Povestea aşezărilor sucevene: Dorna Arini

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

Dorna Arini: Bazată mai mult pe legende, în ciuda mărturiilor care atestă stăpânirea câmpulungenilor asupra tuturor teritoriilor dornene, în care localităţile se înfiripă, după anul 1700, cu proprietari câmpulungeni ai unor moşii de pe valea Bistriţei, satele comunei de odinioară Dorna au, totuşi, o istorie densă, dar despre care nu se prea vorbeşte, deşi, în vremea în care au fost înglobate în Domeniile Regelui, au beneficiat de o intensă vizualizare, inclusiv fotografică.

1749, februarie 13: „Săteni din Dorna” dau măr­turie „la mâna Gherghiţenilor” pentru muntele Păltiniş şi dealul Omului, şi cel „dintre Negre”, faţă de mănăstirea Sla­tina, „şi valea neagră Săcuiască”. „Pentru să se ştie că aceste locuri sunt domneşti, şi în trecută vreme le stăpâneau ungurii, şi se făceau multe pricini şi morţi de om dintr-un ungur, anume Pătru Cotaţ, care pusese mâna pe aceste locuri şi, şezând un strămoş într-acea parte de loc, a Ghiorghiţenilor, s-au sculat şi au ucis pe acel ungur. Şi, după ce l-au ucis, înştiinţându-se pe lăcuitorii Ţării Ungureşti, pe la cei mai mari, au trimes cărţi şi la Domnul Moldovei pentru acea moarte de om. Şi, trimiţând Măria Sa, Domnul Moldovei, care s-au fost întâmplat Domn la acea vreme, ispravnici de ai Măriei Sale de au prins pe strămoşul acestor Ghiorghiţeni, şi ducându-l pe la Domnie, s-a dovedit că locurile acelea sunt ale Moldovei, şi domneşti, iar pentru moarte aceea de om a dat Ghiorghe Ghiorghiţanul, strămoşul acestor Ghiorghiţeni, trei sute de berbeci, şi a rămas moşia să o stăpânească Ghiorghiţan, împreună cu neamul lui. Dar noi, satul Dorna, ne-am le­pădat de acea moarte de om, şi nici la locurile acelea nu ne abatem a-i scoate. / Iscălesc trei oameni care ţinem minte de o sumă de ani: Costantin Ştefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeş, Nechita Nesutuş, Necolai Ursachi. / Face mărturie şi Vasile Başotă, medelnicer, că ştie de când a fost Vornic . / Tot aşa şi un Dumitraşco Medelnicer, „când am fost Vornic”. Pecetea Câmpulungului, deosebită de cea veche: „Această pecete Câmpulungului…, leat 7249 (1741)”[1].

1755, martie 12: „Câmpulung, 12 Mart 7263 (1755). Dinu Cantacuzino, pentru trei neamuri din Dorna: Gheorghiţenii, Tăriţenii şi Chilsoenii. Pomeneşte hotărnicia vornicului Costachi şi chel­tuiala, „afară de 100 lei c-au pus hatalm un Sămion Negre la Visterie gospod”. „Loc dezbătut de la Unguri”. Îl împart dornenii, adunându-se „în casă la preotul Mihail din Dorna”. Aici se face „împărţeala bătrânilor”. Arată ce se cuvine celor trei familii: „până în glodeţ, ci este în cotiştea Drăgoeştii cei mari”, „pe supt poala Bibiraucii, margine pădurii, până în Plaiul Voivodesei”, „Fântâna Vămanului”. Semnează: Costandin Cantacuzino Paharnic”[2].

1800, august 6: „Hrisovul pre-înălţat Domnului nostru, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevoda, de danie prea-iubit fiului înălţimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moşii, ce-au fost domneşti, la Ţinutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Şarul şi Păltinişul, la marginea ţării Moldovei, ce să hotărăsc cu Transilvania şi cu Bucovina Nemţească; 1800, August 6 zile. / [Şi Domnii de înainte au dăruit nu numai la] biserici şi mănăstiri, ce mai ales către fiii şi rudeniile Domniilor Sale: adică, atât moşii din hotarele domneşti şi ţigani din ţiganii domneşti, cât şi alte mile din însuşi veniturile Domniei, volnici fiind, ca nişte Domni şi stăpânitori, cum mai pre larg do­vedesc aceleaşi hrisoave ce se văd pe toată ziua, care toate se păzesc ca un lucru lăudat, şi se urmează întocmai… Aflat-am că la Ţinutul Sucevei este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fânaţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chiuă de sucmani şi de hirisăia, cu tot venitul din tot locul [o dă lui Alexandru, fiu-său], de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului şi după ponturile ce sunt în Visterie cu pecete gospod. Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai; şi boierii: Costandin Balş Vel Logofăt de Ţara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Ţara de Sus, Teodoraşco Balş Vel Vornic de Ţara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Ţara de Jos, „epistat Vornicii de aprozi”, Vasili Costache Vel Vornic de Ţara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Ţara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Ţara de Sus, „Sandul Sturza Hatman şi pârcălab Sucevschii”, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraş Caliiarhi Vel Cămăraş, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Pa­harnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Şărban Botescu biv Vel Sulger. 6 August 1800”[3].

1800, septembrie 9. „Toţi lăcuitorii din Dorna”, către Domn. Îi chemase ispravnicul, pentru a le ceti „mila” dă­ruirii lor către „beizadea Alexandru Voevod”, „spre odihna şi ocrotire noastră”. Mulţămesc pentru „nemărginita bună­tate”: „acum am dobândit bună ocârmuire”. Semnează şi „Ion Cozan Vornic ot Dorna, Toader Ungurian, Chirilă Cărstei, Nechita Săminescul”. „Şi noi, tot satul Dorna şi Şaru şi Păltiniş, neştiind carte, am pus degetele”. Martori: boieri, popi, călugări. Parte din locuitori vin şi la Divan, de arată că aşa e[4].

1800, noiembrie 15: „Hotărnicia celor trei sate ale lui beizadea Alexandru. Se hotărăsc „cu munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Cruce”, „cu munţii mănăstirii Slatina, anume Grenţiiaşul”, „cu muntele Chetrosul, ce se stăpâneşte de dumnealui sulgerul Toma Balş”. Se înfăţişează ca vechili: „dumnealui dragomanul Toma Moldovanul”. Arată hotarele despre cei dintâi munţi, locuitorii „din Niagra Se­cuilor, pe Negrişoara în sus, până la Piatra Pinului, şi tot Negrişoara în sus, pâră în gura Toplişoarei, şi Toplişoara, la deal, până în obârşie ei, şi din obârşia ei, în deal, pin capul opcinii Raţei, în opcina Tunzării, şi opcina Tunzării, în sus, până la piatra Tunzării şi până în vârful Tunzării, şi, pe deasupra fântânii Ialovicioarei… Şi de acolo întoarce opcina Mihăileţului, la deal, până în vârful Şarului… Şi de acolo, opcina Bădii, până în vârful Bosuiucului… Şi de acolo, plaiul, la vale, pin Băda şi pe la fântâna Bădii… Şi de acolo, opcina Şandrului, pin vârful Stevii şi în prilog, unde să întâlneşte cu muntele Petrosul” (acestea, între Holda şi Dorna). Balş arată „că acest munte este după neamul Cantacuzineştilor şi că maica dumisale l-a avut zestre”. Oamenii Dornei înşiră hotarele: „din prislop şi drept prin Ciungi, şi în cracul Sunătoriului, şi de acolo, în dealul Călugă­rului, şi de acolo în buza Bagolicului, şi drept în apa Bistriţei, drept gura Colbului”. Ai lui Balş, „care au ţinut în cumpă­rătura de la dumnealui acel munte cu anul”, arată alte semne: pe la „gura Părăului Rău”, „bătca Palmeşului”. Chiril, arhimandritul Slatinei, e chemat apoi pentru Grenţiiaş: arată un act de la 9 Iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica. Hotare: „Glodul Omului, şi în vârful dealului dintre Negre, şi pogoară la vale, prin bătca cu Dărmocza, în buza dealului Bratului”. Pomenite „iadulurile ce sunt între Negre”. Se aduce şi o mărturie a dornenilor, din 13 Februar 7257 (1749), „cu pecetea Câmpulungului întărită, după obiceiul vremii de atunce, dar este adeverită şi cu iscăliturile a doi boieri: răposat Medelnicer Vasăli Başotă, Medelnicer Dumitraşco, care aceşti boieri au fost, în vremile trecute, Vor­nic la Câmpulung”. Altă mărturie, „de la răposatul boier Banul Dinu Cantacuzino, fiind, într-acea vreme, Paharnic şi Vor­nic de Câmpulung, din văleat 7263 (1755), Mai 12”: în acest act se pomeneşte o veche hotarnică, „ce ar fi făcut… un Costachi biv Vel Stolnic, ce era, în vremea de atunci, Vornic de Câmpulung, întâi scris: Botoşeni”. O hotărnicie n-o recunosc dornenii: ar fi făcut mărturia „din silă şi din în­chisoare”, plângându-se apoi lui Alexandru Vodă Calimah. O anulează acum, „pentru că ei sunt nişte lăcuitori ce şed pe moşie domnească şi nu aveau putere nici să dea moşie, nici să ia moşie”. „Nişte oameni ce numai din păscutul bucatelor zic că ştiu”. Despre partea Bucovinei, „Cordonului”, s-ar fi încălcat cinci case. Se împresura şi dinspre Ungaria. Nouă hotare, între care: „părăul Serişorul”, „lunca Vânătorului”, vârful Lucaciului, „tăietura ce este mai la vale de Pietrile Roşii”, „un picior din mijloc, din trei picioare ce se pogoară din dealul Bonbii”, „părăul tăieturii”, „părăul haitei”, „un părăuţ ce vine de la deal, din Ciriboc”, „un picior ce vine din mun­tele Căliman”, „părăul Călimanului, ce se numeşte şi a Bucinişului”, „Arsurile Omului”[5].

Plutaş pe Bistriţa

1801, ianuarie 28: „Condică de toate scrisurile moşiilor Dorna, Şarul şi Păltiniş, de la Ţinutul Sucevei, c-au dat danie prea înălţat Domnul nostru, Măria Sa Constandin Alexandru Ipsilant Voevoda, prea iubit fiului Înălţimii Sale, Alexandru Voevoda, prin luminat hrisovul Înălţimii Sale, şi apoi s-au hotărât de boieri hotarnici, a cărora mărturie hotarnică, cercetându-se de către Preosvinţie Sa părintele Mitropolit şi de către iubi­torii de Dumnezeu episcopi ai Scaunului, de cătră toată boierimea, s-au făcut carte de încredinţare, care s-a trecut aice asemine; 1801, Ghenarie 28… Aflat-am că, la Ţinutul Sucevei, este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fâneţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chio de sucmani şi de hirisăia, cu tot locul”[6] o dăruieşte fiului său, beizadea Alexandru.

1809, octombrie 13: „Divanul Cnejiei Moldovei. Costandin Balş biv Vel Logofăt ia cele trei moşii de la Hatmanul Sandul Sturza. Serdarul Gheorghi Tufeccibaşa nu dă alte acte decât condica; restul, până în două luni. Întărită stăpânirea lui Balş şi fără ele”[7].

1832, iulie 9: „Alecu Balş, către Logofeţia Dreptăţii. Pentru nişte turci, ce, fără voia lui, s-au suit la munţi, exploatează cheresteaua, nu vreau să dea „zeciuială pentru adetiul moşiei”, au bătut un vătav, „s-au aşezat acolo în sate, luând casă şi având ţiitoare, şi în silă gonind şi despărţind pe bărbaţi de femei”. Se plânge protopopul. Îl leagă şi-l dă Vornicul pe unul din ei, spre a-l trimete la isprăvnicie; se roagă ceilalţi turci a-i da drumul. Era ordin de la Iaşi a-i scoate de acolo”[8].

1855: „După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[9], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei”[10].

Munteni de pe Bistriţa

1865: „În apropiere de Dorna”[11], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi. / Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație. / Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit”[12].

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară[13], a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[14].

1894: „Dorna, comună rurală situată în partea nord-vestică a plasei Muntele, spre apus şi la 110 km de Fălticeni. Se mărginește: la est, cu comuna Broșteni, despărţindu-se prin munţilor Călugărului, Bogolinului, Pietrosul, Ciungii, Prislopul, Gruiul, Obcina Şandrului, Bâda şi Obcioara; la sud, cu Şaru Dornei, despărţită prin râul Vâlcele şi muntele Ursului; la vest şi nord, cu Bucovina, despărţită prin hotarul pârâul Neagra Şarulut şi Bistrița. Are forma unui triunghi dreptunghic. Se compune din: Gura Negrei, Dozănești, Ortoaia, Rusca, Sunători, Zugreni și Dârmoxa, cu reşedinţa în Dozănești. Numele „Dorna” e slav, însemnând sus, şi şi-l trage de la orăşelul Dorna, din Bucovina, cu care, mai înainte de 1777, forma o comună. Populată cu 536 capi de familie, ce numără 1932 suflete sau 972 bărbaţi şi 960 femei, din care 131 izraeliţi. Contribuabili sunt 571. Are 4 biserici, o şcolă rurală mixtă de băieţi şi o alta de fete. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893 are, la venit, lei 5.848 şi, la cheltuieli, 5817,65; iar al drumurilor: 4.402,74 lei venit şi 2.040 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 368 cai, 587 boi, 1.024 vaci, 3.089 oi, 267 capre şi 204 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, atinge, în vârful Pietrosului, 1.704 metri. Udată de Bistriţa şi pâraiele Vâlcele, Rece, Arinul, Arinaşul, Cozănești, Ortoaia, Rusca, Osoiu, Sunători, Secu, Neagra Şarului, Negrişora şi Toplicioara. Cei mai însemnaţi munţi ai comunei sunt: Buza Bogolinului, Pietrosul (1.704 m), Scrânciobul, Ciungii, Prislopul, Vârful Stegei, Şandru, Vărful Bâdei (1.400,1 m), Busuiocul, Obcioara, Vârful Şarului, Dealul Călugă­rului, Palmeşul (1.253 m), Prislopul, Hasca, Colăcelul, Corhana, Pi­ciorul Ortoaei, Dealul Cozăneștilor, al Gogoşenilor, al Ursăriei, al Ciocârlanilor, al lui Monac, Bâtca Ţăranului, Hulturul, Ulmul (1.156 m), Piscul Bucinişul, Călimănelul, Ialogiţa, Mihăileţu, Tunzăria, Rusu şi Buza Toplicioarei. Pădurile ce îmbrăcau altădată munţii, acei codri nestrăbătuţi de brad, molid şi tisă, au fost tăiate şi în mare parte des­fiinţate fără milă. Tisă nu se mai găsește defel. Ea a fost întrebuinţată la cuie pentru acoperit casele cu draniţă. Moşia e răzăşească. Suprafaţa teritoriului comunei e de 10.248 hectare, din care 2.845 hectare fânaţ. Nici un fel de cultură nu se face aci şi acesta pentru că porumbul nu reuşește, neavând timp a se coace, iar celelalte semănături pentru că locuito­rilor nu le place să se de­dea cu ale plugăriei. Anul din urmă s-au cultivat numai 25 hectare cartofi, 3 hectare in şi 4 hectare mazăre. Locuitorii se ocupă cu plutăria şi economia vitelor. Ei îşi aduc alimentele de prin târguri, cei mai mulţi pe cai, în desagi, formând un fel de caravane (caii, legaţi unii de alţii de coadă). Cel puţin o săptămână îi trebuie dorneanului ca să-şi aducă provizii din Fălticeni sau Piatra. / Locurile mai însemnate în co­mună sunt: Piatra Stănoaei, Piatra lui Lazăr, Colţul Acrei şi Co­moara. Mai sunt 5 izvoare cu apă minerală, din care trei burcuturi (apă feruginoasă, al­calină), unul pe Pârâul Arinului, la 3.000 m în sus de la gura sa (acesta a fost analizat de dnul Dr. Bernad); al doilea, pe Osoiul, în cătunul Rusca şi aproape de malul Bistriţei, numit „Burcutul Ţârcovnicului” (asemenea analizat de acelaşi); al treilea, un mic izvor la Gura Arinului; iar ultimele două, la gura pârâului Rusca, foarte abundente în apă sulfuroasă.

Din trecutul Dornei. Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce ţin de comuna Dor­na formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târguşor în care se afla şi reşedinţa co­munei. Tot teritoriul era o sin­gură răzeşie, dată de Ştefan Vodă cel Mare, în împrejurările următoare, zice tradiţia: Vodă pornise spre Ardeal, pe valea Moldovei, dar la Vama (cel mai vechi sat din câte sunt în împre­jurimi, unde se crede că se vămuiau toate mărfurile venite din Ar­deal şi Ungaria), se opri cu oş­tirea, neputând înainta, deoare­ce drumul înainte nu era decât o cărare îngustă şi foarte nepracticabilă. Aci, la Vama, Ştefan Vodă puse un stâlp (confuzie, ca şi în cazul Vamei în sine, cu stâlpul lui Mihai Racoviţă – n. n.), ce se vede şi astăzi. Pe atunci, în Câmpulung nu erau decât câteva case şi, de acolo, spre Dorna, cale de o zi, nu mai întâlneai locuinţă omenească, ci nu­mai codri posomorâţi, păduri fecioare. Unde e acum Târgul Dorna, între ape (la gura Dornei, în Bistriţa), se afla o sin­gură gospodărie, casă bună, grajd etc., proprietăţi ale unui oarecare Gheorghiţă, hoţ ves­tit şi rafinat şi vânător neaoş. Acesta croi şi lărgi cărarea ce lega locuinţa lui cu târguşoarele de primprejur. El prăda la depărtări mari şi, astfel, niciodată nu fu prins. Drumul trecând pe dinaintea casei lui, ori­ce călător, boier sau ţăran, de la vlădică, până la opincă, tră­gea la dânsul, unde era foarte bine primit şi în deplină sigu­ranţă că nu i se va întâmpla nimic. Celor mai distinşi din­tre musafirii săi le dădea călăuze devotate, care să-i călăuzească şi să-i apere de orice primejdii. Astfel reuşi el să se facă foar­te cunoscut. Neavând copii cu prima-i soţie, Gheorghiţă, cu învoirea ei, îşi mai ia o femeie, cu care are trei băieţi: pe Gheorghe, Ioniţă şi Grigore. Pentru această faptă, cum şi pentru o prădăciune întâmplată pe drum, dar nedo­vedită, Gheorghiţă e ridicat şi dus, spre a fi judecat de divan şi Mitropolit, la Suceava. Încăr­cat de fel de fel de blănuri, intră Gheorghiţă în Suceava, unde cei cărora le acordase os­pitalitate reuşesc nu numai să-l îndreptățească către Vodă, ci îl prezentară ca pe un mare binefăcător. Vodă, drept recompensă, îi dărui tot locul şi pădurile cunoscute numai lui şi astfel se înfiinţă răzeşia Dornei. Hrisovul lui Ştefan Vodă se păstră până la răpirea Buco­vinei, când nu se știe ce s-a făcut. Cei trei fii ai lui Gheor­ghiţă întemeiară: Gheorghe sa­tul Gheorghiţeni, dar peste Bis­triţa, Ioniţă, poreclit Tărâţă şi Ciocârlan, înfiinţă satul Gura Negrei; iar Grigore rămase în locul tătâne-său şi se deda cu tâlhăria, fiind foarte cutezător. Acesta de mic era ruşinos, nu îndrăznea să se ducă pe la pomeni, dar pândea pe cei de seama lui şi le fura colacii, nu­miţi „cozani”. Omenii îl porecliră atunci Grigore Cozan. Cozan, urmărit pentru tâlhăriile lui, fuge, pe cea dintâi plută, pe Bistriţa, cu familia sa, şi scoboră la Cruce, sat descălicat de el; iar urmaşii săi, după un timp oarecare, vin şi pun începutul satului Cozănești. La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune, Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna-Gura-Negri, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire se formează comuna Şaru Dornei, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra Şarului. Astfel, pe vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna Vatra şi ale noastre Dorna, Şaru şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stă­pâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii revoltaţi contra unor jidani, ce-i exploatau în mod neomenos, ucid, în câr­ciuma satului de la Gura Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în jude­cată, Vodă Alexandru Ipsilante le ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii, neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (hrisovul e în stăpânirea numitului preot, împreună cu toate actele răzeşești, pe care le-am şi citit însumi). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce încăpu în acele ale familiei Balş. Urmară judecăţi peste judecăţi. Mulţi dintre răzeşi au pierit în închisorile Iaşului. Un preot, moş al preotului Gheorghe, însoţit de un turc, căruia i se făgăduise 500 oi, pornește la Ţarigrad, să dea jalbă Sultanului. Dar cei din jurul Împăratului nu i-au făcut loc, pozitiv fiind înștiinţaţi din timp de vreun boier de-ai ţării, ba, ceva mai mult, l-au ameninţat că-şi va pierde capul. Înspăimântat, preotul se întoarce, pe altă cale, acasă, până unde nici nu se aştepta să ajungă cu zile. Se mai spune că domenii erau cât p-aci să intre în luptă cu 50 arnăuţi, trimis să pună pe Balş în stă­pânirea moşiei. Dar, pe când şedeau arnăuţii la masă, pe dealul Prihodului, Axinte Bigeu, vână­tor de frunte, de după tufe, unde sta ascuns, dă foc şi şterge paharul agăi, pe când acesta îl ridica la gură. Speriaţi, cei 50 se retrag. Nu o dată însă apucară dornenii topoarele, cosele şi puștile, ca să îşi apere pământul din moşi-strămoşi de a fi prădat. Astfel se petrec lucrurile până pe timpul lui Mihai Sturza, care, la judecată, hotărăște ca răzeşii să-şi răscumpere mo­şia de la Balş, pe preţul de 12.000 galbeni, plătiţi în trei costuri şi cu condiţiunea ca, de nu vor fi în stare să plătească la timp, Balş să-şi ia moşia şi să le înapoieze banii ce-i va fi primit, fără dobândă. Plătiră o rată, dar când fu la a doua, nu mai avură dornenii de unde face banii. Vodă îi chemă şi le propuse să le dea 4.000 galbeni, însă cu condiţie ca, pen­tru binefacerea ce le-o face, dăruindu-le această sumă, Măria Sa să aibă dreptul a exploata, fără nici o plată, orice mină ar găsi pe moşie, să i se dea locuri pentru instalat fabrici şi tot combustibilul de care ar avea nevoie. De voie, de nevoie se împăcară dornenii. Sosind revoluţia de la 1848, Vodă Sturza fu învinovăţit, între altele, că, sub pretextul de a ajuta pe dorneni, caută a pune dânsul mâna pe moşia lor. Strâns cu uşa, Mihail Sturza rupe actul de învoială ce-l avea de la dorneni şi partizanii săi publică următoarea îndreptăţire: / „Art. 23. – Despre pricina Dornei. La clevetirea despre răşluire de acte însemnătoare din rele, pârâtorii pomenesc de pricina Dornei. Pentru a se încredinţa cineva de adevăr, nu are decât a lua seama la împrejurările atingătoare de această pricină. Satele Dornei, în munţii Carpaţi, sunt locuite mai bine de trei mii suflete, care, din vreme nepovestită bucurându-se în pace de această proprietate, au fost dezbrăcaţi de dânsa de către Domnul Constantin Ipsilante, la 1800, punând a sa stăpânire pe aceste sate, sub pricinuire că se află pe  un domeniu cuvenit ţării. Domnul Ipsilante a făcut-o danie fiului său, mai pe urmă această moşie, prin deosebite tocmeli, a trecut-o, cu preţ de 80.000 lei, în stăpânirea familiei Bălşești, care, sub toate ocârmuirile ce s-au petrecut în Moldova, în curgere de 30 ani, au cerut în zadar stăpânirea ei, din pricina statornicei împotriviri a locuitorilor acelor părţi, care, bizuindu-se într-o stăpânire necurmată de multe veacuri şi, în poziţia lor prin munţi şi poteci nestrăbătute, s-au ţinut în stăpânirea proprietăţii lor; iar îndată după numirea Domnului, fraţii Bălşești au cerut întrebuinţarea puterii înarmate pentru a scoate din stăpânire pe aceşti 3.000 suflete şi tot cu acest prilej ei au pus înaintea Domnului ca să primească acele moşii cu preţ de 6.000 galbeni; însă Domnul a depărtat o asemenea propoziţie, având în vedere neputinţa în care s-au aflat toate ocârmuirile de mai înainte, de a dezbrăca 3.000 suflete, în favorul unei singure familii, precum şi pribegirea acelor 3.000 suflete în Bucovina, care se află pe marginea acestei proprietăţi. În urmare, dar, înălţimea sa a rânduit, prin cererea a ambelor părţi, o comisie, îndemnând pe răzeşi a-şi alege vechili şi toată această gâlcevire, care se înlănţuie de 30 ani, s-a curmat printr-o învoire cu bună primire, în puterea căreia 12.000 de galbeni se dau familiei Bălşeşti de către locuitorii Dornei pentru ca să fie stinsă orice pretenţie în sarcina lor. După această alcătuire, bieţii locuitori, neavând de unde plăti cea dintâi vadea, la împlinirea ei în sumă de 4.000 de galbeni, Domnul a plătit spre înlesnirea unui norod nenorocit această sumă de la sine, fără vreo dobândă şi în singurul scopos a slobozeniei lor. Din această sumă, care s-a numărat fraţilor Bălşeşti, Domnul, până în ceasul acesta, are a primi peste 2.000 de galbeni de la răzeşi” (Uricar, de T. Codrescu, Vol. IX, pp. 7-9). / În socotita celor 2.000 gal­beni, despre care se spune că Domnul i-a primit de la răzeşi, Vodă a luat peste 1.000 de plute din cel mat ales lemn. Pentru ultima rată, de 4.000 galbeni, răzeşii vândură luă Conaki Dealul Omului, munte care acum face parte din trupul moşiei Broşteni. Împărţirea moşiei între răzeşi s-a făcut de inginerul Chefneux, un francez care făcu mulţi bani. / Constantin Şerban (în lupta cu Ghica), respins fiind de tă­tari, trece în Ardeal, de unde, cu moartea lui Racoţi, care cade în bătălia de la Sibiu (22 Mai 1660), pierind sprijinul său din Transilvania, „el (Constantin Şerban) iese din Ardeal, cu 800 oameni, lefegii tot într-ales… şi… a luat poteca peste munţi, pe la Dorna şi a ieşit pe la Câmpulung” (Istoria României, de A. D. Xenopol, Vol. IV,  297 şi Letopiseţul Ţării. Vol. I, p. 368). „Încă din a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711-1716), nemţii încep operaţia ce deveni, mai târziu, atât de fatală Moldovei, a înaintării pajurilor împărăteşti asupra hotarelor turceşti, luând o parte din Moldova, pe la graniţa Dornei. Nicolae Mavrocordat protestează cu curaj contra încălcărilor Austriei şi o sileşte, la sfârşit, să se retragă, ameninţând-o cu război din partea Turciei” (Istoria, Xenopol, Vol. V, p. 11). Prin testamentul lui Gheorghe Lupaşcu Hajdeu, din 1732, Noiemvrie 7, se lasă în munţi satul Buneni şi o parte din Dorna fiului său Nicolai” (Arhive, de B. P. Hâjdeu, Vol. I, p. 55). George Lupaşcu Hajdeu este strămoşul eminentului filolog, dl B. P. Hajdeu şi testamentul său a fost dăruit Arhivei Statului, de către domnia sa. Genealogia: George Lupaşcu > Ştefan Dominic > Ioan > Tadeu > Alexandru > B. P. Hajdeu. În biblioteca Universităţii din Iaşi putem vedea portretele lui Efrem Hajdeu (1630) şi Gheorghe Lupaşcu. (Comunicarea aceasta mi s-a făcut de însuşi dl B. P. Hajdeu, căruia dator sunt a-i mulţumi). / La 1803, Dorna Şarul şi Păltinişul, ale Domnului Alexandru Ipsilante, aveau 175 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 3.184 lei pe an (proprietarului Ipsilante, nu visteriei – n. n.). / Într-o anafora din 1813, Iu­nie 22, întărită de Scarlat Calimah, la 1 Octombrie, în pri­cina moşiei Dorna, de la munte, cu logofătul Constantin Balş, se aduce ca dovadă o carte de la Ioan Nicolae Vodă, din 1747 (Uricar, T. Codrescu, vol. VII, p. 255, şi vol. VI, p. 83). / În comunele Dornei, pe la 1863, se aflau peste 80 turci, care se ocupau cu exploatarea pădurilor. Aceştia erau stăpâni pe avutul şi viaţa dornenilor. Ispravnicul de pe atunci, Nicolae Canta, primind mai multe jalbe de la răzeşi despre modul cum îi tratează turcii, care le stricau bunele moravuri, a stăruit la Bucureşti şi, cu putere dom­nească, a venit să-i scoată din Dorna. El chemă pe toţi turcii la Zastava, unde era compania de dorobanţi şi post vamal, sub pretext că voieşte să-i răfuiască şi să le scoată datoriile de pe la oameni. Strânşi acolo, soldaţii pun mâna pe ei, îi leagă şi, ast­fel încătuşaţi, îi duseră la Făl­ticeni. Pentru a scăpa răzeşii de datoria ce aveau către dânşii, au dat orândele din Dorna, pe opt ani, care bani s-au dat tur­cilor. Astfel scăpară dornenii şi de turci, de la care le-a rămas ca moştenire răul obicei de a trăi cei mai mulţi în concubinaj, dispreţuindu-şi soţiile, şi bolile venerice, de care nu se mai pot tămădui. Aproape jumătate, dacă nu mai mulţi, din copii au pierit[15].

Gura Negrei, sat, numit, în partea dinspre muntele Şaru, şi plaiul Şarului, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe ţărmul drept al Bistriţei şi pârâul Neagra Şarului şi străbătut de pâ­râul Vălcica, pârâul Rece, Ari­nul, numără 223 case, populate cu 222 capi de familie sau 777 suflete, din care 394 bărbaţi şi 383 femei (46 străini, izraeliţi). Are 230 contribuabili. O vatră propriu-zis a satului nu există, fiind risipit. Biserica satului, cu patronul „Sfânta Maria Mare”, e servită de un preot şi 2 cântăreţi, împroprietărită cu 6,5 fălci. George Caramanlău şi Preotul George Ortoanu făcură o bisericuţă de lemn, în 1785, care arse şi, în 1818, aceiaşi o restaurară şi funcţionă până pe la 1880, când începu zidirea actualei biserici, prin osârdia preotului Gheorghe Ortoanu, ne­pot celui dintâî, şi se sfinţi în 1884, Septembrie 30. O şcoală rurală de băeţi şi o alta de fete, frecventate de 70 elevi, cu local nou propriu, făcut danie tot de preotul Gheor­ghe Ortoanu, care a înzestrat şcola şi cu 680 mp în jurul localului. Lângă sat este o schelă bună şi tot aci e puntul vamal Dorna[16].

Ortoaia, sat, numit şi Gioseni, iar în partea de sus, de pe munte Băda, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe dealul Ortoaei şi Poiana Groşenilor, numără 138 case, populate cu 121 capi de familie sau 503 suflete, din care 260 bărbaţi şi 243 femei (21 izraeliţi). Contribuabili sunt 129. Vatra satului propriu-zis nu există, fiind casele foarte risipite. Are 2 biserici: una cu patro­nul „Intrarea în biserică”, care, cu sute de ani în urmă, se spune că ar fi fost schit de călugări, şi o alta, cu patronul „Duminica Mare”. Ambele sunt de lemn, servite de un preot şi 2 cân­tăreţi şi împroprietărite cu câte 8 fălci. Școlile din Gura Negri servesc şi acestui sat[17].

Rusca, sat numit, în partea esti­că, Osoiu, pe moşia răzeşească din comuna Dorna. Răşchirat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 52 case, în care trăiesc 56 capi de familie sau 175 su­flete, din care 85 bărbaţi şi 90 femei (11 izraeliţi), fiind 61 con­tribuabili. Vatra satului propriu-zis nu există. Locuitorii sunt bunişori gospodari, ocupându-se cu plutăritul, exploatarea pădurilor, creşterea şi economia vitelor. Biserica din Ortoaia şi şcoala din Gura Negrei servesc şi acestui sat. În sat sunt 2 surse cu burcut (ape minerale feruginoase). Un singur drum duce, pe malul Bistriţei, la Sunători (3 km)[18].

Sunători, sat numit şi Sârghieni, pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei şi poalele muntelui Palmeş, e străbătut de pârâul de la care şi-a luat numele şi numără 25 case, în care trăiesc 23 capi de familie sau 73 su­flete, din care 40 bărbaţi şi 33 femei. Contribuabili sunt 27. Vatra satului propriu-zis nu există, satul fiind tare risipit. Biserica din cătunul Ortoaea şi şcolile de băieţi şi fete din Gura Negrei servesc şi acestui sat. Un singur drum principal, în lungime de 2 km, duce la Zugreni[19].

Zugreni, sat pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 24 case, în care trăiesc 26 capi de familie sau 105 suflete, din care 51 bărbaţi şi 54 femei, fiind 30 contribuabili. Biserica din Ortoaia şi şcolile din Gura Negrei servesc şi acestul sat. Locuitorii răzeşi şi buni gospodari. Singurul drum principal e cel ce duce la Sunători (2 km). În acest sat, din malul Bis­triţei iese un izvor de apă pucioasă[20].

Dârmoxa, sat numit şi Odocheni, pe moşia răzeşească şi în comuna Doma. Îşi trage numele de la un fel de arbore cu frunza lată, numit „dârmox”. Aşezat între pâraiele Negrişoara şi Toplicioara şi pe poalele muntelui Buza Toplicioarei, numără numai 14 case, populate cu tot atâţia capi de familie sau 52 suflete, din care 17 bărbaţi şi 15 femei. Contribua­bili sunt 14. Casele sunt foarte risipite, iar locuitorii sunt gos­podari slabi. Drumuri princi­pale sunt; la Panaci (16 km) şi la Păltiniş (10 km)[21]”.

1880: Berg Niegry vom Fluss Bistrița Aurie

1913: „Noul hirotonit, preotul Octav Ionescu, a fost definitiv numit paroh al parohiei Ortoaia, judeţul Suceava”[22].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[23], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa, Benia, la Dorna, Sunător”.

1949: Au fost numiţi directori ai şcolilor din învăţământul elementar, ciclul I[24]: Sârbu Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Gura Negri; Pintelie Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Cozăneşti; Rotaru Panait, director la Şcoala elementară din Dorna, Ortoaia; Niculiţă Valeria, directoare la Şcoala elementară din Dorna, Sunător”.

Gura Negrii, în 1880

[1] Ibidem, p. 5

[2] Ibidem

[3] Ibidem, pp. 6-8

[4] Ibidem, p. 8

[5] Ibidem, p. 9

[6] Ibidem, p. 7

[7] Ibidem, p. 10

[8] Ibidem

[9] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.

[10] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[11] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna.

[12] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[13] „Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu”, adică Nicu Gane – n. n.

[14] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[15] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 100-107

[16] Ibidem, pp. 144, 145

[17] Ibidem, p. 224

[18] Ibidem, pp. 290, 291

[19] Ibidem, p. 351

[20] Ibidem, p. 379

[21] Ibidem, p. 93

[22] Opinia, Nr. 1876, Anul X, vineri 10 mai 1913, p. 3

[23] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[24] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor sucevene: Crucea

Crucea

CRUCEA. Pornind de la declaraţia egumenului Voroneţului, în faţa Comisiei Aulice de delimitare a proprietăţilor, din 28 decembrie 1781, şi de la hotarnica din 15 noiembrie 1800, făcută în favoarea lui Alexandru Ipsilanti, în ambele fiind menţionate ca repere a moşiei Voroneţului satele „Holda” sau „Horda” şi „Cruce”, putem stabili existenţa acestor sate, măcar la nivel de cătune, chiar şi înainte de 26 octombrie 1630, când „Moise-Vodă dă Voroneţului braniştea mănăstirii, arătând hotarele. Oprit „a cosi, nici a vâna fiare, nici a prinde peşte, nici a paşte dobitoace; fiece dobitoc, vara, unde vor găsi călugării în braniştea sfintei mănăstiri, câmpulungeni sau vămeni, sau fie cine vor fi cosind sau umblând după fiare, sau pe vale, după peşte, ca să aibă a le lua tot ce vor găsi la dânşii; aşijderea, de se vor găsi oi sau fie ce dobitoace vărând sau tomnând în hotarul sfintei mănăstiri, ce este mai sus scrisă, ca să aibă a le lua lor câte 12 berbeci, cum este obiceiul”[1]. Trebuie să precizăm că, în baza dreptului valah, şi răscumpărarea capului, deci a vinovăţiei de crimă, se făcea cu „12 berbeci”. Dar mai înainte de toate, pare să fi existat Schitul Rarău, dinspre Chiril, a cărui poveste, cică începută în 1241, pe vremea invazie tătarilor, merită cunoscută, cu trimiterea dură la preotul din Crucea, care, în 1833, l-a prădat mai dihai decât tâlharii, alungând călugării.

„Schitul Rarăul se află nu departe de vâr­ful muntelui cu acest nume, adăpostind un călugăr şi un cântăreţ. Se întreţine cu cheltuiala Majestăţii Sale Regelui, care e şi epitrop. Despre acest schit se pove­stesc următoarele: A fost clădit, mai întâi, pe Valea Seacă, spre sud de Câmpulungul Bucovinei, la locul numit Bâtculeţele, fără a se şti anume de cine. Tradiţia însă spune că de un sihastru, numit Sisoe, care mai întâi se aşezase pe pârâul Si­hăstriei. Odată, păgânii, unii spun că tă­tarii, au năvălit în Moldova. Mergând spre Maramureş, ei au ajuns şi în Câmpulung, pustiind tot ce găseau în cale. Horhăind prin munţi, căci nu cunoşteau drumul, au găsit sihăstria Dodu sub poalele muntelui Dodu, astăzi  Rarău, cu trei călugări, şi, scotocind bise­rica de averi, au omorât pe că­lugări, dând foc bisericii. Dar voind a-şi urma drumul spre Maramureş, într-o strâmtoare se aţinură 4 locuitori: Ioan Dodu, Mihalachi Dodu, o soră a lor, Ilinca Dodu, şi Istrati Dodu, cu topoare şi lănci ascuţite, şi omorâră la 300 de păgâni, răzbunând, astfel prădarea şi arderea Schitului, care era pe pămân­tul lor. În urmă, ei strânseră rămăşi­ţele arse ale bisericii şi făcură o altă întemeiere schitului, într-o poiană, tot pe pământul lor, dându-i numele de Săhăstria Dodu, cu 3 călugări. / Petru Rareş Vodă, în a doua sa domnie, în urma suferinţelor ce dăduse peste el în întâia domnie, şi după îndemnul Doamnei sale Elena, care dorea a se sui pe muntele Dodu, fiind unul din cei mai frumoşi munţi ai Sucevei şi care se vedea din mare depărtare, înduplecă pe soţ să meargă acolo şi să pe­treacă ca să mai uite necazurile din trecut. Domnul şi Doamna porniră în călătorie, petrecură multe zile, cu toată sfeta (suita) domnească pe muntele Dodu şi, drept amintire, porunci ca, cu cheltuiala sa să se facă acolo o biserică, însărcinând cu această lucrare pe egumenul mănăstirii Voroneţ. Acesta clădi biserica din lemn, cu numele Elena Rareş, cu trei turnuri, în preajma mun­telui Dodu, cu cinci călugări şi chilii. / Sihăstria Dodu fiind aproape ruinată şi ducând lipsă de toate, se uni cu biserica Rareş Vodă, ducându-şi acolo toate odoarele, iar călugării Sihăstriei se sălăşluiră în biserica cea nouă. Locul Sihăstriei Dodu se vede şi azi. / Iată şi înscrisul lui Petru Ra­reş, copiat dintr-o condică, înti­tulată „Tradiţiile Schitului Rarău”[2]: „Noi Petru Rareş Voievod tu­turor capilor de oştire, cu mila lui Dumnezeu Domn credincios a toată ţara Moldovei, într-un gând şi într-o inimă împreună cu soţia noastră, Elena Doamna, facem ştire cu a noastră scrisoare tuturor cui se cade a şti cum că am făcut o sfântă biserică pentru călugări în preajma mun­telui Dodu, fiind că se mai găseşte o veche sihăstrie, cu porecla Dodu, mai pierită de veche, am împreunat-o cu a noastră tot sub numele de Rarău. Da’ de astăzi, înainte, poruncim a se numi, pe porecla noastră, schitul si Pietrele Doamnei, hramul bisericii „Sfântul Ion Bogoslovu”, întru a noastră pomenire şi a părinţi­lor noştri şi a următorilor noş­tri şi mai ales întru mulţumirea către Dumnezeu pentru nenoro­cirile şi norocirile, pentru a doua a noastră Domnie a Moldovei, şi ajutându-ne mila lui Dumnezeu de am isprăvit. Socotit-am şi pentru chiverniseala fraţilor (că­lugări), care vor petrece la acel sfânt locaş, le-am rânduit toată chiverniseala şi le-am dat toate cele de trebuinţă în sfânta biserică, cât şi pe din afară, şi am dat grijă şi urmaşilor noştri să poarte chiverniseală când va trebui a se mai face ceva din nou la sfântul locaş. Iar dacă cineva ar supăra sau ar strica cele făcute de noi, unul ca acela să fie în ceata potrivnicilor Domnului nostru Isus Hristos. Amin”. / Se mai povesteşte că schitul Rarău de astăzi nu e pe locul din vechime, unde fu zidit de Petru Rareş, căci, la 1777, când Bucovina a trecut la nemţi, ei stricară biserica, luară odoarele şi călugării fugiră. / Fericitul întru pomenire, ieromonahul Sosoi (poate mai sus pomenitul Sisoe), egumenul schi­tului, cu ajutor de milă, precum se arată într-un pomelnic, a stră­mutat acea biserică peste mun­tele Rarău, în locul unde se află, iar clopotele de la biserică s-ar fi luat la biserica nemţească din Homor, în Bucovina. Bise­rica zidită de Sosoi s-a sfinţit la 1800, August 15, schimbându-i-se şi patronul în „Adormirea Maicii Domnului”. / În anul 1822, familia Balş a făcut un aşezământ pentru schit, hotărând ca, pe tot anul, să se dea schitului de şa casa moşiei Broşteni 1.602 lei vechi, 10 oca de untdelemn, 15 oca de lu­mânări de ceară, 15 vedre vin şi 2 merţe grâu. / Aşezământul acesta s-a scris într-o condică, ce se află şi azi la schit, hotărându-se şi pămân­tul, ca schitul să poată ţine vite. Se mai spune că, la 1821, schi­tul a fost prădat de turci şi, în 1833, schitul a fost jefuit şi furat de un decedat preot din Crucea, economul Dimitrie, alungând călu­gării, furând preţioasele bisericii pentru sine şi prefăcând ograda bisericii în stână de oi; pentru care faptă fu afurisit de Mitro­politul Veniamin. / La 1877, schitul fu prădat de hoţi din Bucovina. / În faţa sfintei Evanghelii, se găseşte o tăbliţă de alamă, cu inscripţie slavonă din 1706”[3].

1701, iulie 30: Constantin Duca întăreşti durele oprelişti pentru credincioşii munteni pe braniştea sfintei mănăstiri a Voroneţului[4].

1774: Conform recensământului lui Rumeanțev, Crucea avea „Toată suma caselor: 50. Scădere rufeturi, însă 8: 1 popă, 1 panțir, 6 femei sărace. Rămân birnici 42”, birnici fiind: Ion NACU, vornicel, Simion NACUL, Vasile NACUL, Gavril NACUL, Petria NACUL, Ion sin (fiu) SILEI, Gheorghi fiul SILEI, Iacob fiul SILEI, Vasile fiul SILEI, Toader fiul SILEI, Gavril NACUL, Gavril RĂCILĂ, Petria RĂCILĂ, Ion COZAN, Petria COZAN, Pilul COZAN, Toader COZAN, Ștefan COZAN,  Leonte COZAN, Toader MIZDRIA (Mezdrea), Alexandru FLOCIA, Ștefan FLOCIA, Ion, butnar, Toader BĂRBUȘCĂ, Simion CHIRILIAN, Ștefan zet (al) lui CHIRILIAN, Gavril al lui CHIRILIAN, Gavril COJOC, Ștefan al lui COJOC,  Dumitru SABIE, Gheorghi COJOC, Ion CHIRILIAN, Ion LUCAN, Nicolai CHIRILIAN, Gheorghi CHIRILIAN, Vasile MÂNDRILĂ, Iacob MÂNDRILĂ, Mihăilă BUȘTIA ot (din) Cătioara, Toader MOSCUL, Macsin TĂTĂROI, Petria SLEJA și Ion al COZMEI. Rufeturile: Popa Petria, Ștefan, panțir, Safta Silioaia, săracă, Măriuța Mostoae, săracă, Palaghia Hârloae, săracă, Palaghia Cojociasă, săracă, Măriuța Mândriloae, săracă, și Măriuța, preoteasă, săracă (AȘM, Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chișinău 1975, p. 255).

1781, decembrie 28: „În faţa comisiei austriece apare egumenul Macarie şi declară că mănăstirea Voroneţ a fost zidită de Ştefan Vodă cel Bătrân, care a zidit şi mănăstirile Putna şi Sf. Ilie. Mănăstirea Voroneţ stăpâneşte următoarele moşii: Stulbicanii (Stulpicani – n. n.) cu munţii din jur, şi cu satele Holda, şi Crucea, Bucureşti zis astăzi Capucodrului, Drăgoieşti, săliştea Lucăceşti, din care jumătate se află în Moldova”[5].

1800, noiembrie 15: În hotărnicia celor trei sate ale „luminatului beizadea Alexandru”, fiul lui Ipsilanti, care primise în dar de la tatăl său, în 6 august 1800, „trei moşii, ce-au fost domneşti… anume Dorna, Şarul şi Păltinişul”[6], sunt menţionate alte două sate, în „munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Crucea”[7].

George Antoniu: Pe Rarău

1894: „Crucea, sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, judeţul Suceava, trăgându-şi numele de la cru­cea ce se formează prin vărsarea pâraielor Crucea şi Bărnărelul, în Bistriţa. Aşezat pe am­bele ţărmuri ale Bistriţei şi ale pâraielor Crucea şi Casei, spre nord-vest, şi la 22 km de satul de reşedinţă. Mai înainte, Crucea cu Cojoci şi Chirilul forma o comună aparte. Are o populaţie de 139 fa­milii, sau 540 suflete (266 băr­baţi şi 264 femei), printre care sunt şi 10 ţigani. Contribua­bili sunt 108. Locuiesc în 150 case. În Crucea este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 12 fruntaşi, 39 pălmaşi şi 19 codaşi, stăpânind 340 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Drum principal e numai cel ce duce la Broşteni şi la Rarău, şi acel ce duce la Dorna, dar care e foarte puţin frecv­entat. Are o biserică de lemn, cu hramul „Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena”, clădită de M. S. Re­gele, la 1880, deservită de pre­otul din Cojoci, şi o şcoală ru­rală mixtă, condusă de un în­văţător, plătit de stat, înfiin­ţată la 1864 şi aşezată într-un local făcut danie de M. S. Re­gele; e frecventată de 41 elevi. La 1803, „Crucea, a clirosului din Bucovina, numără 70 liuzi, cu 732 lei anual” (Uricariul, de T. Codrescu, vol. VII, p. 255)[8]. / Cojoci, sat pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Îşi trage numele probabil de la primul descălecător, poreclit astfel şi care are şi astăzi odrasle. Aşezat pe ţărmul stâng al Bistriţei. Are 19 case, populate cu 20 capi de familii sau 80 suflete (39 bărbaţi şi 41 femei), din cari 3 țigani. Contribuabili sunt 15. În sat este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 2 fruntaşi, 8 pălmaşi şi 13 codaşi, stăpânind 67 fălci, afară de cei cu 10 prăjini. Are o biserică de lemn, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi. Şcoala din Crucea servește şi acestui sat. La Cojoci este punct vamal pentru privegherea plutelor, să nu se strecoare fraudulos din Bucovina. Aci se trec în revistă toate plutele şi se constată ace­lea care sunt indigene şi acelea care trec cu tranzit. O singură cărare pentru pie­toni şi călăreţi, ce duce de la Crucea, la Rarău, trece pe aci. Oamenii îşi aduc proviziile de care au nevoie, pe cai, formând un fel de caravane[9]. / Chiril (Chirilă, în text – n. n.), sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Înşirat pe ţărmurile pârâului cu acest nume, numără 72 case, populate cu 75 capi de familie sau 268 suflete, din care 135 băr­baţi şi 133 femei. Are 76 contribuabili. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 9 fruntaşi, 17 pălmaşi şi 11 codaşi, stăpânind 145 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Biserica din Cojoci şi şcoala din Crucea servesc acestui sat. O singură cărare pentru pietoni şi călări, ce duce la schitul Rarău, leagă satul de reşedinţa comunei. În 1803, „Chirilul răzăşesc avea 35 liuzi, ce plăteau 936 lei bir anual” (Uricarul, VII, p. 255[10]”.

1913: „Lista de numele şi pronumele preoţilor şi diaconilor, din cuprinsul judeţului Suceava, cu dreptul de a alege şi a fi aleşi membri în consistoriul superior bisericesc, întocmit conform ordinului No. 35.145/913, a dlui ministru al cultelor A. C. B., înregistrat în cancelaria protoieriei judeţului Suceava sub No. 1.184 din 20 Octomvrie 1913: Constantin Mitocariu, parohia şi comuna Crucea”[11].

1922: „Astăzi, 29 iulie 1922. / Comisiunea de ocol instituită pe lângă judecătoria Broşteni, judeţul Suceava, pentru revizuirea împroprietăririlor precedente şi exproprierea terenurilor pentru completarea izlazurilor necesare comunelor: Broşteni, Borca, Crucea, Fărcaşa şi Mădei, ce compun acel ocol, a ales şi determinat următoarele terenuri: / Moşii regale expropriate, pe Bistriţa Aurie: / La Broşteni: Giungătul (55 ha), Muntele Verde (160), Căboiele (50), versantul drept al pârâului Paltinul (10), Ciotenii şi Runculeţ (427 ha); Pârâul Ursului (291 ha), izlazul Piciorul Văcăria (33), Muntele Hagingosu (135 ha); / La Crucea: Dealul Omului (20 ha), Toancele şi Arama (120), Hupăineşti şi Căpăţâna (80), Livezile de la Cojoci (25), Livezile Crucea (65), Şesu (40 ha). / Terenuri expropriate din Domeniul Coroanei, prin procesul-verbal de la 9 iulie 1922: Pentru comuna Crucea; 20 hectare Dealul Omului; 120 hectare Toancele şi Arama; 80 hectare Hupăineşti şi Căpăţâna; 25 hectare Livezile de la Cojoci; 65 hectare Livezile Crucea; 40 hectare Seşu. / Pentru comuna Broşteni: 391 hectare Pârâul Ursului; 33 hectare din izlazul Piciorul Văcăria; 135 hectare Muntele Hagiogosu”[12].

1929: Între cele 29 de posturi ale celor 6 secţii ale Legiunii de jandarmi rurali Neamţ, se număra şi postul de jandarmi Crucea al secţiei Broşteni, cu atribuţiuni în satele Crucea, Cojoci şi Chiril[13].

1931: Comuna Crucea, ca și Broștenii, făcea parte din județul Neamț, având în componență satele Crucea, Cojoci și Kiril[14].

1934: „Pe la finele lunii Mai 1934 ne găseam, în tabăra de pe Rarău, cam optzeci de legionari, la clădirea „Casei de odihnă pentru bolnavi”. Lucram sub conducerea Căpitanului, după un plan stabilit de el, care ne împărţise în echipe pentru şantier, pentru bârne, pentru piatră etc. În mod obişnuit, de sâmbătă, după orele douăsprezece, uneori şi mai degrabă, până luni, dimineaţă, eram liberi. Fiecare individual îşi vedea de curăţenie, se retrăgea pentru meditaţie, lua parte la slujbele de la Schit, îşi completa educaţia, pe urma învăţămintelor şi istorisirilor din pauzele în cursul lucrului; iar spre seară apăream toţi le şedinţă comună. / Într-o astfel de după-amiază, ni s-a spus că, a doua zi, în zori, să ne adunăm în ograda Schitului Rarău, rămânând pe loc acei desem­naţi cu serviciile curente, după rânduiala taberei. Astfel, în dimineaţa din ziua următoare, duminecă, ne-am deştep­tat la glasul prelung al unui corn, ce s-a repetat de câteva ori în unde cu ecouri multiple între acele trei înălţimi din preajma Schitului, îmbrăcate, din talpă, până în creştet, în verdele bradului serafic. În mai puţin de 15 minute, stam în faţa Căpitanului. Era tocmai timpul când noaptea se găsea pe picior de plecare şi ziua era gata să-şi facă intrarea. Fără nici o vorbă, plecăm după el şi, trecând de poartă, luăm pas de fugă spre satul Chiril. Ajunşi în vale, continuăm încetinel şi respi­răm adânc. Simţeam cum toată răcoarea munţilor se lăsase ca o binecuvântare peste noi. De pe pârâul Chiril ceaţa se ridică în pale uriaşe. Din depărtări începe să ne mângâie câteva raze, săgeţi de aur, ale soarelui înfundat după creste de munţi. Suntem la malul Bistriţei. E rece. Valurile de apă bulbucesc, când mai zgomotos, când mai domol, alungându-se unele pe altele într-o goană neregulată. / Apucăm la stânga, spre satul Crucea. Despre ce avea să fie în dimineaţa aceasta ştiau numai câţiva. Un meşter lemnar din sat ne-a fost lucrat, în cursul săptămânii, nouă cruci, destinate să cinstească memoria celor căzuţi în prigoana din 1933-1934. Una dintre ele, de aceeaşi formă, era mai mare, mai grea, întru amintirea lui Sterie Ciumeti; celelalte, toate la fel. / De sâmbătă seara, au fost trecute peste apă şi ne aşteptau la poalele muntelui Pietrosu, în vârful căruia aveam să le aşezăm, ca să dăinuiască acolo, în singurătatea misterioasă a naturii, semn de pătimire creştină. La locul vadului, întâlnim pe cei doi ţărani din Crucea, care fu­seseră tocmiţi din vreme, să ne fie călăuze spre culme. Bistriţa venise mare, peste noapte, şi era lată; noi, mulţi şi o singură luntre, lucrată destul de primitiv din trunchiul unui brad voinic. / Căpitanul, judecând situaţia, a socotit că pierdem mult timp ca să trecem pe rând, câte trei sau chiar cinci o dată; apoi e mare nesiguranţă şi primejdie. Atunci ne-a sfătuit să ne luăm de mâini şi să formăm un lanţ; el se aşează în cap, avându-l, la dreapta, pe studentul Alexandru Morariu, iar Radu Mironovici face încheierea, ultima verigă. Îmbrăcaţi cum ne găseam şi prinşi voiniceşte unul de altul, intrăm în apă, cu faţa spre valuri şi bâjbâind fundul cu picioarele, ieşim teferi pe malul drept, după câteva minute bune. Cei doi ţărani au trecut cu luntrea, pe care a înapoiat-o la locul ei un al treilea, care se întâmplase să fie pe acolo. / În bătaia soarelui ce se ridica dintre vârfuri de munţi, ne-am stors hainele şi ne-am uşurat bocancii de apă, cât s-a putut, odihnindu-ne apoi un pic pe pajiştea verde dintre râu şi munte. După acest scurt popas, ajungem să luăm crucile în spate şi muntele Pietrosu în piept. Cei peste şaizeci de legionari, urmând călăuzele, se înşiruie, într-o tăcere desăvârşită, pe singura cărare, cu foarte puţine ocolişuri, ce urcă în pripor chiar de jos. Crucile le ducem cu schimbul; cea mare o mişcăm încet, câte doi sau trei, după putere. Înlocuitorii sar la datorie, din sfert în sfert de oră; şi chiar mai degrabă, unde este nevoie. / Soarele începe să ardă cu toată puterea. Brazii ce ne acopăr, pe ici şi colo, cu umbra lor încep să se rărească şi, după un timp, ră­mân în urmă. Nici o adiere de vânt. Piatra pe care călcăm e fier­binte. Căldura ne stoarce broboane de sudori. Înaintarea e tot mai anevoioasă. În faţa noastră, numai tufe şi arbuşti; iar din loc în loc, dăm peste câte un brad izolat, trântit la pământ, care a rezistat cândva, cu fălnicie, multor furtuni în rariştea de pe coastă. Pe cale, izvoare nu sunt; decât unul, aproape de vârf, sărac şi neîngrijit. / După trecere de vreme grea, am ajuns la el. Poposim între acei câţiva copăcei slăbănogi, răsăriţi dintre pietrele ce le servesc mai mult de reazăm, decât de hrană. Din apa izvorului abia avem cu ce să ne umezim gurile arse de căldură şi de oboseală. Împrăştiaţi cum ne-am pomenit, căutăm o palmă de umbră şi ne întindem pe povârnişul muntelui, cu faţa în sus, şi, la propunerea Căpitanului, cu capul la vale, ca să se odihnească picioarele, ce mai aveau mult de străbătut. / După o jumătate de oră, suntem din nou în mişcare. Cărarea devine din ce în ce mai nevăzută, până dispare cu totul. Panta s-a priporit de-a binelea şi vârful Pietrosului ne amăgeşte că este pe aproape. Înspre el apucăm fiecare pe unde se poate, prin sihlă şi ierbărie până la brâu sau peste covorul de muşchi, în care scapi picioarele până la genunchi, depăşind cu anevoie bolovanii colţuroşi, unul câte unul. / Pe această distanţă, de la izvor, în sus, Căpitanul ia în spate crucea mare; Radu Mironovici, Nicoleta Nicolicescu şi alţi câţiva, crucile mici. Cei mulţi înaintează cu desaga gândurilor. Fiecare pas e un efort. Din întâmplare, sunt în urma Căpitanului, la câţiva păţi. Pot să-l privesc din apropiere, uitându-mă și în jos, pe unde să-mi sprijin picioarele. Era obosit cum eram toți. Mişcându-ne în sus, uităm de măreţia cadrului. Se făcea că şi noi dispăruserăm, cu totul, rămânând el singur, omul cu crucea în spate, ce-o poartă pe a Neamului întreg. O privelişte unică în viaţă, care te cutremură, te luminează, te transformă. / De la un timp, la unul din popasurile dese și scurte, cineva se apropie şi-i cere pardesiul, ca să-i mai uşureze mersul, dar el con­tinuă, fără cel mai mic gest, cu capul aplecat în jos şi îndreptat spre stânga. Tăcerea e completă. Figura lui de bronz, chipul suprauman, învăluit în fiorii trăirilor adânci, mi-a rămas întipărit ca o icoana de legendă. Părul umed de sudoare i-a căzut în dezordine peste fruntea înrourată. Albastrul cerului din ochi s-a înnourat. Faţa suptă de-o mare durere, mai arsă sub dogoarea soarelui din acea dimineaţă, era numai apă. Trupul întreg i s-a încovoiat sub povara din spate şi de mersul greu pe povârniș. Căpitanul urca apre vârf, cu gândurile şi suferinţa lui, cu tot trecutul brăzdat de-o voinţă de fier, cu întreg viitorul din faţă, descifrând poate în sinea sa când ura nepotolită a duşmanilor, când dragostea în creştere a Neamului. Urca, în aceste momente, el singur, sub privirile care-l întovărăşeau discret din toate părţile în liniştea maiestoasă de acolo. Ce semn a dat în preajmă, gândind să ia această iniţiativă, dincolo de închinare în faţa morţilor? Ce viziune i-a fulgerat mintea, acea minte aşezată, echilibrată, genială? A fost drum de lumină sau întuneric de noapte? / Au fost necazurile îngrămădite din prigoanelor de ieri? S-a ivit grija pentru ce va urma de acum, înainte? A văzut un moment zo­rile biruinţei? A intuit o clipă urgia duşmană dezlănţuită cu furie nebună? Şi-a dat seama că ar putea să înfrunte şi procedee de justiţie mascată? A simţit tăria durerilor din teroarea ce avea să fie drămuită cu cinism de brute şi inconştienţi prin închisorile Jila­vei, Doftanei, Râmnicului?… / În anii lui puţini n-a încetat să predice, să facă bine, să ne pilduiască cu blândeţe și seninătate; să ne înveţe cum se apără o credinţă, odată răsărită din sămânţa bună a semănătorului; să ne arate cum se proiectează forţa ei; să ne îndemne la perseverare pe drumul către biruinţă, ce nu oricui îi este dat să o vadă; pentru că nimeni nu s-a născut ca să trăiască un număr nu știu cât de ani, cum spune Ion I. Moţa sau „neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind”, anticipează Căpitanul… / Suntem sus, sub mantia aurie și curată a eternităţii, pe tăpșanul cu pietre desfăcute de vremea de milenii din stâncile ce vor fi format vârful uriaș al Pietrosului. Perspectiva, minune de frumoasă, se pierde la depărtări într-o ceaţă albită de fierbinţeala soarelui. Răcoarea de la înălţime ți undele plăcute ale unui vânt pribeag ne usucă feţele îmbrobonate și ne zvântează trupurile umede. / După așezarea crucilor, urmează un program scurt, ce se termină într-o atmosferă de emoţie generală, cu imnul legionarilor căzuţi. Așa s-a împlinit, în acea zi, un act măreţ, pornit din gândul pentru frumos, pe calea grea a adevărului, spre împlinirea binelui. Poate, ca manifestare, ca formă, să pară un fapt divers, dar pe traiectoria vieţii Căpitanului, a Mișcării Legionare, a tragediei de azi a Neamului românesc, această zi, a crucilor purtate din satul Crucea, de pe Bistriţa, până în vârf de munte, este de-o profundă semnificaţie, prin tot ce s-a întâmplat… / Acele nouă cruci, înfipte cu nădejde între pietrele din vârful Pietrosului, pe unde foarte rar calcă picior de om, le-am găsit sfărâmate încă în acea toamnă. Din informaţii de la ciobani și ţărani, lucrători la pădure, jandarmii stăpânirii au trecut pe acolo, cu ordin să le dărâme; și le-au dărâmat”[15].

1949: Au fost numiţi directori în învăţământul elementar, ciclul I[16], Petrescu Paul, director la Şcoala elementară Crucea, în Crucea, şi Sturzu Alexandru, director la Şcoala elementară Crucea, în Cojoci.

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 3

[2] Adevăratele acte ale Schitului mi s-a spus că s-au pierdut prin Bucovina, unde fuseseră duse spre traducere, deoarece erau scrise slavoneşte. Originalul înscrisului lui Petru Rareş nu se găseşte şi nici nu ştiu de unde l-ar fi luat călugărul Varsinovie – nota lui Serafim Ionescu

[3] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 277-280

[4] Ibidem

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 163

[6] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 6

[7] Ibidem, p. 9

[8] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, București 1899, p. 783

[9] Ibidem, p. 559

[10] Ibidem, p. 384

[11] Monitorul Oficial, Nr. 262, 22 februarie 1914, p. 12123

[12] Monitorul Oficial, 7 octombrie 1922, p. 6781

[13] Monitorul Oficial, Nr. 109, 23 mai 1929, p. 3936

[14] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 276

[15] Iasinchi, Vasile, Crucile de pe muntele Pietrosu, Colecția Dacoromania 1962, în  pp. 3-7

[16] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor sucevene: Fântâna Mare

FÂNTÂNA MARE. Menţionată în 1633, dar indirect, drept „fântâna de piatră” din formularea „Dumbrăviţa, ce este la Poiana Mănăstirii, mai sus de prisaca veche, unde este fântâna de piatră”, aşezarea Fântâna Mare nu beneficiază de atestări timpurii, precum satele sale Praxia, numit iniţial Blăgeşti, datorită vecinătăţii celor două cătune, şi Dumbrăviţa. Lipsa uricelor se datorează şi stăpânirii călugăreşti, care, dacă apucă un bun pământesc, nu-l mai scapă din mână nici pentru un miliard de raiuri în ceruri. Precum, de altfel, se probează şi cu povestea aşezărilor sucevene Fântâna Mare, Cotu Băii, Dumbrăviţa şi Praxia (numele vine de la ginerele lui Luca Arbure, Praxia, adică Plăieşul).

1447, august 22: Petru voievod întărește mănăstirii Neamț, printre alte sate, „și Dumbrăvița”, cu precizarea că, „în toate aceste sate mai sus-scrise şi iezere să nu se amestece întru nimic nimeni din panii noştri şi să nu ne plătească dare, nici posadă, nici iliş, nici podvoadă, nici la jold să nu plătească, nici la mori, nici la cetate să nu ne muncească; nici globnicii, nici pripăşarii, nici osluharii să nu îndrăznească să-i tulbure şi nici judecătorii să nu ia gloabă de la aceşti oameni din aceste sate, nici globnicii lor, nici pripăşarii să nu ia din aceste sate nici gloabă, nici tretină, chiar dacă între aceşti oameni va fi duşegubină, fie tâlhărie, fie orice fel de faptă, sau mare sau mică; dregătorii noştri să nu aibă dreptul să judece pe oamenii lor şi nici să-i prade, ci numai călugării de la mănăstirea de la Neamţ, cu egu­menul şi cu cine ştiu ei, să judece pe oamenii lor din aceste sate mai sus-scrise şi să facă ei cu această gloabă ce ştiu şi să nu plătească aceşti oameni nici o slujbă a noastră şi nici o muncă şi să nu ne plătească, în afară de oaste, când domnia mea va merge cu viaţa sa”[1].

1455, iunie 7: Petru Aron voievod întărește spătarului Gavril, printre alte sate, și „Blicești, pe Topoliță”, adică Blăgești, sat de pe moșia Plaxia, după cum o probează uricele de mai târziu[2].

1470, aprilie 1: Ștefan cel Mare întărește mănăstirii Neamț „Dumbrăvița, pe Șimuz” și toți țiganii mănăstirii, anume: fiii lui Vlad, Nanul și frații lui, Voico și Mihul și cu sălașele lor, și Andrea, fiul lui Radul, cu sălașul său, și Alexa, fiul lui Herța, cu sălașul său, și fiii lui Zavid, Oanță și frații lui, Țincă și Popuțea, cu sălașele lor, și fiii lui Lațco, luca și fratele lui, Alexa, cu sălașele lor, și fiii lui Micula, Dinga și fratele lui, Manciul, cu sălașele lor”[3].

1599, martie 28: În faţa Divanului lui Ieremia Movilă s-au prezentat „sluhile noastre, Gligorie Udrea cel bătrân, care a fost mare vatah, feciorul Nastascăi şi rudenia lui Simion Udrea, feciorul lui Gavril Udrea, ce-a fost vornic, şi iarăşi rubedeniile lor, alt Grigorie Udrea, şi frate-său Gorcea, feciori ai lui Isac Udrea, ce-a fost medelnicer, toţi nepoţi lui Gavril Trotuşanu (ginerele lui Luca Arbure – n. n.), ce-a fost logofăt mare (decapitat de Petru Rareş, pentru hiclenie, la începutul celei de-a doua domnii – n. n.)… şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie dintru a lor drept şi încredinţat uric şi din drese de întăritură, ce-a avut moşul (bunicul – n. n.) lor Gavril Trotuşanul… un sat anume Dumbrăviţa, cu loc de iaz şi de moară pe Şumuz de către Baia; însă Gorcea, feciorul lui Isac Udrii, ce-a fost medelnicer, a vândut şi partea fratelui său, a lui Pătraşco, pentru că a schimbat cu dânsul cu nişte vii, ce sunt în dealul Porcului; acel sat l-au vândut ei cinstitului şi credinciosului boierului nostru, dumisale lui Nestor Ureache, vel vornic, drept şase sute de taleri de argint”[4].

1616, iulie 26: „Hotarul acestor două moşii a mănăstirii Secului (care este Dumbrăviţa), fiind atuncea în stăpânirea mănăstirii Secului şi a Moldoviţei, începând din apa Râşcăi, printre luncuţe şi lac şi din lac într-un ulm, ci s-au făcut bour, fiind un plop cu bour căzut; din ulm, drept peste câmp, într-o moviliţi ce este în poiană, alăture cu hotarul Râşcăi, ce se cheamă Bogoslovul. / Din moviliţă, drept în topliţă, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, care topliţă se cheamă Praştia şi topliţa, în jos, până unde cade drumul ce treci peste Moldova, în iastă parte, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, cu Răciulenii, aflatu-s-au şi bour vechi, într-un plop ce au căzut. Dar s-au pus bour într-un plop, lângă acela; din bour, drept la câmpul de afară, la drumul cel mare, în capul dâlmei, tot alături cu hotarul Răciulenilor, şi tot dâlma, peste câmp, drept la Şomuz şi loveşte gura Erugii, ce este pe din jos de biserica Răciulenilor, în capul Erugii de sus, într-o moviliţă; de acolo, drept peste câmp, spre Spătăreşti, într-altă moviliţă, unde este un loc şi lozia lângă moviliţă; şi dintr-acea moviliţă, în costişa ce este hotarul Răciulenilor, a Moldoviţei; iar dintr-a Moldoviţei hotar, în jos, este hotarul Dumbrăviţa şi cu partea lui Ureche vornic de Răciuleni, care este a mănăstirii Secu; şi aşa se încheie hotarul acestor două mănăstiri”[5].

1628, mai 26: Teron de Blăjești este martor la o vânzare în Spătărești[6]. În uricul din aceeași zi, el este consemnat drept „Tiron din Blăjești”[7].

1633, martie 11: „Io Alexandru Iliaş voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată a venit, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, sluga noastră Naşcul şi a arătat, înaintea noastră, un zapis de mărturie, scriind şi mărturisind în el cum el însuşi a cumpărat de la Guţă, fiul lui Tăbuci din Bodeşti, un loc de prisacă din hotarul satului Dumbrăviţa, ce este la Poiana Mănăstirii, mai sus de prisaca veche, unde este fântâna de piatră. Aceea el şi-a cumpărat-o pentru treizeci zloţi, număraţi dinaintea multor oameni buni, anume: Moglan şi Drăgan Bîrzul şi Pavel Dzamă şi Hotnogul şi Sava şi Vasilie şi Gligorie şi Tunsul din Ciumăleşti şi alţi oameni buni. Pentru aceea, şi domnia mea, când am văzut acel zapis de mărturie dinaintea atâtor oameni buni, am crezut şi de la noi încă am dat şi am întărit slugii noastre mai sus scrise, lui Naşcul, acel înainte spus loc de prisacă, ca să-i fie şi de la noi ocină şi cumpărătură, cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece”[8].

1638, martie 27: Vasile Lupu: „Dat-am cartea dumniei mele rugătorilor noştri, călugărilor de la sfânta mănăstire de la Bistriţa, spre aceea ca ei să fie tari şi puternici cu cartea dumniei mele a ţinea ei şi a opri a lor dătătură, ocina din sat, din Blăgeşti, şi cu toate poienile, câte vor fi acolo, pentru căci este dreaptă ocină şi dătătură sfintei mănăstiri, Bistriţiei, de la răposatul Petrica, ce-a fost hatman și au și uric. Deci, Plăcsoaea și cu frate-său, cu Vasile Cârțul, şi alţi oameni ai lor trebuie să nu mai aibă acolo, pentru căci au avut şi zi înaintea Porţii domniei mele Plăcsoaea cu oamenii săi, să-şi aducă deresele, după Paşti, să stea cu călugării de faţă, înaintea Porţii domnii mele. Deci călugării, când au fost la zi, au venit şi au aşteptat o săptămână peste zi şi s-au îndreptat şi dresele încă şi-au adus, iar Plăcsoaea, cu fraţii ei şi cu ruda lor, n-au venit, ci au rămas din toată legea şi din Porta domniei mele, de aşijderea. De acum, înnainte să nu se mai pârască aceestă pâră nici odinioară, în veci, peste cartea domniei mele”[9].

1643, martie 8: Gligorie Ureche, vornicul cel mare din Țara de Jos, și nepoții lui, spătarul Neculai Ureche și Nistor Batiște împart satele rămase de la părinții lor, „Nistor Ureche, vornicul cel mare, și Mitrofana, jupâneasa dumisale… Și s-au venit pe partea lui Gligorie Ureche, vornicul, satul Dumbrăvița, pe Șomuz, cu loc de moară și de heleșteu pe Șomuz”, printre alte multe sate din Moldova[10].

1740, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, dom­nul Moldovei, judecând, după mărturia lui Şerban Cantacuzino, mare stolnic, şi Adam, fost mare sluger, pricina dintre mănăstirea Secul cu Davidel, ce se trage din neamul Mihăilescului, şi cu Deleu, călugărul, pen­tru a patra parte din satul Răciuleni, ce se învecinează cu satul Dumbrăviţa al mănăstirii Secul, care au arătat că trei părţi din satul Răciuleni sunt ale mănăstirii Moldoviţa, date cu uric de la Iancu voievod, iar a patra parte din satul Răciuleni, jumătate moşia lui Ureche, vornicul, după uricul lui Radu voievod din 1617 (7125), iar cealaltă jumătate a fost a Parascăi, fiica Mihăilescului, după o carte a lui Vasile voievod din 1643 (7151) şi a vândut-o lui Deleu, care a dăruit-o mănăstirii Secul, dă şi întăreşte mănăstirii Secul sa­tul Dumbrăviţa şi a patra parte din satul Răciuleni, ţinutul Suceava. Ho­tare: apa Râşca, poiana Bogoslov, în topliţa Praxie, hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, drumul ce trece peste Moldova, Drumul cel mare, biserica Răciulenilor, Spătăreşti, hotarul Dumbrăviţei, cu partea din Răciuleni a lui Ureche vornicul, a mănăstirii Secul. Credinţa domnului, a fiilor săi Scarlat şi Matei, şi a boierilor Costantin Ruset, mare vornic de Ţara de Jos, Iordache Ruset, mare vornic de Ţara de Sus, Costache Razul, hatman şi pârcălab al Sucevei, Grigore, mare postelnic, Toader Costache, mare spătar, Toader Palade, mare vistier, Aristarh, mare ban, Radul Racoviţă, mare paharnic, Manolache Costache, mare stolnic, Grigoraş Cos­tache, mare comis, Sandul Sturza, mare logofăt”[11].

1803: Conform Condicii liuzilor, „Fântâna mare a pitarului Neculai Calmuţchi” avea 32 liuzi, oameni străini, aduşi din Galiţia, care plăteau proprietarului moşiei, nu şi visteriei statului,  380 lei pe an. „Dumbrăviţa de gios a gramaticului Costachi Mavrichi” avea 28 liuzi şi 4 breslaşi, iar „Dumbrăviţa de sus, a pităresei Maria Pătrăşcesii”, 41 de liuzi şi 3 breslaşi, deci meseriaşi. Praxia figurează doar cu partea numită „Blăgeştii a clirosului din Bucovina”, cu 50 de liuzi[12].

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii Damian Ion, din comuna Fântâna Mare, şi Florea Ion, din comuna Drăgăneşti, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, au dispăruţi de la domiciliile lor, unde nu se ştie: signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu, fruntea, sprâncenele castanii, ochi verzi, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are; 2). părul negru, fruntea potrivită, sprâncenele negre, ochi negri, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are. / No. 3.191. / 1878 Mai 13”[13].

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Stanislas Covalschi, din comuna Fântâna Mare, pentru una iapă şi un mânz, medalie aurită; Maria Grigorescu, din comuna Fântâna Mare, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz; Elisaveta Creţulescu, din comuna Fântâna Mare, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz”[14].

1894: „Fântâna Mare, comună rurală situată în centrul plasei Moldova de sus, spre sud-vest şi la 7 km de Fălticeni. Se mărginește, la nord, cu comuna Şoldănești, la vest cu comuna Baia, la sud cu comuna Bogdănești, şi la nord cu comuna Baia. Are forma unui poligon neregulat E compusă din satele Fântâna Mare, Cotul Băii, Dumbrăviţa şi Praxia, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat numele. Numără 379 case, în care stau 409 capi de familie sau 1.570 suflete (800 bărbaţi şi 770 femei), din care 6 izraeliţi şi 2 bulgari. Contribuabili sunt 420. Are 3 biserici, servite de 3 preoţi şi 6 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venit 4.304,61 lei şi la cheltueli 4.302,10 lei, iar al drumurilor, 965,50 lei ve­nit şi 958,75 lei cheltuieli. În toată comuna sunt: 4 bu­hai, 398 boi, 317 vaci, 317 viţei, 18 cai, 1.080 oi, 34 iepe, 17 mânji, 260 gonitori, 264 gonitore, 5 strâşnici, 2 strâșnice şi 364 porci. Altitudinea comunei, deasupra mării, variază între 340-345 m. E udată de Moldova (3 km), Şomuzul Băii (3 km) şi de Pârâul Satului. Suprafaţa teritorială a comunei e de 2.162 hectare, din care 1.758 hectare cultivabile şi restul prundiş şi smârcuri neproductive. Anul acesta s-au cultivat: 179 hectare grâu, 398 hectare porumb, 38 hectare orz, 377 hectare ovăz şi 8 hectare hrişcă. Locuitori împroprietăriţi la 1864 sunt: 144 fruntaşi şi 78 păl­maşi, stăpânind 786 fălci şi 70 prăjini. În comună sunt trei moriște, aducând un venit de 6-7000 lei anual, şi 5 cârciumi.

Fântâna Mare, satul în care se află reşedinţa comunei cu acest nume. În centrul său sunt niște izvoare foarte abundente, de unde îi vine şi numele. Aşezat pe şesul stâng al Moldovei, numără 109 case, populate cu 101 capi de familie sau 442 suflete, din care 223 bărbaţi şi 209 femei (6 străini). Contribuabili sunt 105. Vatra satului ocupă 18 fălci. Locuitorii nu sunt toc­mai gospodari de frunte. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Arhangheli”, clădită din lemn, la 1832, de Alecu Drăguşanu şi restaurată de Gheorghe Ghiţescu, servită de un preot şi 2 cântă­reţi şi împroprietărită cu 8 fălci. O şcolă rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiin­ţată în 1865, frecventată de 34 şcolari, din 175 băieţi şi 151 fete cu etatea între 7-12 ani aflători în comună. Moşia, proprietate a dlui Alexander Rod-di-Dél, are întinderea de 550 hectare cultivabile, 143 hectare prundiş şi mlaştini neproductive şi 123 hectare fânaţ. Împroprietăriţi la 1864 sunt 42 fruntaşi şi 23 pălmaşi, stăpânind 233 fălci şi 50 prăjini[15].

Cotul Băii, sat pe moșia Baia, dar în comuna Fântâna Mare. E așezat spre apus de Fântâna Mare, pe șesul stâng al Moldovei. Numără 108 case, populate cu 120 capi de familie sau 505 suflete, din care 6 străini. Contribuabili sunt 121. Vatra satului ocupă o suprafață de 20 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Nicolae”, clădită din lemn, de locuitori, la 1843, servită de 1 preot și 2 cântăreți, împroprietărită cu 8,5 fălci. Moșia e a sătenilor. În întindere de 410 hectare cultivabile, 100 hectare fânaț și restul de 46 hectare prundiș[16].

Dumbrăviţa, sat pe moşia cu acelaş nume din comuna Fântâna Mare. Se împarte în Dumbră­viţa de sus şi Dumbrăviţa de jos. Numără 135 case, populate cu 144 capi de familie sau 513 suflete (254 bărbaţi şi 259 femei), din care 8 izraeliţi. Vatra satu­lui ocupă 25 fălci. Are o biserică, cu patronul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită, la 1865, de pro­prietarul Gheorghe Ghiţescu, servită de un preot şi 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8 fălci. Şcola din Fântâna Mare servește şi ace­stui sat. Moşia e proprietatea doamnei Maria G. Ghiţescu, cu fiii. E în întindere de 1.013 hectare, din care 798 hectare cultivabile şi 170 hectare fânaţ. Împreună cu cei din Praxia s-au împroprietărit 47 pălmaşi şi 30 codaşi cu 265 fălci 60 prăjini. Drumuri principale sunt: la Fălticeni (9.000 m) şi la Fân­tâna Mare (6000 m). În condica liuzilor pe 1803, citim: „Dumbrăviţa de jos a gramaticului Costache Mavrichi, cu 28 liuzi, plătind bir 396 lei pe an, şi Dumbrăviţa de sus, a pităresei Maria Pătrăscesei, cu 41 liuzi, plătind 328 lei bir anual şi fiind şi 2 liuzi de cei fără bir”. Ei se ocupau cu plugăria şi făcutul draniţei. La 1826, căminarul Dumitrache Ganea, vechil spătarului Costachi Mavrichi, se judecă cu egumenul mănăstirii Râșca pentru împresurarea moşiei Dumbrăviţa, de la ţinutul Sucevei. Se aduce în cauză un hrisov de la Radu Vodă 7121 (1613) şi altul de la Grigore Ghica Vodă 7249 (1740) Mart. 27. (Uricar, de T. C., vol. VII, pp. 249 şi 250, şi vol. VI, p. 228.)[17].

Praxia, sat pe moşia Dumbrăviţa din comuna Fântâna Mare. Numără 27 case, în care trăiesc 29 capi de familie sau 102 su­flete, din care 47 bărbaţi şi 55 femei. Vatra satului ocupă 6 fălci. Biserica din Dumbrăviţa şi şcoala din Fântâna Mare ser­vesc şi acestui sat”[18].

1897: „Inundaţiile din Suceava. De trei zile plouă neîncetat; în noaptea trecută a fost un adevărat potop; întregul oraş era în picioare, de frica unei catastrofe, toate pivniţele sunt pline de apă, din care cauză mai multe case din mahalaua Sucevei s-au scufundat. Podul cel mare de pe Moldova, de la Mălini, care pune în comunicaţie plasa Muntelui cu restul judeţului, a fost rupt de ape, cel de la Dumbrăviţa a avut, ieri noapte, aceiaşi soartă; toate podurile de pe Bistriţa, Siret, Râşca, Şomuz nu mai există”[19].

1922: „ Decizia No. 4573. Procesul-verbal încheiat în ziua de 1 octombrie 1922. Comisiunea, în majoritate, dispune: Constată că nu e cazul a se mai propune la o nouă expropriere din moşia Fântâna Mare, situată pe teritoriul comunei Fântâna Mare, proprietatea minorilor Elena şi Gheorghe Giurăscu. În caz când, la măsurătoarea ce se va face de direcţia cadastrului, se va constata că moşia are o suprafaţă mai mare de 300 ha teren cultivabil, se va declara expropriat terenul cultivabil ce va întrece peste suprafaţa de 300 ha, determinându-se, pe teren, în lanul numit „Dealul Curţii”, începând din partea de la răsărit, de la delimitarea locuitorilor, cuprins între şoseaua Piatra Neamţ-Fălticeni, locurile oamenilor dinspre sat şi restul proprietăţii”. / „Decizia No. 4571. Procesul-verbal încheiat în ziua de 1 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Constată că nu e cazul a se proceda la exproprierea moşiei Balta-Rece din comuna Fântâna Mare, proprietatea indiviză a moştenitorilor defunctului Ion Teodosiu. Această operaţiune s-a efectuat în zilele de 1, 2 şi 5 octombrie 1922, când s-a pronunţat prezenta hotărâre, la reşedinţa judecătoriei”. / „Decizia No. 4574. Procesul-verbal încheiat în ziua de 2 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 1 ha din moşia Fântâna Mare, proprietatea minorilor Elena şi Gheorghe Giurescu, din lanul „Dealul Curţii”, în dreapta şoselei spre Fălticeni, la ieşirea din sat, megieşit cu Vasile Th. Iacob, şoseaua şi restul proprietăţii, în schimbul căruia proprietarii vor primi 1 ha teren din lanul „La Ceapă”, cu care este împroprietărită şcoala. Această porţiune de teren va servi pentru construcţia localului de şcoală în satul Fântâna Mare, comuna Fântâna Mare” / „Decizia No. 27. Procesul-verbal încheiat în ziua de 6 decembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de un hectar aproximativ, proprietatea Ministerului Cultelor şi Artelor, situată în vatra satului Cotu Băii, comuna Fântâna Mare, megieşit, pe părţi, cu Ion V. Ion şi Gavril Nistor, iar la capete, cu şoseaua şi Gheorghe Grigoraş, care se destină pentru construirea unui local de şcoală, în schimbul altui hectar, proprietatea Ministerului Instrucţiunii Publice, megieşit cu proprietatea Paşcanu, pe două părţi, restul terenului şcolii şi drumul”[20].

1947: „Următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Cutaş Virginia, de la Fântâna Mare, Baia, la Hânţeşti, Bereşti”[21]; „Popa Nicolae, de la Cotu Băii, 1a Baia băieţi; Popa Teodorina, de la Cotu Băii, la Baia fete; Singurof Viorica, de la Probota, la Cotu Băii; Candel Paulina, de la Dumbrăviţa-Baia, la Capul Câmpului”[22].

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Zaharescu Maria, Școala Fântâna Mare, Dumbrăvița, postul III; Singurop Veronuca, Școala Fântâna Mare, Cotul Băii, postul III; Muceleanu Gheorghe, Școala Fântâna Mare, Cotul Băii, postul IV; Pop Eufrosina, Școala Fântâna Mare, Praxia, postul I”[23].

[1] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. I, București 1975, doc. 273, pp. 387, 388

[2] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. II, București 1976, doc. 47, p. 66

[3] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. II, București 1976, doc. 163, p. 242

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XX, Iaşi 1928, pp. 94, 95

[5] Georgeta Crăciun, Moldova în vremea Domnitorului Grigore Alexandru Ghica, p. 182-183

[6] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XIX, București 1969, doc. 362, p. 505

[7] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XIX, București 1969, doc. 363, p. 507

[8] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXI, București 1971, doc. 313, p. 404

[9] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXIV, București 1998, doc. 295, p. 294

[10] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXVII, București 2005, doc. 42, p. 46

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 771, p. 256

[12] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 249

[13] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[14] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[15] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, Iași 1894, pp. 117-119

[16] Ibidem, p. 86

[17] Ibidem, p. 114

[18] Ibidem, p. 252

[19] Epoca, No. 482, Anul III, marţi 17 iunie 1897, p. 2

[20] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[21] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9655

[22] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[23] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023