Povestea aşezărilor sucevene: Crucea

Crucea

CRUCEA. Pornind de la declaraţia egumenului Voroneţului, în faţa Comisiei Aulice de delimitare a proprietăţilor, din 28 decembrie 1781, şi de la hotarnica din 15 noiembrie 1800, făcută în favoarea lui Alexandru Ipsilanti, în ambele fiind menţionate ca repere a moşiei Voroneţului satele „Holda” sau „Horda” şi „Cruce”, putem stabili existenţa acestor sate, măcar la nivel de cătune, chiar şi înainte de 26 octombrie 1630, când „Moise-Vodă dă Voroneţului braniştea mănăstirii, arătând hotarele. Oprit „a cosi, nici a vâna fiare, nici a prinde peşte, nici a paşte dobitoace; fiece dobitoc, vara, unde vor găsi călugării în braniştea sfintei mănăstiri, câmpulungeni sau vămeni, sau fie cine vor fi cosind sau umblând după fiare, sau pe vale, după peşte, ca să aibă a le lua tot ce vor găsi la dânşii; aşijderea, de se vor găsi oi sau fie ce dobitoace vărând sau tomnând în hotarul sfintei mănăstiri, ce este mai sus scrisă, ca să aibă a le lua lor câte 12 berbeci, cum este obiceiul”[1]. Trebuie să precizăm că, în baza dreptului valah, şi răscumpărarea capului, deci a vinovăţiei de crimă, se făcea cu „12 berbeci”. Dar mai înainte de toate, pare să fi existat Schitul Rarău, dinspre Chiril, a cărui poveste, cică începută în 1241, pe vremea invazie tătarilor, merită cunoscută, cu trimiterea dură la preotul din Crucea, care, în 1833, l-a prădat mai dihai decât tâlharii, alungând călugării.

„Schitul Rarăul se află nu departe de vâr­ful muntelui cu acest nume, adăpostind un călugăr şi un cântăreţ. Se întreţine cu cheltuiala Majestăţii Sale Regelui, care e şi epitrop. Despre acest schit se pove­stesc următoarele: A fost clădit, mai întâi, pe Valea Seacă, spre sud de Câmpulungul Bucovinei, la locul numit Bâtculeţele, fără a se şti anume de cine. Tradiţia însă spune că de un sihastru, numit Sisoe, care mai întâi se aşezase pe pârâul Si­hăstriei. Odată, păgânii, unii spun că tă­tarii, au năvălit în Moldova. Mergând spre Maramureş, ei au ajuns şi în Câmpulung, pustiind tot ce găseau în cale. Horhăind prin munţi, căci nu cunoşteau drumul, au găsit sihăstria Dodu sub poalele muntelui Dodu, astăzi  Rarău, cu trei călugări, şi, scotocind bise­rica de averi, au omorât pe că­lugări, dând foc bisericii. Dar voind a-şi urma drumul spre Maramureş, într-o strâmtoare se aţinură 4 locuitori: Ioan Dodu, Mihalachi Dodu, o soră a lor, Ilinca Dodu, şi Istrati Dodu, cu topoare şi lănci ascuţite, şi omorâră la 300 de păgâni, răzbunând, astfel prădarea şi arderea Schitului, care era pe pămân­tul lor. În urmă, ei strânseră rămăşi­ţele arse ale bisericii şi făcură o altă întemeiere schitului, într-o poiană, tot pe pământul lor, dându-i numele de Săhăstria Dodu, cu 3 călugări. / Petru Rareş Vodă, în a doua sa domnie, în urma suferinţelor ce dăduse peste el în întâia domnie, şi după îndemnul Doamnei sale Elena, care dorea a se sui pe muntele Dodu, fiind unul din cei mai frumoşi munţi ai Sucevei şi care se vedea din mare depărtare, înduplecă pe soţ să meargă acolo şi să pe­treacă ca să mai uite necazurile din trecut. Domnul şi Doamna porniră în călătorie, petrecură multe zile, cu toată sfeta (suita) domnească pe muntele Dodu şi, drept amintire, porunci ca, cu cheltuiala sa să se facă acolo o biserică, însărcinând cu această lucrare pe egumenul mănăstirii Voroneţ. Acesta clădi biserica din lemn, cu numele Elena Rareş, cu trei turnuri, în preajma mun­telui Dodu, cu cinci călugări şi chilii. / Sihăstria Dodu fiind aproape ruinată şi ducând lipsă de toate, se uni cu biserica Rareş Vodă, ducându-şi acolo toate odoarele, iar călugării Sihăstriei se sălăşluiră în biserica cea nouă. Locul Sihăstriei Dodu se vede şi azi. / Iată şi înscrisul lui Petru Ra­reş, copiat dintr-o condică, înti­tulată „Tradiţiile Schitului Rarău”[2]: „Noi Petru Rareş Voievod tu­turor capilor de oştire, cu mila lui Dumnezeu Domn credincios a toată ţara Moldovei, într-un gând şi într-o inimă împreună cu soţia noastră, Elena Doamna, facem ştire cu a noastră scrisoare tuturor cui se cade a şti cum că am făcut o sfântă biserică pentru călugări în preajma mun­telui Dodu, fiind că se mai găseşte o veche sihăstrie, cu porecla Dodu, mai pierită de veche, am împreunat-o cu a noastră tot sub numele de Rarău. Da’ de astăzi, înainte, poruncim a se numi, pe porecla noastră, schitul si Pietrele Doamnei, hramul bisericii „Sfântul Ion Bogoslovu”, întru a noastră pomenire şi a părinţi­lor noştri şi a următorilor noş­tri şi mai ales întru mulţumirea către Dumnezeu pentru nenoro­cirile şi norocirile, pentru a doua a noastră Domnie a Moldovei, şi ajutându-ne mila lui Dumnezeu de am isprăvit. Socotit-am şi pentru chiverniseala fraţilor (că­lugări), care vor petrece la acel sfânt locaş, le-am rânduit toată chiverniseala şi le-am dat toate cele de trebuinţă în sfânta biserică, cât şi pe din afară, şi am dat grijă şi urmaşilor noştri să poarte chiverniseală când va trebui a se mai face ceva din nou la sfântul locaş. Iar dacă cineva ar supăra sau ar strica cele făcute de noi, unul ca acela să fie în ceata potrivnicilor Domnului nostru Isus Hristos. Amin”. / Se mai povesteşte că schitul Rarău de astăzi nu e pe locul din vechime, unde fu zidit de Petru Rareş, căci, la 1777, când Bucovina a trecut la nemţi, ei stricară biserica, luară odoarele şi călugării fugiră. / Fericitul întru pomenire, ieromonahul Sosoi (poate mai sus pomenitul Sisoe), egumenul schi­tului, cu ajutor de milă, precum se arată într-un pomelnic, a stră­mutat acea biserică peste mun­tele Rarău, în locul unde se află, iar clopotele de la biserică s-ar fi luat la biserica nemţească din Homor, în Bucovina. Bise­rica zidită de Sosoi s-a sfinţit la 1800, August 15, schimbându-i-se şi patronul în „Adormirea Maicii Domnului”. / În anul 1822, familia Balş a făcut un aşezământ pentru schit, hotărând ca, pe tot anul, să se dea schitului de şa casa moşiei Broşteni 1.602 lei vechi, 10 oca de untdelemn, 15 oca de lu­mânări de ceară, 15 vedre vin şi 2 merţe grâu. / Aşezământul acesta s-a scris într-o condică, ce se află şi azi la schit, hotărându-se şi pămân­tul, ca schitul să poată ţine vite. Se mai spune că, la 1821, schi­tul a fost prădat de turci şi, în 1833, schitul a fost jefuit şi furat de un decedat preot din Crucea, economul Dimitrie, alungând călu­gării, furând preţioasele bisericii pentru sine şi prefăcând ograda bisericii în stână de oi; pentru care faptă fu afurisit de Mitro­politul Veniamin. / La 1877, schitul fu prădat de hoţi din Bucovina. / În faţa sfintei Evanghelii, se găseşte o tăbliţă de alamă, cu inscripţie slavonă din 1706”[3].

1701, iulie 30: Constantin Duca întăreşti durele oprelişti pentru credincioşii munteni pe braniştea sfintei mănăstiri a Voroneţului[4].

1774: Conform recensământului lui Rumeanțev, Crucea avea „Toată suma caselor: 50. Scădere rufeturi, însă 8: 1 popă, 1 panțir, 6 femei sărace. Rămân birnici 42”, birnici fiind: Ion NACU, vornicel, Simion NACUL, Vasile NACUL, Gavril NACUL, Petria NACUL, Ion sin (fiu) SILEI, Gheorghi fiul SILEI, Iacob fiul SILEI, Vasile fiul SILEI, Toader fiul SILEI, Gavril NACUL, Gavril RĂCILĂ, Petria RĂCILĂ, Ion COZAN, Petria COZAN, Pilul COZAN, Toader COZAN, Ștefan COZAN,  Leonte COZAN, Toader MIZDRIA (Mezdrea), Alexandru FLOCIA, Ștefan FLOCIA, Ion, butnar, Toader BĂRBUȘCĂ, Simion CHIRILIAN, Ștefan zet (al) lui CHIRILIAN, Gavril al lui CHIRILIAN, Gavril COJOC, Ștefan al lui COJOC,  Dumitru SABIE, Gheorghi COJOC, Ion CHIRILIAN, Ion LUCAN, Nicolai CHIRILIAN, Gheorghi CHIRILIAN, Vasile MÂNDRILĂ, Iacob MÂNDRILĂ, Mihăilă BUȘTIA ot (din) Cătioara, Toader MOSCUL, Macsin TĂTĂROI, Petria SLEJA și Ion al COZMEI. Rufeturile: Popa Petria, Ștefan, panțir, Safta Silioaia, săracă, Măriuța Mostoae, săracă, Palaghia Hârloae, săracă, Palaghia Cojociasă, săracă, Măriuța Mândriloae, săracă, și Măriuța, preoteasă, săracă (AȘM, Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chișinău 1975, p. 255).

1781, decembrie 28: „În faţa comisiei austriece apare egumenul Macarie şi declară că mănăstirea Voroneţ a fost zidită de Ştefan Vodă cel Bătrân, care a zidit şi mănăstirile Putna şi Sf. Ilie. Mănăstirea Voroneţ stăpâneşte următoarele moşii: Stulbicanii (Stulpicani – n. n.) cu munţii din jur, şi cu satele Holda, şi Crucea, Bucureşti zis astăzi Capucodrului, Drăgoieşti, săliştea Lucăceşti, din care jumătate se află în Moldova”[5].

1800, noiembrie 15: În hotărnicia celor trei sate ale „luminatului beizadea Alexandru”, fiul lui Ipsilanti, care primise în dar de la tatăl său, în 6 august 1800, „trei moşii, ce-au fost domneşti… anume Dorna, Şarul şi Păltinişul”[6], sunt menţionate alte două sate, în „munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Crucea”[7].

George Antoniu: Pe Rarău

1894: „Crucea, sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, judeţul Suceava, trăgându-şi numele de la cru­cea ce se formează prin vărsarea pâraielor Crucea şi Bărnărelul, în Bistriţa. Aşezat pe am­bele ţărmuri ale Bistriţei şi ale pâraielor Crucea şi Casei, spre nord-vest, şi la 22 km de satul de reşedinţă. Mai înainte, Crucea cu Cojoci şi Chirilul forma o comună aparte. Are o populaţie de 139 fa­milii, sau 540 suflete (266 băr­baţi şi 264 femei), printre care sunt şi 10 ţigani. Contribua­bili sunt 108. Locuiesc în 150 case. În Crucea este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 12 fruntaşi, 39 pălmaşi şi 19 codaşi, stăpânind 340 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Drum principal e numai cel ce duce la Broşteni şi la Rarău, şi acel ce duce la Dorna, dar care e foarte puţin frecv­entat. Are o biserică de lemn, cu hramul „Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena”, clădită de M. S. Re­gele, la 1880, deservită de pre­otul din Cojoci, şi o şcoală ru­rală mixtă, condusă de un în­văţător, plătit de stat, înfiin­ţată la 1864 şi aşezată într-un local făcut danie de M. S. Re­gele; e frecventată de 41 elevi. La 1803, „Crucea, a clirosului din Bucovina, numără 70 liuzi, cu 732 lei anual” (Uricariul, de T. Codrescu, vol. VII, p. 255)[8]. / Cojoci, sat pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Îşi trage numele probabil de la primul descălecător, poreclit astfel şi care are şi astăzi odrasle. Aşezat pe ţărmul stâng al Bistriţei. Are 19 case, populate cu 20 capi de familii sau 80 suflete (39 bărbaţi şi 41 femei), din cari 3 țigani. Contribuabili sunt 15. În sat este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 2 fruntaşi, 8 pălmaşi şi 13 codaşi, stăpânind 67 fălci, afară de cei cu 10 prăjini. Are o biserică de lemn, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi. Şcoala din Crucea servește şi acestui sat. La Cojoci este punct vamal pentru privegherea plutelor, să nu se strecoare fraudulos din Bucovina. Aci se trec în revistă toate plutele şi se constată ace­lea care sunt indigene şi acelea care trec cu tranzit. O singură cărare pentru pie­toni şi călăreţi, ce duce de la Crucea, la Rarău, trece pe aci. Oamenii îşi aduc proviziile de care au nevoie, pe cai, formând un fel de caravane[9]. / Chiril (Chirilă, în text – n. n.), sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Înşirat pe ţărmurile pârâului cu acest nume, numără 72 case, populate cu 75 capi de familie sau 268 suflete, din care 135 băr­baţi şi 133 femei. Are 76 contribuabili. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 9 fruntaşi, 17 pălmaşi şi 11 codaşi, stăpânind 145 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Biserica din Cojoci şi şcoala din Crucea servesc acestui sat. O singură cărare pentru pietoni şi călări, ce duce la schitul Rarău, leagă satul de reşedinţa comunei. În 1803, „Chirilul răzăşesc avea 35 liuzi, ce plăteau 936 lei bir anual” (Uricarul, VII, p. 255[10]”.

1913: „Lista de numele şi pronumele preoţilor şi diaconilor, din cuprinsul judeţului Suceava, cu dreptul de a alege şi a fi aleşi membri în consistoriul superior bisericesc, întocmit conform ordinului No. 35.145/913, a dlui ministru al cultelor A. C. B., înregistrat în cancelaria protoieriei judeţului Suceava sub No. 1.184 din 20 Octomvrie 1913: Constantin Mitocariu, parohia şi comuna Crucea”[11].

1922: „Astăzi, 29 iulie 1922. / Comisiunea de ocol instituită pe lângă judecătoria Broşteni, judeţul Suceava, pentru revizuirea împroprietăririlor precedente şi exproprierea terenurilor pentru completarea izlazurilor necesare comunelor: Broşteni, Borca, Crucea, Fărcaşa şi Mădei, ce compun acel ocol, a ales şi determinat următoarele terenuri: / Moşii regale expropriate, pe Bistriţa Aurie: / La Broşteni: Giungătul (55 ha), Muntele Verde (160), Căboiele (50), versantul drept al pârâului Paltinul (10), Ciotenii şi Runculeţ (427 ha); Pârâul Ursului (291 ha), izlazul Piciorul Văcăria (33), Muntele Hagingosu (135 ha); / La Crucea: Dealul Omului (20 ha), Toancele şi Arama (120), Hupăineşti şi Căpăţâna (80), Livezile de la Cojoci (25), Livezile Crucea (65), Şesu (40 ha). / Terenuri expropriate din Domeniul Coroanei, prin procesul-verbal de la 9 iulie 1922: Pentru comuna Crucea; 20 hectare Dealul Omului; 120 hectare Toancele şi Arama; 80 hectare Hupăineşti şi Căpăţâna; 25 hectare Livezile de la Cojoci; 65 hectare Livezile Crucea; 40 hectare Seşu. / Pentru comuna Broşteni: 391 hectare Pârâul Ursului; 33 hectare din izlazul Piciorul Văcăria; 135 hectare Muntele Hagiogosu”[12].

1929: Între cele 29 de posturi ale celor 6 secţii ale Legiunii de jandarmi rurali Neamţ, se număra şi postul de jandarmi Crucea al secţiei Broşteni, cu atribuţiuni în satele Crucea, Cojoci şi Chiril[13].

1931: Comuna Crucea, ca și Broștenii, făcea parte din județul Neamț, având în componență satele Crucea, Cojoci și Kiril[14].

1934: „Pe la finele lunii Mai 1934 ne găseam, în tabăra de pe Rarău, cam optzeci de legionari, la clădirea „Casei de odihnă pentru bolnavi”. Lucram sub conducerea Căpitanului, după un plan stabilit de el, care ne împărţise în echipe pentru şantier, pentru bârne, pentru piatră etc. În mod obişnuit, de sâmbătă, după orele douăsprezece, uneori şi mai degrabă, până luni, dimineaţă, eram liberi. Fiecare individual îşi vedea de curăţenie, se retrăgea pentru meditaţie, lua parte la slujbele de la Schit, îşi completa educaţia, pe urma învăţămintelor şi istorisirilor din pauzele în cursul lucrului; iar spre seară apăream toţi le şedinţă comună. / Într-o astfel de după-amiază, ni s-a spus că, a doua zi, în zori, să ne adunăm în ograda Schitului Rarău, rămânând pe loc acei desem­naţi cu serviciile curente, după rânduiala taberei. Astfel, în dimineaţa din ziua următoare, duminecă, ne-am deştep­tat la glasul prelung al unui corn, ce s-a repetat de câteva ori în unde cu ecouri multiple între acele trei înălţimi din preajma Schitului, îmbrăcate, din talpă, până în creştet, în verdele bradului serafic. În mai puţin de 15 minute, stam în faţa Căpitanului. Era tocmai timpul când noaptea se găsea pe picior de plecare şi ziua era gata să-şi facă intrarea. Fără nici o vorbă, plecăm după el şi, trecând de poartă, luăm pas de fugă spre satul Chiril. Ajunşi în vale, continuăm încetinel şi respi­răm adânc. Simţeam cum toată răcoarea munţilor se lăsase ca o binecuvântare peste noi. De pe pârâul Chiril ceaţa se ridică în pale uriaşe. Din depărtări începe să ne mângâie câteva raze, săgeţi de aur, ale soarelui înfundat după creste de munţi. Suntem la malul Bistriţei. E rece. Valurile de apă bulbucesc, când mai zgomotos, când mai domol, alungându-se unele pe altele într-o goană neregulată. / Apucăm la stânga, spre satul Crucea. Despre ce avea să fie în dimineaţa aceasta ştiau numai câţiva. Un meşter lemnar din sat ne-a fost lucrat, în cursul săptămânii, nouă cruci, destinate să cinstească memoria celor căzuţi în prigoana din 1933-1934. Una dintre ele, de aceeaşi formă, era mai mare, mai grea, întru amintirea lui Sterie Ciumeti; celelalte, toate la fel. / De sâmbătă seara, au fost trecute peste apă şi ne aşteptau la poalele muntelui Pietrosu, în vârful căruia aveam să le aşezăm, ca să dăinuiască acolo, în singurătatea misterioasă a naturii, semn de pătimire creştină. La locul vadului, întâlnim pe cei doi ţărani din Crucea, care fu­seseră tocmiţi din vreme, să ne fie călăuze spre culme. Bistriţa venise mare, peste noapte, şi era lată; noi, mulţi şi o singură luntre, lucrată destul de primitiv din trunchiul unui brad voinic. / Căpitanul, judecând situaţia, a socotit că pierdem mult timp ca să trecem pe rând, câte trei sau chiar cinci o dată; apoi e mare nesiguranţă şi primejdie. Atunci ne-a sfătuit să ne luăm de mâini şi să formăm un lanţ; el se aşează în cap, avându-l, la dreapta, pe studentul Alexandru Morariu, iar Radu Mironovici face încheierea, ultima verigă. Îmbrăcaţi cum ne găseam şi prinşi voiniceşte unul de altul, intrăm în apă, cu faţa spre valuri şi bâjbâind fundul cu picioarele, ieşim teferi pe malul drept, după câteva minute bune. Cei doi ţărani au trecut cu luntrea, pe care a înapoiat-o la locul ei un al treilea, care se întâmplase să fie pe acolo. / În bătaia soarelui ce se ridica dintre vârfuri de munţi, ne-am stors hainele şi ne-am uşurat bocancii de apă, cât s-a putut, odihnindu-ne apoi un pic pe pajiştea verde dintre râu şi munte. După acest scurt popas, ajungem să luăm crucile în spate şi muntele Pietrosu în piept. Cei peste şaizeci de legionari, urmând călăuzele, se înşiruie, într-o tăcere desăvârşită, pe singura cărare, cu foarte puţine ocolişuri, ce urcă în pripor chiar de jos. Crucile le ducem cu schimbul; cea mare o mişcăm încet, câte doi sau trei, după putere. Înlocuitorii sar la datorie, din sfert în sfert de oră; şi chiar mai degrabă, unde este nevoie. / Soarele începe să ardă cu toată puterea. Brazii ce ne acopăr, pe ici şi colo, cu umbra lor încep să se rărească şi, după un timp, ră­mân în urmă. Nici o adiere de vânt. Piatra pe care călcăm e fier­binte. Căldura ne stoarce broboane de sudori. Înaintarea e tot mai anevoioasă. În faţa noastră, numai tufe şi arbuşti; iar din loc în loc, dăm peste câte un brad izolat, trântit la pământ, care a rezistat cândva, cu fălnicie, multor furtuni în rariştea de pe coastă. Pe cale, izvoare nu sunt; decât unul, aproape de vârf, sărac şi neîngrijit. / După trecere de vreme grea, am ajuns la el. Poposim între acei câţiva copăcei slăbănogi, răsăriţi dintre pietrele ce le servesc mai mult de reazăm, decât de hrană. Din apa izvorului abia avem cu ce să ne umezim gurile arse de căldură şi de oboseală. Împrăştiaţi cum ne-am pomenit, căutăm o palmă de umbră şi ne întindem pe povârnişul muntelui, cu faţa în sus, şi, la propunerea Căpitanului, cu capul la vale, ca să se odihnească picioarele, ce mai aveau mult de străbătut. / După o jumătate de oră, suntem din nou în mişcare. Cărarea devine din ce în ce mai nevăzută, până dispare cu totul. Panta s-a priporit de-a binelea şi vârful Pietrosului ne amăgeşte că este pe aproape. Înspre el apucăm fiecare pe unde se poate, prin sihlă şi ierbărie până la brâu sau peste covorul de muşchi, în care scapi picioarele până la genunchi, depăşind cu anevoie bolovanii colţuroşi, unul câte unul. / Pe această distanţă, de la izvor, în sus, Căpitanul ia în spate crucea mare; Radu Mironovici, Nicoleta Nicolicescu şi alţi câţiva, crucile mici. Cei mulţi înaintează cu desaga gândurilor. Fiecare pas e un efort. Din întâmplare, sunt în urma Căpitanului, la câţiva păţi. Pot să-l privesc din apropiere, uitându-mă și în jos, pe unde să-mi sprijin picioarele. Era obosit cum eram toți. Mişcându-ne în sus, uităm de măreţia cadrului. Se făcea că şi noi dispăruserăm, cu totul, rămânând el singur, omul cu crucea în spate, ce-o poartă pe a Neamului întreg. O privelişte unică în viaţă, care te cutremură, te luminează, te transformă. / De la un timp, la unul din popasurile dese și scurte, cineva se apropie şi-i cere pardesiul, ca să-i mai uşureze mersul, dar el con­tinuă, fără cel mai mic gest, cu capul aplecat în jos şi îndreptat spre stânga. Tăcerea e completă. Figura lui de bronz, chipul suprauman, învăluit în fiorii trăirilor adânci, mi-a rămas întipărit ca o icoana de legendă. Părul umed de sudoare i-a căzut în dezordine peste fruntea înrourată. Albastrul cerului din ochi s-a înnourat. Faţa suptă de-o mare durere, mai arsă sub dogoarea soarelui din acea dimineaţă, era numai apă. Trupul întreg i s-a încovoiat sub povara din spate şi de mersul greu pe povârniș. Căpitanul urca apre vârf, cu gândurile şi suferinţa lui, cu tot trecutul brăzdat de-o voinţă de fier, cu întreg viitorul din faţă, descifrând poate în sinea sa când ura nepotolită a duşmanilor, când dragostea în creştere a Neamului. Urca, în aceste momente, el singur, sub privirile care-l întovărăşeau discret din toate părţile în liniştea maiestoasă de acolo. Ce semn a dat în preajmă, gândind să ia această iniţiativă, dincolo de închinare în faţa morţilor? Ce viziune i-a fulgerat mintea, acea minte aşezată, echilibrată, genială? A fost drum de lumină sau întuneric de noapte? / Au fost necazurile îngrămădite din prigoanelor de ieri? S-a ivit grija pentru ce va urma de acum, înainte? A văzut un moment zo­rile biruinţei? A intuit o clipă urgia duşmană dezlănţuită cu furie nebună? Şi-a dat seama că ar putea să înfrunte şi procedee de justiţie mascată? A simţit tăria durerilor din teroarea ce avea să fie drămuită cu cinism de brute şi inconştienţi prin închisorile Jila­vei, Doftanei, Râmnicului?… / În anii lui puţini n-a încetat să predice, să facă bine, să ne pilduiască cu blândeţe și seninătate; să ne înveţe cum se apără o credinţă, odată răsărită din sămânţa bună a semănătorului; să ne arate cum se proiectează forţa ei; să ne îndemne la perseverare pe drumul către biruinţă, ce nu oricui îi este dat să o vadă; pentru că nimeni nu s-a născut ca să trăiască un număr nu știu cât de ani, cum spune Ion I. Moţa sau „neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind”, anticipează Căpitanul… / Suntem sus, sub mantia aurie și curată a eternităţii, pe tăpșanul cu pietre desfăcute de vremea de milenii din stâncile ce vor fi format vârful uriaș al Pietrosului. Perspectiva, minune de frumoasă, se pierde la depărtări într-o ceaţă albită de fierbinţeala soarelui. Răcoarea de la înălţime ți undele plăcute ale unui vânt pribeag ne usucă feţele îmbrobonate și ne zvântează trupurile umede. / După așezarea crucilor, urmează un program scurt, ce se termină într-o atmosferă de emoţie generală, cu imnul legionarilor căzuţi. Așa s-a împlinit, în acea zi, un act măreţ, pornit din gândul pentru frumos, pe calea grea a adevărului, spre împlinirea binelui. Poate, ca manifestare, ca formă, să pară un fapt divers, dar pe traiectoria vieţii Căpitanului, a Mișcării Legionare, a tragediei de azi a Neamului românesc, această zi, a crucilor purtate din satul Crucea, de pe Bistriţa, până în vârf de munte, este de-o profundă semnificaţie, prin tot ce s-a întâmplat… / Acele nouă cruci, înfipte cu nădejde între pietrele din vârful Pietrosului, pe unde foarte rar calcă picior de om, le-am găsit sfărâmate încă în acea toamnă. Din informaţii de la ciobani și ţărani, lucrători la pădure, jandarmii stăpânirii au trecut pe acolo, cu ordin să le dărâme; și le-au dărâmat”[15].

1949: Au fost numiţi directori în învăţământul elementar, ciclul I[16], Petrescu Paul, director la Şcoala elementară Crucea, în Crucea, şi Sturzu Alexandru, director la Şcoala elementară Crucea, în Cojoci.

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 3

[2] Adevăratele acte ale Schitului mi s-a spus că s-au pierdut prin Bucovina, unde fuseseră duse spre traducere, deoarece erau scrise slavoneşte. Originalul înscrisului lui Petru Rareş nu se găseşte şi nici nu ştiu de unde l-ar fi luat călugărul Varsinovie – nota lui Serafim Ionescu

[3] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 277-280

[4] Ibidem

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 163

[6] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 6

[7] Ibidem, p. 9

[8] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, București 1899, p. 783

[9] Ibidem, p. 559

[10] Ibidem, p. 384

[11] Monitorul Oficial, Nr. 262, 22 februarie 1914, p. 12123

[12] Monitorul Oficial, 7 octombrie 1922, p. 6781

[13] Monitorul Oficial, Nr. 109, 23 mai 1929, p. 3936

[14] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 276

[15] Iasinchi, Vasile, Crucile de pe muntele Pietrosu, Colecția Dacoromania 1962, în  pp. 3-7

[16] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846