Ceremuş propriu-zisă, mai cuprinde în sine şi ferma Nawynohradi, şi un castel frumos în târgul Văşcăuţi”[7].

1912: La Văşcăuţi pe Ceremuş s-a înfiinţat un gimnaziu ucrainean, condus de directorul Holota, un gimnaziu susţinut de stat şi de societatea „Selanska Kassa”[8].

1914: „În împrejurimea Cernăuţului e linişte. Duşmanul aşteaptă desfăşurarea evenimentelor, în şanţuri bine întărite, pe malul stâng al Prutului. Lângă Ceremuş şi Văscăuţ, am avut lupte succese cu trunele ruseşti”[9]. / „În jurul Cernăuţilor, luptele continuau, după ce ruşii, regrupaţi lângă Zalucze, au încercat să răzbată spre Noua Suliţă, dar, întâlnind trupe austro-ungare, au luat poziţii pe malul drept al Prutului, de unde au început să bombardeze capitala Bucovinei. Un atac al cazacilor dinspre Zucika (Jucica) a fost respins. Veştile despre sacrificii supreme pe câmpul de bătaie încep cu moartea unui ardelean, profesorul Alexandru Bogdan, care s-a prăbuşit la Zunina, în Galiţia, pe 2 noiembrie 1914, lovit de o grenadă, pe când îşi îndemna ostaşii la atac. / Până în 27 noiembrie, desele năvăliri ruseşti, dinspre Văşcăuţi pe Ceremuş, înspre Lencăuţi, Jucica şi Ţureni, prevesteau o nouă retragere austriacă, Tribunalul Ţării din Cernăuţi, condus de vicepreşedintele Dr. Vasile Iacubovici, fiind mutat, preventiv, la Suceava, unde şi-a reluat activitatea în 27 noiembrie, în vreme ce închisoarea Sucevei nu mai izbutea „să cuprindă poporul, adus cu sutele din părţile care fuseseră invadate de trupele ruseşti. Sunt, mare parte, ruteni, dar şi români, bărbaţi, femei şi copii din părţile Siretului, Storojineţului şi Cernăuţului, învinuiţi de a fi participat la jafurile întinse, făptuite de miliţia rusească”[10]. Jafurile însemnau, de fapt, iniţiative locale, care se vor perpetua pe toată perioada războiului, de cele mai multe ori fără nici o complicitate a miliţiei ruseşti. Sătenii ruteni, români şi lipoveni luau de prin conacele boiereşti tot ce se putea lua, de multe ori conduşi la pradă de primari, apoi puneau foc, fiind convinşi că barbaria va fi pusă pe seama ruşilor”[11].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[12]: La judecătoria Văşcăuţi: Aniuc Honorin, judecător de district cu rangul VIII; Giurumia Vasile, auscultant la tribunalul Cernăuţi, pretor cu rangul VIII; Dr. Lang Leon, auscultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX”.

1941: În 13 iulie 1941, circa 150 de evrei din Văşcăuţi au fost deportaţi, de bolşevici, în Siberia, iar în iulie 1941, alţi 750 de evrei au fost deportaţi în lagărele din Transnistria.

1942: După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Printre aceşti colaboraţionişti se numără: „Liutec I. Simion, din oraşul Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, s-a purtat rău cu populaţiunea română, pe care o silea să intre în colhozuri, contribuind totodată la deportarea mai multor locuitori înstăriţi”[13]; „Crainic Vasile, din com. Văscăuţi, jud Storojineţ, „la intrarea trupelor ruseşti în comuna citată, în iunie 1940, a ţinut o cuvântare, prin care şi-a arătat mulţumirea că Bucovina a fost ocupată de ruşi, aducând, în acelaşi timp, critici şi injurii neamului şi administraţiei româneşti; Prepeliţă Niculae şi Boreţ Gh. Tănase, ambii din com. Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor locuitori, şi au făcut, în acelaşi timp, propagandă comunistă”[14]; „Crainic Vasile, din com. Văscăuţi, jud Storojineţ, „la intrarea trupelor ruseşti în comuna citată, în iunie 1940, a ţinut o cuvântare, prin care şi-a arătat mulţumirea că Bucovina a fost ocupată de ruşi, aducând, în acelaşi timp, critici şi injurii neamului şi administraţiei româneşti; Prepeliţă Niculae şi Boreţ Gh. Tănase, ambii din com. Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor locuitori, şi au făcut, în acelaşi timp, propagandă comunistă”[15].